Ia te uită, plouă! ... Înseamnă că Tata s-a rugat special pentru mine - mi-am spus râzând, - laaas' că ştiu şi eu asta, nu-i nevoie să-mi aminteşti (i-am răspuns eu surâsului Tatei care se făcuse gând în mintea mea): Tata se roagă în fiecare clipă pentru toţi, iar rugăciunea lui e iubirea care ne ţine, absolută şi... asta e! Dar ştii, odată ce tu ne iubeşti pe toţi cu iubirea şi cuvântul vieţii, înseamnă că-l iubeşti pe fiecare ca şi cum ar fi numai şi numai el în tot cuprinsul cerului... aşa că te-ai rugat numai şi numai pentru mine, ca să vină ploaia... şi uite c-a venit!
Poate nu ştiţi, dar ploaia nu-i decât lumina care leagă cerul şi pământul... iar pe firele ei, argintii şi prelungi lunecăm şi noi, fiecare la rostul lui - iar când voi spuneţi că ploaia bate în geam sau susură prin frunze sau cântă streşinile - tot noi suntem - ce, n-aţi mai văzut copiii ce gălăgie fac pe tobogan?! Iar ploaia e toboganul nostru în zi de sărbătoare. Adică azi! Fiindcă azi e ziua noastră!
Dar uite c-am şi ajuns - la frate-meu mai mare, adică. În vizită, cum spuneţi voi. M-am ascuns după geranium-ul din fereastră şi am închis porţile gândului, ca să nu mă simtă (aşa ne jucăm noi de-a v-aţi ascunselea). Şi ce credeţi că făcea?! Îl învăluia ca-ntotdeauna, în aripile lui mari şi calde şi-l ţinea de mână pe cel de care avea grijă, ca să nu se împiedice - dar de data asta era pus pe glumă! Tocmai se gândea: oare eu, cum aş arăta la vârsta lui - dac-aş fi om?! Şi deodată, chiar în spatele altarului, în timp ce fratele aprindea lumânarea sfintei Liturghii, frate-meu ăsta se făcu şi el adus de spate şi se aşeză din profil, ca să-l copieze cât mai bine pe fratele-om şi mergea aşa, odată cu el, încet-încetişor, cu grijă, foşnindu-şi papuceii de lumină de-ai fi zis că mireasma udă a tisei intrase şi ea prin fereastră... Iar omul părea să aibă umbră de lumină! Era aşa de frumos, că nu-mi venea să cred ce vedeam - şi doar eu sunt obişnuit cu lumina, de! Sigur că-n clipa asta m-a văzut - şi mi-a făcut semn să mă apropii, apoi îmi şopti:
- Dacă el însuşi n-ar fi fost mai mult lumină decât om, nu m-aş fi putut juca aşa cu el, de-a oglinda!
Iar când fratele-om se întoarse să privească ploaia care luneca blânda şi înmiresmată, ne-a văzut într-o scânteiere pe amândoi, îmbrăţişaţi în lumina ploii - şi-şi spuse:
- Ei, da, coboară îngerii pentru Liturghie... Măi floricelule - zise el către geranium-ul unde ne ascunseserăm amândoi - în inima fiecăruia sunt toţi îngerii cerului, dar numai tu, floricelule, îi vezi mereu... că doar de asta ştii ce se petrece cu fiecare dintre noi, măi floricelule... Şi cum nu vedea tocmai bine, îşi spuse: cred că nu-ţi mai pun apă astăzi, că doar străluceşte ploaia pe frunzele tale... sau nu?!... cum să intre ploaia înăuntru? Oi fi uitat fereastra întredeschisă... Şi plecă aşa, cu pasul şovăielnic, mai departe, şoptind: sau or fi fost îngerii, oare?!... fiindcă o dată în an, chiar şi oamenii îi pot vedea pe îngerii lor păzitori, nu numai nevinovăţia cerului dintr-o floare ca tine... şi asta se întâmplă de ziua lor.
Iar a doua zi, de dimineaţă, se uită lung la foaia de calendar şi nu-l lăsă inima s-o întoarcă: uite-aşa, ca să mai fie oleacă "Ziua Îngerilor Păzitori" - şi să-i vedem şi noi, nu numai tu, măi floricelule! - şi surâse blând, amintirii - şi toţi frăţiorii noştri râdeau de bucurie cu fratele-om, fiindcă uite, cineva înţelesese: timpul aparţine oamenilor şi curgerea lui şi sărbătoarea şi bucuria e în inima fiecăruia şi după măsura inimii fiecăruia - asta îi învăţăm noi pe oameni, când lunecăm în ploaie de lumină pe pământul lui Dumnezeu.
Dr. Ecaterina Hanganu
