Provocări de azi şi din totdeauna
de José Rodríguez Carballo
secretar al Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică
A vorbi despre provocări ale vieţii consacrate astăzi nu este deloc nou. De mult timp sunt semnalate câteva. Oricum ar fi, faptul că noi consacraţii ne întrebăm despre asta este important, pentru că ne ajută să rămânem mereu vigilenţi pentru a nu ne lăsa cuprinşi de somn şi a continua să lucrăm pentru o viaţa tot mai semnificativă.
Două note mi se pare important de semnalat. În provocările pe care le înfruntă actualmente viaţa consacrată unele sunt mai urgente decât altele, motiv pentru care primul lucru care se cere consacraţilor este discernământul, în aşa fel încât să se dea prioritate unuia faţă de celelalte. Este o chestiune metodologică fundamentală, dat fiind că nu toate provocările se pot înfrunta în acelaşi timp, nici nu pot cuprinde toate aceleaşi forţe şi energii. Şi în asta este foarte valabilă chemarea constantă a Sfântului Părinte adresată vieţii consacrate şi Bisericii înseşi: necesitatea de a ne întoarce la esenţial, necesitatea de a ne întoarce la Evanghelie.
A doua notă de care cred că este important de ţinut cont este că vorbind despre provocări nu putem să ne referim numai la problemele pe care le poate avea în acest moment viaţa consacrată, la care trebuie dat un răspuns, ci şi, aş spune mai ales, la posibilităţile pe care le are în faţa sa forma de sequela Christi. Asta ne-ar face să scoatem forţă din slăbiciunea noastră şi să potenţăm tot pozitivul care există în viaţa noastră şi pe care de multe ori nu-l cunoaştem, dând astfel frâu liber "profeţilor de nenorocire" care provoacă atâta daună Bisericii şi vieţii consacrate.
Ţinând cont de cele spuse, semnalez ca provocări/posibilităţi ale vieţii consacrate două care cuprind multe altele: recuperarea capacităţii de stupoare şi de uimire şi restituirea întregii fascinaţii vieţii consacrate. Citind Evanghelia impresionează uimirea, stupoarea pe care o manifestă ucenicii lui Isus în faţa a ceea ce El spune şi face: stupoare pentru ceea ce spune, pentru că învaţă ca unul care are autoritate şi nu precum cărturarii (cf. Mc 1,22); stupoare pentru ceea ce face, pentru că toate le face bine (Mc 7,37). Stupoarea şi uimirea, îndeosebi în Evanghelia lui Marcu, deschid inima la bine, generând întrebări care la rândul lor generează credinţa care se traduce în urmare (cf. Mc 1,22 şu).
Stupoarea şi uimirea provoacă şi neliniştesc până la cererea unui răspuns imediat. Numai aşa se explică rapiditatea în răspunsul discipolilor în faţa invitaţiei lui Isus de a-l urma: "...lăsând îndată năvoadele, l-au urmat" (Mc 1,18; cf. 1,20; 2,14). Stupoare/uimire în faţa căreia nu putem rămâne insensibili, ci mai degrabă determinaţi de o decizie puternică de comuniune cu această persoană, provocaţi la pasiunea de a fi ca ea, de a spune ceea ce spune ea şi de a face ceea ce face ea, de a fi cu ea, care este scopul oricărei vieţi consacrate.
Stupoare/uimire sunt primul pas spre reflecţie şi contemplaţie: luminează mintea, ating inima şi mişcă picioarele şi mâinile să meargă şi să acţioneze, dând astfel sens propriei existenţe. Dacă stupoarea/uimirea sunt esenţiale în viaţa credinciosului, cu mult mai mult sunt în viaţa unui consacrat, deoarece intrarea năvalnică a sacrului este întotdeauna extraordinară: transcendentul intră năvalnic în imanent şi surprinzător, neaşteptatul în obişnuit şi incontrolabil, infinitul în finit. Dacă a-l urma pe Cristos în viaţa consacrată înseamnă a întreprinde un drum de convertire care nu se termină niciodată; uimire/stupoare deschid o uşă spre convertire, spre experienţa unui Dumnezeu care rămâne mereu tânăr. În acest mod, uimire/stupoare sunt antidotul împotriva rutinei şi deschid la experienţe noi. Fără uimire şi stupoare relaţia cu Domnul în viaţa consacrată se răceşte şi răspunsul vocaţional lipseşte.
