"Toată frumoasă eşti, Marie, şi prihană strămoşească nu este în tine”.
În fiecare an la 8 decembrie, în toată lumea catolică se celebrează solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Mariei şi se cântă: "Toată frumoasă eşti, Marie, şi prihană strămoşească nu este în tine!"
Această solemnitate a fost aşezată intenţionat de Biserică în preajma Crăciunului, pentru ca în timp ce ne pregătim pentru naşterea Mântuitorului, să o cunoaştem şi pe cea care îl va naşte pe Mântuitorul nostru, pe Neprihănita Fecioară Maria: "toată frumoasă, toată sfântă şi toată neprihănită" (cf. Ef 5,27), căci şi fiecare dintre noi va trebui să-l naştem pe Isus în inimile oamenilor (cf. Mt 12,50; Mc 3,35).
Astăzi la sfânta Liturghie ne rugăm cu aceste cuvinte: "Dumnezeule, prin zămislirea neprihănită a Fecioarei Maria, tu i-ai pregătit lăcaş vrednic Fiului tău. Te rugăm ca, după cum ai ferit-o pe ea de orice prihană pentru meritele morţii lui Cristos, să ne dai şi nouă, prin mijlocirea ei, harul de a ajunge curaţi la tine".
Oare am văzut măcar în filme o casă distrusă de flăcări, sau luată de ape, sau căzută pradă alunecărilor de teren? Cam aşa a ajuns fiinţa omului, trup şi suflet, în urma păcatului strămoşesc! Dar nu numai omul a fost afectat de păcatul strămoşesc, dar şi întregul univers, care, împreună cu omul, a început să suspine după mântuirea lui Dumnezeu (cf. Rom 8,19-23).
Prima lectură de astăzi, din cartea Genezei (cf. Gen 3,9-1-5.20), ne spune că fericirea omului în Eden a fost de scurtă durată. Deghizat în şarpe, diavolul pătrunde în grădină şi câştigă încrederea femeii, strecurându-i în inimă neîncrederea că Dumnezeu nu-i iubeşte, că Dumnezeu le ascunde ceva, că dacă mănâncă din pomul oprit nu numai că nu vor muri, dar vor cunoaşte binele şi răul, dar din prisma lui, unde şi binele şi răul sunt rele. Mincinosul! Primele efecte al păcatului au fost goliciunea, ruina şi ruşinea. Şorţurile din frunze de smochin pe care şi le-au făcut nu sunt altceva decât o imagine a eforturilor umanităţii de a-şi ascunde mizeria ivită din păcat (cf. Gen 3,1-7).
Dumnezeu a hotărât responsabilitatea fiecărui vinovat şi a pronunţat o întreită sentinţă, una pentru diavol, una pentru Adam şi una pentru Eva. Despre şarpe Dumnezeu a spus că "sămânţa femeii", Cristos, îi va zdrobi capul şi îi va nimici puterea (cf. Gen 3,15). Femeii i-a spus că îi sunt rezervate suferinţele naşterii copiilor; iar despre bărbat, a spus că munca grea va fi partea lui, până ce va veni moartea (cf. Gen 3,19), "pentru că plata păcatului este moartea" (Rom 5,12; 6,23). Chiar imediat după păcat, Dumnezeu le-a descoperit oamenilor şi remediul pe care l-a pregătit: un răscumpărător promis. Credinţa, în răscumpărătorul promis, îi permite lui Adam să răspundă condamnării la moarte dând soţiei sale numele de Eva, adică cea vie (cf. Gen 3,20). La rândul său, Dumnezeu răspunde credinţei omului înlocuind şorţurile din frunze, simbolul neputinţelor omeneşti, cu veşminte de piele, dar care piele este a unui "Miel dat morţii", semn profetic a morţii lui Isus pe cruce (Gen 3,21; In 1,29). Dumnezeu nu dă drumul omului din Eden (unde risca în orice clipă să moară), înainte de a-i descoperi planul său de har şi de mântuire!
Conform acestui plan divin de mântuire, Isus va deveni "Noul Adam", iar Maria va deveni "Noua Evă".
