Aflată în Ţara Sfântă, pe urmele lui Isus şi ale Mariei, în cadrul pelerinajului organizat, în perioada 5-12 octombrie 2010, de Oficiul pentru Pelerinaje în colaborare cu Oficiul pentru Pastoraţia Sanitară al Diecezei Romano-Catolice de Iaşi, una dintre participante, dr. Ecaterina Hanganu, a trimis o primă corespondenţă electronică.
1. Ziua Stelei
Dacă ar fi să alegem un cuvânt care să exprime cu adevărat sensul pelerinajului, acel cuvânt ar fi: "aici". Şi adăugăm, nu în glumă, ci cu uimirea dintotdeauna a începutului, - "aici şi acum" - fiindcă lucrurile se petrec chiar aşa. Dar să începem cu... începutul.
Ce poate fi mai descurajant pentru o călătorie decât s-o începi sub semnul nopţii şi al ploii?! Numai că întotdeauna, deasupra norilor - nu, nu e soarele, cum spune dictonul - fiindcă din aeroportul Otopeni am plecat spre Ţara Sfântă, noaptea - aşa că deasupra norilor era tot cerul senin, dar cu puzderia lui de stele. Şi cum nimic din universul lui Dumnezeu nu e "întâmplare", ploaia deasă şi rece se transformase acolo, jos, într-o potecă iute de fire lungi şi argintii, care oglindea stelele. Şi ca niciodată, stelele erau la orizontul de aripă al avionului, iar în zare se arcuia strălucitoare constelaţia căreia românii îi spun "tronul lui Dumnezeu"1. Fiindcă cele şapte zile cât durează pelerinajul repetă pentru fiecare dintre noi, într-un mod mistic, cele şapte zile ale creaţiei.
Ziua Stelei - aşa s-ar putea numi ziua cea dintâi a pelerinajului. Ghidul precizează vizitarea Bazilicii Naşterii Lui Isus, Câmpul păstorilor, Biserica Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Biserica Vizitei Sfintei Fecioare Maria la verişoara sa, Elisabeta. Dar reperele stricte şi aparent aride relevă o minune pe care trebuie s-o trăieşti, fiindcă niciodată cuvintele nu o vor putea cuprinde: minunea de a fi "aici şi acum" cu Dumnezeu făcut om, adică sărbătoarea Crăciunului de dincolo de timp şi spaţiu: Crăciunul trăit din perspectiva lui Dumnezeu, dar în familia lui, cea omeneasca. Sau, cum spune un colind vechi românesc: "Domnu' nost' Isus Cristos / Pe Adam l-a făcut frumos" - şi nu e nici un anacronism aici, fiindcă Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh chiar că l-au făcut frumos pe Adam, numai că Fiul a trebuit să mai vină o dată, ca să-l facă iarăşi, frumos. Şi ca o prefigurare a ceea ce încercăm noi să pătrundem cu ochii, sufletul şi timpul nostru "cel iute curgător", iată că priveliştea aeriana a luminilor multicolore de pe ţărmul Turciei, apoi al Insulei Cipru şi al Tel-Avivului alcătuia în noapte un incredibil brad de Crăciun pentru cei care sărbătoresc şi pentru cei care aşteaptă încă să sărbătorească naşterea celui care deja s-a născut. Steaua cerului, figurată în lumina filtrată de niciunde în Capela păstorilor, steaua de argint din Bazilica Naşterii, steaua de marmură din Biserica Naşterii Înaintemergătorului şi cerul de deasupra tuturor ploilor, nopţii, frigului, întunericului, disperării omeneşti îmbrăţişând tronul stelar al lui Dumnezeu - iată reperele de suflet ale bucuriei neîntinate de nimic şi nimeni: "O, ce veste minunată". Colindul s-a cântat la sosire, s-a cântat în autocar, dar mai ales a alcătuit, împreună cu toate celelalte cântece de Crăciun, fundalul sonor al uluirii noastre când - surpriză ! - a fost celebrată sfânta Liturghie lângă Steaua Naşterii. Ce altă Liturghie, decât aceea a Crăciunului?! Nu a Crăciunului calendaristic, evident, ci a Crăciunului dintotdeauna, pentru ca şi în inimile noastre "să se nască / şi să crească" el. Şi