Fecioara Maria păstra cuvântul lui Dumnezeu şi se gândea la el în inima ei (cf. Lc 2,19).
Celebrarea de astăzi ne invită să medităm asupra misterului lui Isus, de care este legată viaţa Mariei, care în adâncul fiinţei sale păstrează cuvântul şi faptele Domnului, meditându-le în inima ei (cf. Lc 2,19), fiind locuinţa Duhului Sfânt şi scaunul înţelepciunii (cf. Lc 1,35), imagine şi model al Bisericii care ascultă şi mărturiseşte mesajul lui Dumnezeu.
Cu toţii ştim că în corp avem două organe vitale, creierul şi inima, care simbolic vorbind sunt sediul înţelepciunii şi al iubirii; şi iarăşi ştim că dacă unul sau altul dintre ele încetează să mai funcţioneze, încetează amândouă, iar viaţa fizică se termină aproape instantaneu. La fel este şi în viaţa spirituală, când înţelepciunea de sus sau iubirea de sus încetează să mai existe, viaţa spirituală, viaţa de unire cu Dumnezeu încetează să mai existe.
Celebrând astăzi Inima Neprihănită a Mariei, Biserica ne spune că Neprihănita Fecioară Maria, pe lângă o înţelepciune curată izvorâtă din Dumnezeu, "înţelepciunea întruchipată", ea a avut şi o iubire curată izvorâtă din acelaşi Dumnezeu care este "iubirea infinită". De aceea, este pururi vie lângă tronul său de înţelepciune şi de iubire.
Maria a fost prima fiinţă umană, care prin Cristos şi Duhul Sfânt şi-a hrănit mintea şi inima cu înţelepciunea şi iubirea de sus, împreună cu toate cele bune care derivă din ele. Maria a fost doar un început, căci Maria este "Icoana Bisericii" (cf. LG 68). Maria a fost doar un început al oamenilor cu înţelepciune şi iubire de sus, un început care trebuie să continue cu unul fiecare dintre noi, până când toţi vom dobândi înţelepciunea şi iubirea ei, spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul şi fericirea noastră veşnică.
Primele mărturii ale unui grup de oameni înţelepţi şi iubitori, după exemplul Mariei, au apărut la Napoli, Italia, sub conducerea sfântul Ioan Eudes (1601-1680), grupaţi în Confraternitatea Inimii Neprihănite a Mariei, fondată de el. În anul 1805, a apărut în Italia şi o sărbătoare în cinstea Inimii Neprihănite a Mariei. Congregaţia şi sărbătoarea aveau ca scop de a atrage cât mai multe suflete la idealul de viaţă înţeleaptă şi iubitoare, ideal început de Maria. De atunci şi până astăzi, numărul celor care o imită pe Maria, în înţelepciunea şi iubirea ei care vin de la Dumnezeu, este în continuă creştere.
În 1917, însăşi Fecioara Maria a cerut prin păstoraşii de la Fatima consfinţirea neamului omenesc la inima sa: "Eu vă cer consfinţirea lumii către inima mea neprihănită şi Împărtăşania de reparare în prima sâmbăta a lunii".
Ca întotdeauna, diavolul, potrivnicul tuturor lucrurilor bune şi potrivnicul mântuirii noastre, nu stă resemnat când oamenii se întorc la Dumnezeu, dar acţionează ridicând oameni răi care să împiedice această lucrare şi să producă multă suferinţă Mariei..
De aceea, la 10 decembrie 1925, Preasfânta Fecioară Maria a apărut vizionarei Lucia, având alături de ea pe Pruncul Isus. Preasfânta Fecioară puse o mână pe umărul Luciei şi îi arătă o inimă încoronată cu spini ce o avea în cealaltă mână. În acelaşi timp, pruncul Isus i-a spus: "Fie-ţi milă de inima preasfintei mele mame, care este acoperită cu spinii pe care oamenii nerecunoscători îi înfig fără încetare, fără ca să fie vreunul care să facă un act de reparaţie pentru a-i scoate".