Episcopul maghiar Ottokar Prohászka (1858-1927) i-a ajutat pe creştinii timpului său să înţeleagă rolul Mariei în istoria mântuirii oamenilor, făcând o paralelă între situaţia omenirii de după păcatul Evei şi situaţia grea a Franţei din secolul al XV-lea, din timpul regelui Carol al VIII-lea (1470-1498), din cauza unor greşeli ale reginei Anna de Bretania (1477-1514). Episcopul spunea: "Aşa cum Franţa secolului al XV-lea suferea din cauza păcatelor reginei, tot astfel omenirea veche suferea din cauza păcatului Evei. Şi aşa cum Dumnezeu a salvat Franţa printr-o fecioară, sfânta Ioana d’Arc (1412-1431), tot astfel Dumnezeu a salvat omenirea căzută datorită Evei, tot printr-o fecioară, Fecioara Maria din Nazaret".
Împreună, cei doi, Dumnezeu şi omul, vor conlucra pentru a zdrobi capul şarpelui şi pentru a redobândi fericirea pierdută. Evanghelia zilei de astăzi ne descoperă din cuvintele arhanghelului Gabriel, cel responsabil cu veştile bune şi cu puterea lui Dumnezeu, partea fiecărui om în această lucrare. Pe de o parte, în Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, a acelui Ioan care va deveni mesagerul lui Mesia, ne prezintă o parte de oameni neîncrezători în acceptarea planului lui Dumnezeu. Iar pe de altă parte, în Maria, care primeşte cu mare credinţă şi bucurie planul de a deveni mama lui Mesia, dar cere lămuriri ajutătoare şi prezintă o altă categorie de oameni credincioşi pe căile Domnului. Despre Ioan Botezătorul, îngerul spusese: "va fi mare înaintea Domnului" (cf. Lc 1,15); însă despre Isus a spus că: "va fi mare şi se va chema Fiul Celui Preaînalt, Fiu al lui Dumnezeu" (cf. Lc 1,32-35). Marea revelaţie a solemnităţii de astăzi este că mântuirea este rodul jertfei lui Dumnezeu şi a omului, aşa cum preotul repetă zilnic la sfânta Liturghie: preot care acţionează "In persona Christi", spunând "Rugaţi-vă, fraţilor, pentru ca jertfa mea şi a voastră să-i fie plăcută lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul!"
Dar la actul mântuirii trebuie să participe şi neamurile, animalele şi natura. Aceasta ne-o spune Psalmul 98, care este o chemare minunată adresată tuturor popoarelor şi tuturor forţelor naturii să-l laude pe Dumnezeu, judecătorul suprem al universului, pentru mântuirea lui. Psalmul are trei strofe, reprezentând fiecare câte o idee privind "lauda":
1. motivele de laudă: Domnul şi-a arătat mântuirea, şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor. Şi-a adus aminte de bunătatea şi credincioşia lui faţă de casa lui Israel: toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului nostru (cf. Ps 98,1-3);
2. metodele de laudă: Strigaţi către Domnul cu strigăte de bucurie, toţi locuitorii pământului! Chiuiţi, strigaţi şi cântaţi laude! Cântaţi Domnului cu harpa, cu harpa şi cu cântece din gură. Cu trâmbiţe şi sunete din corn, strigaţi de bucurie înaintea împăratului, Domnului (cf. Ps 98,4-6);
3. invitaţie la laudă: Să urle marea cu tot ce cuprinde ea, să chiuie lumea şi cei ce locuiesc pe ea, să bată din palme râurile, să strige de bucurie toţi munţii înaintea Domnului! Căci el vine să judece pământul! El va judeca lumea cu dreptate, şi popoarele, cu nepărtinire (cf. Ps 98,7-9). Aşa cum spune finalul lecturii a doua de astăzi: "Să fim ca nişte instrumente care cântă gloria Domnului" (Ef 1,11), căci Dumnezeu a adus mântuirea întregii creaţi lovite de păcat.
Revenind la cântarea: "Toată frumoasă eşti, Marie, şi prihană strămoşească nu este în tine", trebuie să spunem că ea redă atât uimirea celor din vechime care aşteptau mântuirea lui Dumnezeu şi care în Sulamita, mireasa din Cântarea cântărilor, au văzut de departe pe Maria Neprihănit Zămislită care se înălţa luminoasă ca "luceafărul de dimineaţă, frumoasă ca luna, strălucitoare ca soarele şi cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor" (Ct 6,10); dar cât şi bucuria şi cântarea de laudă a celor răscumpăraţi, cântare adresată Fiului victorios al Mariei, care şi-a asociat mama şi ucenicii fideli la victoria sa.