nu întâmplător, la Biserica Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, prima dintre plăcile care, folosind textul "Benedictus", îl binecuvântează pe Domnul prin gura profetului Zaharia, este scrisă în limba română - fiindcă sărbătoarea Crăciunului este a frumuseţii blânde, care trece cu blândeţe şi iubire peste toate durerile, care "nu strigă în pieţe" şi nici "nu se bate cu pumnii în piept", fiindcă are înţelepciunea lui Dumnezeu şi asta-i e de ajuns. Şi poate că am uitat sau am fost făcuţi să uităm că acestui tip de blândeţe care învinge toate adversităţile tocmai fiindcă e... blajină şi plină de iubire, în limba română veche se numeşte... "moldova", iar alte limbi folosesc rădăcina "mold" pentru familia de cuvinte care înseamnă "rugăciune". Şi cum întotdeauna între spaţiul exterior şi spaţiul de suflet există o tainică legătură care se împlineşte în inima lui Dumnezeu, sfânta Liturghie în "Spaţiul Stelei" a fost celebrată de moldoveni, adică de "oamenii rugăciunii" dintotdeauna: celebrant principal, căruia i-a aparţinut şi cuvântul de învăţătură: pr. Mihai Budău; concelebranţi: pr. Cristian Vacaru, pr. decan Isidor Dâscă, pr. Francisc Vernică, pr. Alois Moraru, pr. Daniel Anton Lucaci şi pr. Petrică Boroş.
Iar susţinerea întregii activităţi, pentru toate cele şapte zile ale "Creaţiei" noastre, îi aparţine - din Israel - neobositului pr. Cristian Vacaru, tot moldovean (pentru care probabil s-a inventat cândva cuvântul "entuziast" - fiindcă exact asta este: în Dumnezeu, omul lui Dumnezeu), iar din Dieceza de Iaşi, pr. Mihai Budău.
Şi astfel au început clipele "chemării noastre". Fiindcă, aşa cum spune cartea Pe urmele lui Isus şi ale Mariei - Ghidul pelerinului, editată de pr. Cristian Vacaru pentru Oficiul Pelerinaje al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi: "Pelerinajul în Ţara Sfântă e un har şi un privilegiu" - e o chemare, nu un capriciu. E chemarea Stelei, "care are drept punct final, Cerul".
2. Ziua Trecerii
Cum altfel s-ar putea începe mai bine cea de a doua zi a pelerinajului "Pe urmele lui Isus şi ale Mariei" decât cu sfânta Liturghie? Vi se pare obişnuit ca pelerinii să-şi înceapă ziua astfel. Aşa şi este. Numai că, de data aceasta, jertfa euharistică a fost oferită chiar în Grota Naşterii, atunci când primele raze ale soarelui atingeau pământul - celebrant principal fiind pr. Alois Moraru. Şi, în timp ce, pe cerul înalt şi senin, stelele păleau una câte una în lumina soarelui - în grotă, Steaua de argint lumina pentru totdeauna în suflet, în corp şi în cosmos, fiindcă ea însăşi îmbrăţişa Soarele care se născuse acolo - adevăratul "Sol Invictus" - soarele neînfrânt.
În Israel soarele răsare repede, iar întunericul cade la fel de repede, ca o lespede grea şi rece, pe care gălăgia, sclipirea de o clipă şi mirosurile orientale ale bazarelor, zgomotul străzii sau iluminaţia "turistică" nu pot s-o înlăture. Şi nici strălucirea demult apusă a istoriei - care lasă nu lumină în urmă, ci doar gustul amar al trecerii tuturor celor omeneşti.
Iată de ce ziua a doua a pelerinajului a urmărit semnele victoriei Soarelui nostru, Isus Cristos: şi dacă cele şapte zile ale pelerinajului nostru sunt, într-un mod mistic, cele şapte zile ale creaţiei noastre, această a doua zi e creaţia noastră întru izbânda luminii. Aveam să păşim astfel, într-o singură zi, de la naşterea lui Isus până la moartea sa, de la prezenţa copilului fericit, frumos şi cucernic lângă duioasa sa mamă (Biserica "Sfânta Ana"), până la moartea ei - şi "numele Fecioarei era Maria".