Apoi Preasfânta Fecioară i-a spus: "Fiica mea, spune tuturor că toţi cei care timp de 5 luni în fiecare primă sâmbătă din lună se vor spovedi, vor primi sfânta Împărtăşanie, vor recita o parte din Rozariu şi vor sta împreună cu mine timp de 15 minute meditând din misterele Rozariului, cu intenţia de a-mi oferi reparaţie, eu le promit că îi voi asista în ora morţii cu toate harurile necesare mântuirii lor".
Dacă o sărbătoarea locală a Inimii Neprihănite a Mariei a fost instituită în 1805, în Italia, ea a fost extinsă apoi la întreaga Biserică Catolică în 1944, după oferirea întregii omeniri făcută de papa Pius al XII-lea în seara zilei de 31 octombrie 1942, oferire reînnoită în ziua de 8 decembrie a aceluiaşi an.
De-a lungul anilor, multe naţiuni au fost consacrate inimii neprihănite a Mariei: Franţa în 1638; Portugalia în 1646; Federaţia Rusă în 1952; Italia în 1959; Spania în 1961, nemaivorbind de nenumăratele consfinţiri zilnice şi personale ale credincioşilor de pretutindeni.
Consfinţirea lumii întregi la inima sa neprihănită, cerută de însăşi preasfânta Fecioară în anul 1917 la Fatima, s-a împlinit abia la 25 martie 1984, când papa Ioan Paul al II-lea, a consacrat întreaga omenire la inima neprihănită a Mariei.
Mergem acum la lecturile biblice ale sărbătorii de astăzi, căci ele ne vor lămuri mai bine şi ne vor convinge, nu numai să ne căutăm în Dumnezeu, înţelepciunea şi iubirea care ne dau viaţă veşnică, ci şi să ne consacrăm lui Dumnezeu prin mijlocirea Mariei şi a inimii sale neprihănite, întregind astfel lista deschisă de ea la naşterea mântuitorul nostru Isus Cristos.
Evanghelia Naşterii lui Isus (cf. Lc 2,1-20) ne prezintă înţelepciunea şi iubirea Tatălui, ca răspuns la refuzul oamenilor. Necunoscuţi de oameni, Iosif şi Maria merg la Betleem, căci acolo trebuia să se nască Isus. Dar oamenii nu l-au primit pe Fiului lui Dumnezeu! Isus stă culcat într-o iesle, pentru că la han nu era loc pentru el (cf. Lc 2,7). Venirea lui deranjează lumea. Câte inimi nu seamănă ca acest han: nu se găseşte aici loc pentru Domnul Isus! Nu celor mari, ci câtorva umili păstori simpli le este transmisă vestea bună: "Vi s-a născut un Mântuitor". S-a născut pentru ei şi pentru noi. În timp ce lumea este indiferentă faţă de naşterea Mântuitorului, cerul întreg celebrează această taină fără seamăn: "Dumnezeu s-a arătat în carne, a fost văzut de îngeri" (cf. 1Tim 3,16). Într-un cor minunat, ei l-au slăvit pe Dumnezeu, anunţând pacea pe pământ şi buna plăcere a lui Dumnezeu de a trăi cu oamenii şi printre oameni (cf. Prov 8,31). Evenimentul Naşterii lui Isus şi purtarea înţeleaptă şi iubitoare a lui Dumnezeu arătată păstorilor, reprezentanţii poporului sărac, au întărit-o pe Maria în înţelepciune şi dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă şi faţă de oameni.
Evanghelia zilei cu pelerinajul anual al sfintei Familii la templul din Ierusalim, când Isus avea 12 ani (cf. Lc 2,41-51), ni-l prezintă pe Isus ca model desăvârşit de înţelepciune şi iubire, care a inspirat-o şi mai mult pe Maria şi care trebuie să ne inspire şi pe noi ca să căutăm înţelepciunea şi iubirea de sus. Aici, Isus apare ca un Fiu desăvârşit în înţelepciune şi iubire în relaţiile sale cu Tatăl ceresc, ale cărui "chestiuni" (cf. Lc 2,49) au prioritate faţă de oricare altele. Apoi este prezentat desăvârşit în raporturile sale cu învăţătorii din templu; deşi infinit mai înţelept decât ei toţi, el nu îi învaţă pe ei, ci îi ascultă şi îi întreabă cu respect; aceasta fiind singura atitudine corectă care se cuvenea vârstei lui! Şi iarăşi, Isus este prezentat desăvârşit şi în relaţiile cu părinţii: "le era supus" (cf. Lc 2,51). El, care avea conştiinţa suveranităţii sale de Fiu al lui Dumnezeu, s-a plecat totuşi într-o ascultare totală încă de la vârsta cea mai tânără, în casa părinţilor lui.
