A trecut mult timp până să aflu că numai spre poiana noastră nu erau poteci; adică, nu erau şi gata! Nu erau nici poteci, nici vreo cărăruie, nici drumeag, nimic nu ducea acolo. Credeam pe vremea aceea că aşa se ajunge la orice poiană din pădure: doar ce te gândeşti şi ai şi ajuns acolo - şi, la drept vorbind, nu vroiam niciodată să ajung în altă parte decât acolo, la poiana noastră.
Aşa-i spuneam eu - "poiana noastră", dar nu ştiu cum se făcea, că de câte ori ajungeam acolo, nu era nimeni prin preajmă - şi totuşi... Dimineaţa, dacă te rugai frumos, soarele îţi trimitea razele mănunchi, tocmai bine să le prinzi în palmă - şi când credeai că le-ai prins, deodată se făceau nevăzute şi trebuia să le cauţi printre firele de iarbă şi flori, sau altă dată nimereau în ochi - ei, şi-atunci să fi văzut culori şi culori şi lumini şi bucurie... sau când ţi se făcea oleacă foame, ce de-a mai frăguţe dulci şi înmiresmate găseai chiar lângă tine şi chiar acolo răsărea aşa, un izvor mic şi limpede, doar cât să-ţi potoleşti setea şi tu, şi mierlele cele cu cioc portocaliu şi frumos glăsuitoare... şi dacă n-ar fi fost vremea să te întorci acasă, mai spre seară, cine ştie câte minuni ai mai fi găsit pe acolo!
Aşa era în poiana noastră, şi nici una din zile nu semăna cu alta....
Dar dintre toate, una era numai şi numai ziua mea... nu, nu că ar fi fost ziua mea de naştere, sau ziua numelui - atunci trebuia să stau cuminte acasă, îmbrăcat cât se poate de frumos, să nu vorbesc neîntrebat, nici măcar să nu ies la joacă în drum dară-mi-te în poiană şi (mda, cam plicticos), să aştept musafiri şi sărutări şi laude...
Nu, ziua de care vă spun, ziua mea, era cu totul şi cu totul altceva: simţeam prin somn ceva ca un susur de izvor sau zbor de aripi şi deodată aerul se făcea dulce şi înmiresmat, bucuria izvora de pretutindeni, soarele nu-şi trimitea lumina şi gata, ci o adia, aşa, ca o briză dulce şi blândă, întâi prin frunze, pe urmă venea pe icoana din colţ, scânteia în candela aprinsă, apoi umplea camera, iar când deschideai ochii, totul era înveşmântat într-o pulbere de aur cu sclipiri albastre. Şi de aici în poiană, ajungeai într-o clipă. Ei, da - şi acolo era marea bucurie: peste noapte, poiana se umpluse de flori. Flori aurii, ca o pulbere de soare, încărcate de rouă, aurie şi ea, iar sus, sus în cerul albastru şi înalt se roteau lin păsări nemaivăzute, cu aripi de soare. Şi totul avea mireasma luminii. Şi vedeţi voi, mai era ceva: numai şi numai atunci florile din poiană ajungeau până acasă (în oricare altă zi, s-ar fi făcut iarăşi lumină, fiecare după culoarea ei şi se adunau la loc, în poiană), dar acestea, nu: rămâneau aşa, cu tot soarele şi mireasma şi lumina lor - iar mama ofta, le aşeza la icoană şi şoptea: "Dacă aşa vrea Dumnezeu"...
Mult timp n-am înţeles ce însemna asta - până într-o zi, când am auzit-o spunându-i lui tata ceva de calea soarelui. Iar el a surâs blând, m-a mângâiat pe creştet cu mâinile lui mari şi muncite şi a repetat: "Dacă aşa o fi voia Domnului"...
Şi aşa am aflat că în ziua aceea sfântă între toate, când puteai să iei soarele acasă şi să-l aşezi la icoane, se născuse undeva, un om. Un om mai mare decât orice alt om de pe pământ şi că el avea să facă drepte căile soarelui. I se spunea Ioan Botezătorul...
După aceea, zilele începeau să fie mai mici, până când, în plină iarnă, avea să crească din nou soarele, Soarele căruia el îi făcuse căile drepte - iar florile acelea ca o pulbere de soare rămâneau toată vara acolo, în poiană, ca să ne aducă aminte de El - de soare, adică...
Preotul nostru cel tânăr se opri din povestit.
Apoi surâse amintirii: iar ziua hirotonirii, ziua în care Tatăl din cer mi-a pus mâna sa pe cap, avea să fie Ziua Sfântului Ioan Botezătorul - pentru ca fiecare dintre noi să facă drepte căile soarelui.
În clasă plutea pulberea de soare, înmiresmată, a florilor de sânziene.
Le adusesem din poiana noastră, cea fără de poteci - unde ajungi numai pe cărarea inimii.
Sau poate veniseră aşa, trimise de Tata, odată cu soarele, de Ziua Sfântului Ioan Botezătorul, pentru ca fiecare dintre noi să facă drepte Căile Domnului...
Dr. Ecaterina Hanganu