Şi am putea numi această zi - "Ziua Trecerii". O trecere absolut necesară pentru ca esenţialul să iasă la iveală şi să rămână pentru totdeauna: Mântuirea. De fapt, trei sunt "trecerile" în istoria sfântă: trecerea îngerului morţii care l-a determinat pe faraon să permită plecarea evreilor; trecerea Mării Roşii şi implicit, trecerea lor de la sclavie la libertate. Paştele Vechiului Testament e trecerea spre libertate prin încrederea în Dumnezeu .
Paştele Noului Testament înseamnă tot eliberarea de sclavie: de fapt, eliberarea din cea mai cumplită sclavie: a păcatului, a fricii şi a morţii. Şi aceasta înseamnă, implicit, restituirea adevăratei demnităţi omului - fiindcă nimic nu e mai trist şi umilitor pentru om decât frica de moarte.
Dar pentru asta, a fost nevoie de Calvar. În Biserica Biciuirii, vitraliile nu au cer: aripile laterale sunt ocupate până sus de cei pe care Isus îi hrănise, îi vindecase, le înviase morţii şi-i scăpase de frica morţii, iar acum se înghesuiau să-l condamne - în timp ce deasupra lui Isus însuşi, legat la stâlpul biciuirii, se învălătuceşte ura lor în fâşii lungi, alburii, acolo unde ar fi trebuit să fie cerul - dar cerul tuturor păcatelor luând forma de şerpi - nici nu se mai numeşte "cer", ci altfel. Sus însă, în cupolă, printre spinii coroanei sale, scânteiază cerul adevărat, care se strecoară prin stelele cu opt colţuri - fiindcă lumina avea să vină, veşnică, numai de la cruce.
Despre Sfântul Mormânt nu se cade să vorbim.
Despre Bazilica Sfântului Mormânt însă, da. E copleşitor un lucru: coloanele în stil corintic, atât de zvelte în lumea care le-a închipuit - aceea a Greciei antice, sunt aici, în bazilică, grele, apăsătoare ca şi cum întreaga forţă a creaţiei se scurge în pământ, iar omului nu-i mai rămâne decât să urmeze, irevocabil, acelaşi drum. Şi totuşi, e suficient să înalţi privirea: lumina se revarsă, lumina se înalţă, lumina te înalţă şi înălţimea aceea nebănuită, la care crezi că nu vei ajunge niciodată, se face deodată pentru tine scară şi drum lin şi avânt de suflet şi mai presus de toate, certitudine. Este. Există. Există pentru tine. Aici şi acum. Pentru toţi laolaltă şi pentru fiecare în parte. Şi există numai şi numai pentru tine, copleşitoarea iubire care transformă materia în ceea ce a fost de la început: lumină.
De altfel, totul nu e decât transformare în lumină şi fiindcă lumina e viaţa, din fiecare amprentă de durere se înalţă viaţa însăşi - fiindcă acestea sunt urmele lui Isus şi ale Mariei: durerea care se transformă în viaţă nesfârşită. Şi la această "alchimie spirituală" suntem chemaţi fiecare dintre noi. Dar pentru asta, e nevoie de un singur lucru: inima noastră, deschisa şi plină de iubire in toate zilele vieţii - "o inima de carne" adică, nu una împietrită, "ca la Meriba". Iar în structura Bisericii lui Dumnezeu, pietrele înseşi sunt vii - de asta, revenind la începuturi, în Biserica "Sf. Ana", totul este asimetric, aşa cum suntem şi noi, oamenii, atât de diferiţi. Poate că acesta e unul din secretele acusticii desăvârşite a construcţiei. Iar lucrurile au fost gândite astfel pentru ca să ne amintim că iubirea, încrederea şi sunetul creează. Acesta e cuvântul făcut om. Şi el însuşi l-a învăţat pe om să se roage, adică să creeze la rândul lui, realitatea conformă planului divin. În Biserica "Tatăl Nostru", construită deasupra grotei unde Isus i-a învăţat pe ucenici să se roage, există plăci mari cu această rugăciune scrisă în 135 de dialecte şi limbi ale întregului pământ. În chiar interiorul bisericii, la dreapta altarului, rugăciunea este scrisă în limba româna. Lângă placă, lateral, se află o cruce de lemn, iar la piciorul ei este înnodat tricolorul românesc. Poate ca să ne amintească şi nouă, încă o dată, că nimeni, nicicând nu-i uitat şi nici părăsit. Cu o singură condiţie: aceea care este înscrisă pe icoana de altar: "Isuse, mă încred în tine".