Acest raport înţelept şi iubitor al lui Isus cu Tatăl ceresc, cu autorităţile de la templu şi cu părinţii săi, a întărit-o pe Maria în înţelepciunea şi dragostea, pe care le-a primit în momentul Bunei-Vestiri, când a rostit acel "da" memorabil care a străbătut cerul şi pământul, care va străbate întreaga istorie şi veacurile (cf. Lc 1,38), înţelepciune şi iubire pe care le-a păstrat toată viaţa ei (cf. Lc 2,19), pe care le-a meditat în inima ei şi le-a practicat în relaţiile ei cu persoanele divine, cu autorităţile, cu Biserica şi cu toţi oamenii
Fecioara Maria, împinsă de înţelepciunea şi dragostea divină, merge la verişoara sa, Elisabeta, căreia Dumnezeu îi ridicase ocara de a fi fost sterilă, ca s-o ajute şi ca împreună să-i cânte, să-l laude şi să-i mulţumească lui Dumnezeu, pentru darurile primite de la el, căci în acel timp "cei care se temeau de Domnul vorbeau unul cu altul despre faptele măreţe ale lui Dumnezeu" (Mal 3,16). Ceea ce le preocupa pe Maria şi Elisabeta erau: gloria lui Dumnezeu, împlinirea promisiunilor sale, binefacerile credinţei. "Ferice de aceea care a crezut", a strigat Elisabeta (cf. Lc 1,45)! "Duhul meu s-a bucurat în Dumnezeu, Mântuitorul meu", a cântat Maria (cf. Lc 1, 47).
Şi a continuat Maria, plină de înţelepciune şi de dragoste: "A privit spre smerenia slujitoarei sale" (cf. Lc 1,48). Deşi a fost beneficiara unor favoruri de excepţie, Maria a rămas smerită înaintea Domnului. "Pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale" (Lc 1,52). Dumnezeu nu-i lasă cu mâinile goale decât pe cei plini de ei înşişi, pe cei mândri. Apoi, Maria se bucura nu numai de lucrurile minunate făcute ei de Dumnezeu, dar şi de lucrurile minunate făcute de Dumnezeu Elisabetei şi întregului Israel (cf. Lc 1,54). Temele laudei Anei, Mariei şi Elisabetei sunt: sfinţenia lui Dumnezeu, cunoştinţa lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, dreptatea lui Dumnezeu, "harul" divin, pe care ele îl poartă în numele lor.
Întrebare: Avem noi astfel de înţelepciune şi dragoste ca să slujim cauzei lui Dumnezeu şi semenilor? Discutăm noi de Dumnezeu şi lucrările lui mântuitoare când ne întâlnim cu semenii? Cântăm, lăudăm şi vorbim între noi despre darurile revărsate de Dumnezeu peste noi şi peste alţii? Potrivit sfântului Paul (cf. Fil 4,6), actul recunoştinţei trebuie să facă parte din rugăciunile tuturor credincioşilor. Mulţumim noi totdeauna lui Dumnezeu pentru darurile primite? Când facem aşa arătăm că avem înţelepciunea şi iubire, mintea şi inima, viaţa şi destinul veşnic fericit al Mariei.
