Transmiterea credinţei către urmaşii noştri nu este un lucru de la sine înţeles, deşi s-ar putea să pară aşa.
Mijlocul secolului al XX-lea a adus o întorsătură dramatică, dureroasă în Europa Centrală şi de Est, inclusiv în ţara noastră. Regimurile comuniste care au preluat puterea de stat au lansat o campanie deschisă împotriva religiei, unul dintre obiectivele principale fiind tocmai sufletul copiilor şi generaţia viitoare. În această perioadă, a le oferi copiilor o educaţie religioasă nu era o obişnuinţă culturală sau un program de duminică, ci o mărturisire curajoasă a credinţei, care implica riscuri politice şi care a transformat familiile în ultimele fortăreţe de necucerit ale credinţei. Deoarece în spaţiul public religiozitatea era considerată un păcat şi o "reacţiune clericală", adevărata educaţie religioasă s-a mutat în nucleul cel mai intim al sferei private a familiei. Părinţii care lucrau erau ameninţaţi direct cu riscul concedierii, astfel că bunicii au devenit actorii-cheie în transmiterea credinţei. Ei "ieşeau" deja din sfera răzbunării economice directe a sistemului, aşa că la ei, în vacanţele de vară sau în bucătăria bunicii, se moşteneau mai departe rugăciunile şi poveştile biblice.
La fel cum îi învăţăm pe copii să meargă în jurul vârstei de un an, tot aşa este responsabilitatea noastră să sădim în ei credinţa, deşi acesta nu este deloc un lucru palpabil. Teoria joacă un rol important în însuşirea cunoştinţelor, însă oferim cea mai mare învăţătură prin fapte. Cum ne comportăm ca părinţi într-o situaţie care pare fără ieşire, care este sprijinul nostru, ce văd copiii noştri la noi? Disperare, crize de furie, poate autocompătimire sau arătatul cu degetul spre alţii, în vederea plasării responsabilităţii? N-ar fi oare mai avantajos să conştientizăm gravitatea situaţiei date, să ne rugăm, cerând ajutorul Duhului Sfânt să ne lumineze mintea, să ne dea claritate şi pace în suflet, pentru a aborda sarcina de rezolvat cu calm, cu credinţă în Dumnezeu? Accentul cade pe a săvârşi tot ce este posibil din punct de vedere uman şi ceea ce considerăm important, iar restul să lăsăm în seama Dumnezeului Atotputernic (în aşa fel încât să credem cu adevărat că se va realiza!), pentru că el într-adevăr are grijă de toate şi de toţi: "Priviţi păsările cerului: nu seamănă, nu seceră, nici nu adună în hambar, iar Tatăl vostru ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi mult mai [de preţ] decât ele? Cine dintre voi, oricât s-ar strădui, poate să adauge câtuşi de puţin la durata vieţii sale? Iar pentru îmbrăcăminte de ce vă străduiţi? Observaţi cum cresc crinii câmpului: nu trudesc şi nu ţes. Totuşi vă spun că nici Solomón, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Aşadar, dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, cu cât mai mult pe voi, [oameni] cu puţină credinţă? Deci nu vă îngrijoraţi, spunând: «Ce vom mânca? Ce vom bea?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?»! Căci pe toate acestea le caută neamurile [păgâne]; dar Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea." (Mt 6,26-32). Fiica noastră mai mare, aflată la vârsta adolescenţei, a exprimat recent o conştientizare care nu doar că ne-a surprins, dar ne-a şi mişcat profund, afirmând: "Ce fericit eşti, tăticule!" Nu a spus că "te bucuri" sau că "eşti binedispus".
Atunci când ne învăţăm copiii să vorbească, ei nici nu conştientizează de ce este nevoie de acest lucru, ci pur şi simplu îl pun în practică, încearcă să se facă înţeleşi de lumea exterioară, ceea ce este absolut normal pentru ei. Ei bine, exact la fel de firesc ar trebui să fie şi transmiterea credinţei, ca părinţii să îşi ducă copiii la biserică încă din primele etape ale vieţii lor, să se roage împreună chiar şi atunci când aceştia nu înţeleg încă acest lucru. Mergem la biserică cu fiicele noastre încă de pe vremea când erau mici; una dintre ele, auzind cântecul care răsuna din biserică, a declarat: "Aici este Pruncul Isus, să mergem la Pruncul Isus!". Datorită lor s-au născut în noi atâtea revelaţii de atunci, cum ar fi cea în care propriile noastre poveţe se întorc la noi ca un ecou, sub forma unor încurajări de genul: "Nu vă îngrijoraţi, pentru că totul este bine şi va fi bine!". Putem învăţa foarte multe de la copiii noştri, din mai multe puncte de vedere: în primul rând datorită inocenţei lor, purităţii sufleteşti şi apropierii lor de Dumnezeu, iar în al doilea rând şi din perspectiva faptului că cunoştinţele lor religioase sunt, ca să spunem aşa, mai proaspete; dacă există o relaţie bună între părinte şi copil, ei se întăresc reciproc, deoarece învăţăturile religioase prind rădăcini în sufletul copilului: sufletul este solul, iar învăţătura este sămânţa. Dimineaţa, în drum spre şcoală, obişnuim să ne transmitem gânduri bune, rostind un fel de binecuvântare unul altuia, îndemnându-ne astfel copiii să fie purtători ai iubirii lui Cristos. Inima ne tresaltă de o bucurie vie când tineri entuziaşti, care îşi practică credinţa, devin vizibili prin exemplul lor, clădindu-şi viaţa pe stâncă: acolo se află, într-adevăr, sămânţa căzută în pământ bun!
