Dacă cineva mi-ar spune că examenele se termină odată cu sfârşitul şcolii, l-aş contrazice! Ba chiar i-aş spune că adevăratele examene le dăm în afara şcolii, în viaţa de zi cu zi, în micile sau marile evenimente cu care ne confruntăm ceas de ceas. Însă ce dezamăgire că, aşa cum la şcoală unii învaţă "pe brânci", iar alţii copie, la fel şi în viaţa zilnică mulţi speră să ia notă maximă sau măcar de trecere, prin copiere sau prin înşelăciune. Iar acolo unde ştim de cele mai multe ori teoria picăm la proba practică, mai ales când este vorba de problemele vieţii spirituale.
Ce ne facem când avem în faţă o situaţie de trecut?! Ne gândim cum putem noi să o depăşim şi încercăm să găsim siguranţa în noi înşine uitând de Dumnezeu. Mai ales în faţa unor alegeri de viaţă ne frământă întrebări ca acestea: De ce să mă angajez la o viaţă de căsătorie când pot să trăiesc liber după bunul meu plac? sau: Cum voi putea face faţă unui nou copil când abia mă descurc cu cel pe care îl am deja? Şi tot ce ne trece prin minte se reduce la o singură întrebare: Ce şi cum să fac eu în acest caz? Teoretic ştim că Dumnezeu este tăticul nostru, dar practic ne aventurăm singuri în rezolvarea acestor situaţii care par uneori să ne copleşească, să ne depăşească tocmai fiindcă ne lipseşte această abandonare nu teoretică ci practică în mâinile lui Dumnezeu.
De atâtea ori participăm la sfânta Liturghie, auzim (dar oare ascultăm şi cu inima?!) cuvântul lui Dumnezeu, poate primim chiar des sfânta Împărtăşanie, dar mai departe cum ne trăim viaţa? Dacă am pune în practică tot ce ne învaţă Domnul Isus Cristos prin cuvântul, viaţa, moartea şi învierea sa, nu am fi aşa "căldicei", am fi cu adevărat demni de numele de creştin. Lumea din jurul nostru se încăpăţânează să ne înrobească cu orice preţ, însă libertatea nu o putem avea decât fiind în Dumnezeu, lipiţi în inima lui. Mulţi dintre noi însă se complac în autosuficienţa de a şti despre Dumnezeu şi nu în bucuria de a fi cu Dumnezeu.
Dacă luptăm pentru a ne fi recunoscute meritele la şcoală, în societate, cum oare să nu fim perseverenţi în a pune în practică credinţa noastră ca să putem dobândi nu un premiu, ci acel ceva pe care noi nici nu-l putem aproxima: veşnicia împreună cu Dumnezeu.
Putem spune că vom rămâne corigenţi la proba practică a credinţei noastre dacă vom face mereu tot ceea ce depinde numai de noi, fără însă a ne ruga şi a ne pune încrederea în divina providenţă ca şi cum totul ar depinde numai de Dumnezeu.
Cristina Nesimuca