Într-adevăr, Preasfânta Fecioară Maria, "toată frumoasă", pe care o celebrăm astăzi, este "plină de har", aşa cum a vestit îngerul (cf. Lc 1,28) şi "Neprihănit Zămislită", aşa cum a definit Biserica prin enciclica papei Pius al IX-lea, "Ineffabilis Deus", de la 8 decembrie 1854. În această scrisoare enciclică se spune că Maria, printr-un privilegiu unic, în vederea meritelor pe care avea să le câştige Fiul ei Isus, prin pătimirile, moartea şi învierea sa, ea a fost ferită de Dumnezeu încă din prima clipă a existenţei sale de orice prihană a păcatului strămoşesc şi personal, căci nu era cu putinţă ca "Sfântul lui Dumnezeu" aşa cum l-a recunoscut şi diavolul pe Isus (cf. Mc 1,24; Lc 4,34), să se nască dintr-un sân întinat de păcat.
Deci, Maria a primit o răscumpărare ca a noastră, numai că ea a primit-o înainte de cruce, dar nu fără cruce, iar noi ceilalţi toţi am primit-o după momentul crucii. Maria, ca şi Isus, a avut mai multe prefigurări în Biblie, prefigurări care ne sunt aplicate şi nouă. Astfel: Maria a fost prefigurată în "Luceafărul de dimineaţă" (2Pt 1,19). Asemenea acestei planete numită şi Venus care prevesteşte apropiata ivire a soarelui, Maria a fost adevăratul luceafăr al dimineţii, căci ea a prevestit zorii apropiatei naşteri a mântuitorului Isus şi zorii apropiatei mântuiri a omenirii de sub jugul păcatului, al satanei şi al morţii. Dar şi prezenţa noastră în lume trebuie fie ca un luceafăr, care îl arată pe Isus şi mântuirea lui.
Apoi Maria a fost prefigurată în "Arca lui Noe" care a purtat spre mântuire pe cei aleşi" (cf. Gen 6,14). Maria este adevărata "Arcă a salvării", căci ea l-a purtat pe Isus care a venit din cer pentru a-i mântui pe oameni. Şi noi trebuie să fim purtători de Cristos în lume şi purtători de oameni la Cristos. Avem un sfânt, pe nume Ignaţiu din Antiohia (50-115), care înseamnă "cel care arde", pe care oamenii l-au numit "teoforul", pentru simplul fapt că-l purta pe Cristos la oameni şi pe oameni la Cristos. Astra trebuie să devenim şi noi după exemplul Mariei şi al sfinţilor.
Apoi Maria a fost prefigurată în "fântâna pecetluită" şi în "grădina închisă" a regelui (cf. Ct 4,12), căci în ea nu a intrat niciodată păcatul. De aceea a fost numită: "Preacurata" şi "Neprihănita". Să nu ne jucăm cu păcatul, el are ca pedeapsă moartea (cf. Rom 6,23). Odată am fost salvaţi de moartea păcatului, de moartea lui Cristos la cruce. "Oare cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare" (Evr 2,3). Să fugim de păcat, căci în cerul deschis de Isus la cruce, "nu intră nimic întinat" (Ap 21,27). Isus şi-a întors faţa de la Isus împovărat cu păcatele noastre, că a strigat: "Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit" (Mc 15,34)?
Maria a fost prefigurată şi în "Templul lui Solomon umplut de maiestatea lui Dumnezeu" (1Rg 9,1), căci Maria primind în sânul ei pe Isus, a fost umplută de tot harul şi binecuvântarea divină. La rugăciunea "Calea Crucii", la înmormântarea lui Isus într-un mormânt nou şi curat, promitem să-l primim pe Isus jertfit în sfânta împărtăşanie ca într-un templu. Biblia spune că noi am fost constituiţi de Isus la cruce, ca "Temple ale lui Dumnezeu" (1Cor 3,16). Pe cine aducem în templul vieţii noastre?