Cu cât este mai mare falsul nostru sentiment de libertate, cu cât avem mai multe instrumente care ne distrag atenţia de la Dumnezeu, cu atât devine mai strâns lanţul robiei care - dacă nu conştientizăm - la un moment dat ne încătuşează atât de mult încât nu ne mai permite să experimentăm apropierea lui Dumnezeu. Cu toţii trebuie să devenim creştini autentici, să rămânem într-o relaţie bună cu Domnul, doar că, din păcate, sunt mulţi cei care nu recunosc sau nu conştientizează acest lucru. În zilele noastre sunt tot mai multe tentaţii, imagini distorsionate, curente care îndeamnă la distrugerea valorilor adevărate; cu alte cuvinte, "nu e la modă" să fii creştin, ba chiar uneori este de-a dreptul jenant, iar unui copil îi este destul de greu să rămână ferm în credinţa sa. De aceea este nevoie de rădăcini puternice, pe care nu le putem creşte atât de adânci decât încă de la început, ca să susţină o viaţă întreagă chiar şi aripile care aspiră la cele mai mari înălţimi: rădăcinile sunt necesare pentru ca ei să ştie de unde au plecat, aripi pentru a putea zbura, şi iubirea, care îi aşteaptă mereu înapoi, pentru a avea unde să se întoarcă acasă. Gândindu-ne la bunicii şi străbunicii noştri, înţelegem cât de multe au făcut la vremea lor când s-au rugat pentru noi, şi poate abia mai târziu vom simţi cât de mare nevoie a fost de această hrană spirituală, de această legătură continuă cu Dumnezeu, care este baza şi izvorul fiecărei vieţi şi fapte. Se poate trăi şi fără Dumnezeu, omul se poate descurca în viaţă şi fără harul şi binecuvântarea lui - sau cel puţin are impresia că a realizat totul prin propriile forţe -, însă va veni ziua în care va înţelege acel grad al sărăciei sale în care, în afară de avere şi bunuri materiale, nu are nimic. Să nu aşteptăm această conştientizare amară, pentru că s-ar putea să nu mai avem timp pentru o convertire adevărată, pentru o căinţă din toată inima. Să adunăm comoara nepieritoare a credinţei, să avem încredere în planul bunului Dumnezeu cu ei şi în tot ceea ce am semănat în sufletul şi mintea lor: aceasta să le-o dăm copiilor noştri ca merinde de drum. Ei nu îşi vor aminti cât de mult am câştigat sau ce am adunat, ci mai degrabă de acel sentiment înălţător, care radia siguranţă, iubire necondiţionată şi purtare de grijă, când le zâmbeam cu bunătate desăvârşită în Cristos, îndemnându-i să se lase în seama providenţei lui Dumnezeu; pentru că atunci, orice le-ar ieşi în cale, vor putea depăşi, întărindu-se în credinţa lor în Dumnezeu, asigurându-le totodată un sentiment autentic de libertate.
Să ne rugăm cu rugăciunea Sfântului Augustin, marele convertit, ca toată acea moştenire cu care ne-au înzestrat înaintaşii noştri, acel ocean de har şi purtare de grijă pe care le-au dobândit vreodată prin rugăciune, să nu cadă pradă pierzaniei, ci să continue să aducă roade plăcute lui Dumnezeu:
Doamne, Dumnezeul meu, nădejdea mea, ascultă-mă! Nu îngădui să obosesc căutându-te. Dă-mi putere să caut mereu şi pretutindeni Faţa ta. Revarsă în mine speranţă, ca cu fiecare pas să mă apropii mai mult de tine. Tu îmi cunoşti puterea şi slăbiciunile: păzeşte-o pe cea dintâi şi vindecă-o pe cea de-a doua! De tine să-mi amintesc pretutindeni: aş vrea să te cunosc şi să te iubesc! Amin.
Zoltán Csákay