Iar sfânta liturghie de seară s-a celebrat în Bazilica Agoniei Lui Isus, din Grădina Măslinilor - chiar în faţa pietrei pe care Isus a asudat sânge. Celebrant principal, care a ţinut şi cuvântul de învăţătură, a fost pr. Isidor Dâscă.
Şi aceasta ca să ne amintim cu ce preţ am fost mântuii şi că, dacă însuşi Isus a avut nevoie de mângâierea Tatălui, atunci pietrele vii ale Bisericii sale se împărtăşesc şi se susţin din aceeaşi mângâiere, iar coeziunea lor e aceea a sângelui - a sângelui lui Isus - ca într-o unică, mare, armonioasă şi veşnică familie.
3. Ziua Paştelui nostru
Ziua a treia a pelerinajului ar putea fi numită "Paştele nostru". Dar pentru creştin, fiecare sfântă Liturghie e Paştele. Şi totuşi, aici, pe dalele de piatră striate orizontal ca să nu alunece caii cuceritorilor romani, sau pe pragul de piatră al bisericilor în care paşii pelerinilor au săpat atât de adânc, încât eşti nevoit să pui piciorul negreşit în aceeaşi urmă, sau în locurile care păstrează de 2000 de ani aceleaşi nume pe care le auzim în Sfânta Scriptură2 - aici şi acum, Paştele e cu adevărat în fiecare zi.
Sau - ar putea fi.
Intrând în revărsatul zorilor pe Calea Crucii, pentru ca peste fila cea mai sfâşietoare a istoriei sfinte să se reverse numai Soarele neînfrânt (şi nu miresmele, mirosurile şi uneori chiar miasmele, beţia de culori, kitsch-urile cu iz religios, larma plictisită, frântă şi agresiv-interesată a tuturor fraţilor noştri întru Domnul) - aşadar, în tăcerea senină a dimineţii, rugăciunile noastre se înscriau într-un timp de dincolo de timp. Aşa încât, firesc, sfânta Liturghie a fost celebrată chiar în capela de lângă Sfântul Mormânt - celebrant principal, care a ţinut şi cuvântul de învăţătură, fiind pr. Francisc Vernică. Şi la fel de firesc, Liturghia a început cu "Cristos a Înviat!"
Pentru ca mai apoi, în cursul întregii zile, să ne amintim ceea ce, de fapt, niciodată nu se uită: mai întâi, Mama: la staţiunea I a Căii Crucii, placa stradală menţionează: "Via Delarosa" -( şi nu "Via Dolorosa", cum ne-am fi aşteptat), fiindcă e firesc ca începutul tuturor durerilor s-o amintească pe Maica durerii, - "trandafirul tainic", martiră în inimă - iar Calea Crucii Fiului ei să fie şi Calea Durerii ei. Iar la sfârşitul zilei, în lumina tremurătoare a lumânărilor, sub bolţile joase, care amplificau parcă jalea tuturor despărţirilor, a fost la fel de firesc să recităm ca la un priveghi de pe meleagurile noastre, rozariul - în Biserica Adormirea Maicii Domnului. Acolo, statuia în mărime naturală a Sfintei Fecioare, în întregime din abanos, cu faţa şi mâinile din fildeş alb-galbui, se odihnea în somnul morţii înainte de a fi ridicată cu trupul la cer.