Maria a mai fost prefigurată în "jertfele şi ofrandele de la templu". Dar Maria spune cu psalmistul: "Tu n-ai voit nici jertfa, nici prinos; ci mi-ai pregătit un trup" (Ps 51,16; Evr 10,5). Maria i-a dat lui Isus întreaga sa fiinţă şi Isus s-a folosit de trupul neprihănit al Mariei, pentru a umbla prin lume, pentru a mângâia pe cei mâhniţi, pentru a vindeca pe cei bolnavi, pentru a-i mântui pe cei pierduţi, pentru a se jertfi pe cruce, pentru a ni se lăsa ca hrană. Dar Isus a înălţat acest trup la cer şi l-a glorificat. Iar noi o cinstim pe Maria ca înviată, înălţată şi glorificată cu trupul şi sufletul la cer. Şi pentru că Maria este o icoană a Bisericii (cf. LG 68), înseamnă că, dacă îi oferim şi noi viaţa noastră lui Isus, el ne va face la fel şi nouă.
Iată încă un gând scos din epistola către Efeseni, de unde am luat lectura a doua (cf. Ef 1,3-6.11-12). Paragraful citit astăzi ni-l prezintă pe omul creştin, care prin dăruirea sa lui Cristos a ajuns să afle loc în patria cerească şi ne spune că pentru orice creştin dăruit lui Cristos, cerul nu este numai un loc de şedere în viitor, ci este un loc luat deja în posesie, prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos. Şi aşa cum un muncitor care lucrează departe de casă, nu-şi poate confunda locul de muncă cu casa sa, tot la fel şi omul mântuit, oricât de bine ar fi pe pământ, nu-l poate confunda cu adevărata sa casă din cer pe care i-a câştigat-o Cristos şi unde îl are pe Dumnezeu ca Tată, unde îl are pe Isus ca mire, unde o are pe Maria ca mamă, unde îi are pe sfinţi ca pe prietenii săi, şi unde este comoara şi inima sa (cf. Lc 12,34). Faptul că avem o casă şi un loc în cer, prin Cristos, care a înălţat acolo firea noastră omenească pe care i-am dăruit-o începând cu Botezul, ne asigură accesul la toate darurile preţioase ale cerului. Tot ceea ce îi dăm lui Dumnezeu, el înalţă la cer. Iar Dumnezeu nu va îngădui ca cei care i-au dăruit viaţa lor, prin Cristos, să fie separaţi de el. Asta este "spre lauda gloriei sale" (cf. Ef 1,12) şi "a harului său" (cf. Ef 1,6). De aceea, sfântul Paul zicea: "Ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca sa fim acasă, la Domnul" (2Cor 5,8).
După ce am văzut-o, spre învăţătura noastră, pe Maria, neprihănit zămislită şi am învăţat să fugim de păcat, să colaborăm, ca ea, la planul divin de mântuire, trăind ca ea în unire cu Isus şi oferindu-ne, împreună cu ea, Tatălui spre mântuirea lumii, fapt pentru care vom locui în cer, trebuie să mai spunem că ea, Maria ni se mai prezintă astăzi şi ca mijlocitoare puternică pe drumul mântuirii şi al vieţii.
Sfânta Gertruda cea Mare (1256-1302), o mistică germană, într-o zi, după ce îşi termină de rugat şi meditat sfântul Rozariu, a văzut, într-o viziune, la picioarele ei atâtea bijuterii de aur câte cuvinte a rostit în rugăciunea sa. Atunci i-a apărut Sfânta Fecioară Maria şi i-a spus că marea bogăţie pe care a văzut-o în viziune reprezintă harurile pe care ea le dobândeşte de la Fiul ei Isus, tuturor celor care îi cer ajutorul şi mijlocirea. Curaj, chiar dacă avem atâtea nevoi pentru trup şi suflet, avem şi o mijlocitoare puternică la Isus, pe Maria cea Neprihănit Zămislită, care are mereu intrare la tronul harului. Amin.
O Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi, care alergăm la tine!
Un salut special pentru toate Mariile şi pentru toate femeile ar fi să imite virtuţile Mariei!
Pr. Ioan Lungu
* * *
Neprihănita Zămislire. Predici la Radio Iaşi (8 decembrie)
