Reflecţie la duminica a 5-a de peste an: "Urmează-mă!"
În acel timp, pe când mulţimea îl îmbulzea pe Isus, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, iar el stătea lângă lacul Genezaret, a văzut două bărci trase la mal, iar pescarii, coborâţi din ele, spălau năvoadele. Suindu-se într-una din bărci, care era a lui Simon, l-a rugat s-o îndepărteze puţin de la mal. Aşezându-se, învăţa mulţimile din barcă. Când a terminat de vorbit, i-a spus lui Simon: "Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit!" Răspunzând, Simon i-a spus: "Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic. Însă la cuvântul tău, voi arunca năvoadele". Şi, făcând aceasta, au prins aşa o mare mulţime de peşti încât li se rupeau năvoadele. Atunci au făcut semne însoţitorilor lor din cealaltă barcă să vină pentru a-i ajuta. Ei au venit şi au umplut amândouă bărcile încât erau gata să se scufunde. Văzând aceasta, Simon Petru a căzut la picioarele lui Isus, spunând: "Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!" Pentru că îl cuprinsese teama pe el şi pe toţi care erau cu el pentru pescuirea pe care au făcut-o, la fel şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zebedeu, care erau însoţitorii lui Simon. Însă Isus i-a spus lui Simon: "Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni!" După ce au dus bărcile la mal, părăsind toate, l-au urmat pe Isus. (Evanghelia după sfântul Luca 5,1-11)
1.
Pescarul Simon Petru se găseşte în faţa unui Dumnezeu care, spre diferenţă de imaginea maiestoasă şi de trei ori sfântă din prima lectură a acestei duminici (Is 6,1-8), este prezent acum în persoana învăţătorului din Nazaret, fiul lemnarului Iosif, învăţător care se urcă în barcă şi-i cere lui Petru să înainteze în larg şi să arunce din nou mrejele în apa lacului. Cu experienţa lui de pescar care toată noaptea nu a prins niciun peşte, Petru este sceptic asupra eficacităţii îndemnului Învăţătorului, dar trece peste ceea ce ştia el şi ascultă de îndemnul lui Isus.
- Distanţa
În acest gest al lui Petru se vede distanţa enormă dintre condiţia umană ("Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate": Is 6,5; "Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!": Lc 5,8) şi Dumnezeu. Această distanţă dintre creatură şi creator nu înseamnă că cel chemat la o anumită misiune trebuie să renunţe la misiunea încredinţată.
- Frica
Distanţa dintre Dumnezeu şi om creează frica în el, motiv pentru care de nenumărate ori Isus îi încurajează pe apostolii săi: "Nu vă fie frică!" Chiar şi fecioarei Maria, ca şi logodnicului ei Iosif, Dumnezeu le adresează acelaşi îndemn: "Nu te teme!". Iar ca răspuns, apostolii, Maria şi Iosif devin slujitorii Domnului, colaboratori la planul său de mântuire a lumii.
- Ascultarea
Important pentru orice chemat este să asculte de glasul lui Dumnezeu şi să-l urmeze: "După ce au dus bărcile la mal, părăsind toate, l-au urmat pe Isus" (Lc 5,11).
2.
- Isus învaţă (predică) dintr-o barcă. Oficial, cuvântul lui Dumnezeu este predicat în biserică, de la un loc anume stabilit pentru aceasta. Neoficial, Dumnezeu vorbeşte de oriunde, iar noi, ca trimişi să dăm mărturie despre el şi împărăţia lui, trebuie să-l mărturisim oriunde ne-am afla. Ne-am obişnuit să-i dăm cult lui Dumnezeu în lăcaşul său sfânt, iar despre datoria de a predica, credem că este doar a preotului; căci de aceea a fost hirotonit şi pentru aceasta este salarizat. Uităm faptul toţi formăm "o preoţie împărătească, un neam sfânt, poporul luat în stăpânire [de Dumnezeu], ca să vestiţi faptele măreţe" ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină" (1Pt 2,9).
- Fără Dumnezeu, falimentul nostru este asigurat. Împreună cu el, realizatorul cauzelor imposibile pentru noi, ceea ce nici nu îndrăzneam să gândim devine realitate. Adesea, pentru a înţelege aceasta, este nevoie să fim loviţi de falimentul acţiunilor noastre individuale şi egoiste. Bazându-ne doar pe propriile puteri, ne vom descoperi fragili şi greşitori; ca Petru în faţa unei slujnice, când l-a renegat de trei ori pe Învăţătorul său. Adesea Dumnezeu ajunge la noi după o noapte lungă a sufletului nostru şi în momente în care supranaturalul pare complet absent. El ne atinge cu mâna lui părintească atunci când nu simţim căldura niciunei mâini omeneşti; atunci când am obosit şi ne paşte depresia.
Falimentul planurilor noastre pur omeneşti, ca şi cântatul cocoşului pentru Petru, ne trezeşte din iluziile pe care ni le-am făcut şi ne ajută să recunoaştem ceea ce a spus şi apostolul Paul: "Ce ai ce nu ai primit? Dar dacă ai primit, de ce te mândreşti ca şi cum nu ai fi primit?" (1Cor 4,8). Indiferent cât de slabi suntem, Dumnezeu ne cere un singur lucru: Să avem încredere deplină în el şi să-l urmăm, aşa slabi cum suntem; căci în planurile sale nu contează capacităţile noastre, ci disponibilitatea totală de a-l urma, inclusiv pe drumul Calvarului; drum care ne poartă spre Înviere.
Pr. Emil Dumea
