Colindasem întregul sat, dăruind şi primind ouă încrestate: când am terminat, mi-am zis că numai pe dealu' îngerului nu fusese nimeni. Da' ce, copiii de căprioare nu aveau nevoie de mâncare - sau păsările sau toate vieţile acelea mărunte din ierburi şi flori?! Mai ales că erau binecuvântate la biserică!
Zis şi făcut.
După ce am pus în tufe ouă şi cozonac, mă podidi aşa dorul de tata, de parcă toată jalea mea ar fi coborât din lumina blândă şi dulce a soarelui. Era primul Paşte fără el.
Şi cum stăteam aşa, mi se păru că aud un foşnet - urca lin poteca bătrânul satului. Uitat de zile, cu barba până la genunchi, totdeauna primenit de sărbătoare ("Ehei, puiule, fiecare zi e sfântă!" - zicea el), abia de atingea pământul. Oamenii spuneau că nu mănâncă decât sfânta ostie, de aceea-i înţelept şi trăieşte de când lumea.
Se aşeză lângă mine - "Văd c-ai fost la biserică" - zise. Te-ai împărtăşit?" Ce să-i mai spun, ce - nu ştia singur?! "Şi tata se împărtăşea, da?! Păi atunci, de ce plângi?" Şi numai ce-l văd că scoate din sân o cărticică aşa, cât palma, şi începu să citească - "Să ţii minte, puiule: «Eu îl voi învia în ziua de apoi»" şi citi mai departe, dar nu ştiu cum, cuvintele curgeau ca boabele de lumină şi nu găseam firul să le leg împreună, până când zise din nou: "Eu îl voi învia în ziua de apoi".
Era seară când am coborât în sat. Nu m-a crezut nimeni. Nici mama. Umbla vorba că demult, demult trăise acolo un bătrân şi lumea îi zicea "îngerul" fiindcă nu se hrănea decât cu sfânta ostie şi era înţelept, fiindcă Dumnezeu îl învăţase toate şi trăise mult, cât lumea, iar când fu să moară, nu i s-a găsit pe locul unde zăcuse decât o pană sclipitoare, uşoară, de înger.
Cu cei mari nu trebuie să te pui. Cum spun ei, aşa e.
Dar atunci, cum de am în mână, uite, chiar acum, o cărticică mică, roasă de vreme, scrisă cu litere cum n-am văzut niciodată - şi numai atât e scris de pot citi şi eu: "Eu îl voi învia în ziua de apoi"?!
Dr. Ecaterina Hanganu