Despre toate acestea nu ştiau numai Maria şi Iosif, Elisabeta şi Zaharia şi Paul şi ceilalţi apostoli, dar ştiau şi persoanele alese din Vechiul Testament, cum au fost: Sara şi Abraham, Isac şi Rebeca, Iacob şi Rahela, Tobia şi Sara, dar mai ales cum ştiau Ana şi Elcana, din cântarea responsorială de astăzi (cf. 1Sam 2,1-8). Ana şi Elcana nu au întârziat să-i mulţumească lui Dumnezeu care le-a ascultat rugăciunea, dăruindu-le un fiu şi ridicându-le ocara sterilităţii din popor. Şi nu numai atât, Ana şi Elcana îl vor oferi pe fiul lor Samuel la templu spre slava lui Dumnezeu, spre folosul lor şi al poporului lor, aşa cum au făcut şi Ioachim şi Ana cu Maria, Maria şi Iosif cu Isus, Elisabeta şi Zaharia cu Ioan.
Necunoscuţi de oameni, Iosif şi Maria merg la Betleem, căci acolo trebuia să se nască Isus (cf. Lc 2,1-20). Dar oamenii nu l-au primit pe Fiului lui Dumnezeu! Stă culcat într-o iesle, pentru că la han nu era loc pentru el! Venirea lui a deranjat lumea. Câte inimi nu au loc pentru Isus sunt ca acest han! Nu celor mari, ci celor umili, păstorilor, le este transmisă vestea bună: "Vi s-a născut un Mântuitor". S-a născut pentru ei şi pentru noi. În timp ce lumea este indiferentă faţă de naşterea Mântuitorului, cerul întreg celebrează această taină fără seamăn: "Dumnezeu s-a arătat în carne, a fost văzut de îngeri" (cf. 1Tim 3,16). Într-un cor minunat, ei l-au slăvit pe Dumnezeu, anunţând pacea pe pământ şi buna plăcere a lui Dumnezeu de a trăi cu oamenii şi printre oameni (cf. Prov 8,31). Maria şi Iosif s-au întărit iar în înţelepciune şi dragoste, pentru a-l putea sluji mai bine pe Dumnezeu şi pe noi.
Prima lectură (cf. Is 61,1-11) cuprinde pasajul biblic pe care Isus la 30 de ani l-a citit în sinagoga din Nazaret şi care ne prezintă iar înţelepciunea şi dragostea lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi (cf. Lc 4,16-21). Aici, Isus a întrerupt lectura textului din Isaia la mijlocul frazei, înainte ca să menţioneze ziua răzbunării, pentru că numai prima parte a slujbei sale, cea a harului, era împlinită. Judecata a fost amânată şi este amânată încă şi astăzi. De la pronunţarea acestui oracol de către Isus, Dumnezeu a intercalat peste două mii de ani de răbdare. De aceea, primul răspuns înţelept şi plin de dragoste al ucenicului format după inima lui Isus şi inima Mariei, este cel dat de profet: "Mă voi bucura mult în Domnul, mi se va veseli sufletul în Dumnezeul meu, pentru că el m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantaua dreptăţii" (Is 61,10). Iar al doilea răspuns înţelept şi plin de dragoste este fuga de păcat.
Un băiat mergea la un colegiu în a cărui capela există o icoană a Maicii îndurerate. Era reprezentată inima Mariei străpunsă de şapte săbii, simbol al celor şapte dureri ale ei. Într-o după amiază acest băiat a comis un păcat de moarte. În ziua următoare, ajungând la colegiu, s-a dus, ca în fiecare zi în capela. A privit către icoană Maicii Domnului şi a rămas îngrozit. A văzut cum inima Preacuratei nu avea înfipte şapte săbii, ci opt. A numărat iar şi iar; rezultatul era mereu acelaşi, o sabie în plus şi o durere în plus. Fiecare păcat îndurerează inima lui Isus şi inima de mamă a Mariei.
Înţelepciunea şi dragostea de sus, care caracterizează pe orice creştin bun, trebuie să ne conducă la recunoştinţă şi mulţumire faţă de mântuirea oferită de persoanele divine, la fuga faţă de păcat şi la fapte bune, la spovadă şi la împărtăşanie, la imitarea Mariei şi la apostolat.
Inimă neprihănită a Mariei, roagă-te pentru noi!
Pr. Ioan Lungu