Şi iarăşi, amintirea mormântului gol. Trei sunt mormintele goale din Istoria sfântă - preciza pr. Cristian Vacaru - ghid neobosit şi enciclopedic, riguros şi entuziast - desăvârşit administrator al timpului nostru. Acele trei morminte goale sunt: al Mântuitorului; al Maicii sale preasfinte şi al lui Lazăr - pe acesta din urmă l-am vizitat astăzi. Şi un amănunt ciudat: mozaicurile uluitoare din Biserica mormântului lui Lazăr din Betania sunt mărginite la partea superioară şi inferioară de o bandă albastră pe care este înscris... modelul grecesc caracteristic, alcătuit din două dreptunghiuri întrepătrunse, ca o cale fără de sfârşit: cele două dreptunghiuri au sensul reciproc invers şi reprezintă viaţa umană (+/-) derulându-se la infinit în albastrul cerului; în Biserica Adormirii Maicii Domnului, aceeaşi bordură nu are decât un singur tip de dreptunghi, fiindcă stăpânirea vieţii nesfârşite nu-i aparţine ei, ci Fiului;
Şi iarăşi, locul unde Isus a fost încarcerat noaptea, înainte de judecată - iar Petru s-a lepădat de el de trei ori - Biserica Sancti Petri in Gallicantu - iar cocoşul de pe turla bisericii nu e o giruetă, ci imaginea deşteptării fiecăruia dintre noi, din adormirea uitării, fricii şi nepăsării - sub razele Soarelui veşnic.
Dar mai înainte de aceasta am fost invitaţi "să ascultăm pustiul" , ca să ne trezim inima la glasul lui Dumnezeu şi să putem vedea mai apoi, pe peretele cisternei transformată în închisoare, amprenta lui Isus, rugându-se în noaptea dinaintea morţii.
Şi poate că, în Cenacol, a fost mai dificil să auzim glasul lui din cauza mulţimii de glasuri care se rugau în toate limbile pământului în acel loc, dar se pare că tot aşa a fost la Pogorârea Duhului Sfânt "in illo tempore".
Iar binecuvântarea a venit şi asupra noastră, nu numai în duh şi spirit, ci şi în faţa ochilor noştri uimiţi: ieşind afară, nourii au început să se adune, întâi câteva picături răzleţe s-au făcut simţite, apoi: ploaia ! În Israel, când plouă în afara sezonului de "iarnă" (care ţine din noiembrie până în aprilie), e o minune, iar "dacă plouă, înseamnă că suntem binecuvântaţi" - spusese chiar de la începutul pelerinajului, pr. Mihai Budău.
Şi binecuvântarea... a venit, în ziua I a Paştelui nostru.
Şi nu pot încheia ziua fără să mai privesc încă o dată seminţele de muştar pe care le-am cumpărat din Betania. Nu au nimic de a face cu ceea ce vedem la noi ca "sămânţă de muştar": suficient de mare şi iute îndată ce ai mestecat-o. Nu, sămânţa de muştar la care se referă Isus în parabola cunoscută e atât de mică încât abia se vede: cam câteva sute de seminţe de muştar puse laolaltă fac cât o sămânţă de mac! Iar alături, pe când gustul iute se făcea simţit, învăluitor şi persistent (a ţinut până seara!...), am văzut şi arborele. Adică, m-am uitat în sus la arborele care se înălţa, falnic, revărsându-se peste gard şi în care-şi făcuseră cuibul "păsările cerului".
Poate că pelerinajul nu-i decât sămânţa de muştar a credinţei noastre, care ne trezeşte, "ne pune pe jar" şi ne învăluie, pentru ca să se reverse apoi peste toate gardurile, limitările, barierele de tot soiul, iar pasărea sufletului să-şi găsească aici, pentru totdeauna, adăpostul iubirii mai presus de fire.
Dr. Ecaterina Hanganu
Note
1 În astronomia populară română, constelaţia Cassiopeea (aceea care are forma unui W mai "resfirat") se numeşte "tronul lui Dumnezeu".
2 Chiar dacă valuri de cuceritori au schimbat rând pe rând denumirile acelor locuri, rezonanţa lor aminteşte încă numele original, fiindcă niciodată ura nu poate şterge adevărul inimii - îl poate umbri, eventual - dar ce-i un nor în faţa Soarelui?!