Toate acestea culmină în noua evanghelizare şi într-o cateheză cu adevărat vocaţională formată din relatări din experienţă, pentru că numai cel care trăieşte în stupoarea/uimirea acelei urmări poate să contagieze entuziasmul şi bucuria de a-l urma pe Isus. Numai pornind de la uimire/stupoare putem deveni "mesageri bucuroşi de propuneri înalte, păzitori ai binelui şi ai frumuseţii care strălucesc într-o viaţă fidelă faţă de Evanghelie" (Francisc, Evangelii gaudium [= EG], 168). Pentru a restitui vieţii consacrate toată încântarea sa: veselie contagioasă, atracţie puternică, prospeţime suavă şi speranţă stimulantă. Prin natura sa, încântarea trezeşte har şi simpatie, imaginaţie şi fantezie, forţă, entuziasm şi speranţă. Contrariul încântării este dezamăgirea: frustrare, oboseală, monotonie, descurajare, tristeţe. Dezamăgirea este groapa viselor, a speranţei care se poate termina cu părerea de rău faţă de deciziile luate în acel timp.
Fiind consacraţi avem în faţa noastră o provocare/posibilitate importantă: a face ca viaţa consacrată să menţină fascinaţia sa pentru noi înşine, chiar şi după mulţi ani de când am îmbrăţişat-o, şi a trezi atracţie şi simpatie în cei "din afară", nu numai pentru a o admira şi a interesa "colecţionari" de amintiri, ca şi cum ar fi o piesă de muzeu, ci pentru a se angaja în ea, pentru a se lăsa seduşi de ea şi pentru ca să continue să fie semnificativă în lumea de astăzi, prezentându-se ca un mod alternativ de viaţă faţă de cel pe care-l oferă lumea şi cultura dominantă, şi, în definitiv, pentru ca să continue să fie profetică. Fiind consacraţi, avem în faţa noastră posibilitatea şi provocarea de a face viaţa noastră atrăgătoare datorită frumuseţii sale ca martori ai unui mod diferit de a face, de a acţiona şi de a trăi: "Este posibil a trăi într-un mod diferit în această lume" (Francisc, Illuminate il futuro [Luminaţi viitorul], Ancora 2015, pag. 13).
Desigur, pentru a obţine toate acestea nu este suficient a ne gândi la estetica vieţii consacrate, aşa cum nu este suficient nici a face declaraţii frumoase şi utopice de principii care n-au nimic de-a face cu realitatea vieţii, cu atât mai puţin a pune petice noi pe haine vechi (cf. Mc 2,21).
Pasiunea este limbajul îndrăgostiţilor, aşa cum putem contempla în Cântarea cântărilor. Pasiunea ar trebui să fie limbajul consacraţilor. Fără pasiune viaţa consacrată devine fără gust, insipidă, inutilă (cf. Mt 5,13). Pasiunea, care caracterizează experienţa "primei iubiri" (cf. Os 2,), provoacă o căutare constantă, aş spune aproape dramatică, până a ne transforma în "căutători" ai celui care ne-a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,10) şi a ajunge, prin har, să găsim persoana iubită (cf. Ct 3,1 şu). Isus Cristos este singura motivaţie care justifică viaţa consacrată. Este elementul său fundamental.
Viaţa consacrată s-a născut pentru a fi în frontierele existenţiale şi în frontierele gândirii, aşa cum ne repetă de multe ori papa Francisc. Periferiile sunt locuri care în general se caracterizează prin faptul de a fi mai puţin sigure, mai expuse la situaţii de haos, care fac să conteze mai puţin în societate, periferiile obligă să se trăiască în condiţii de exod. Periferia obligă pe cel care locuieşte în ele să trăiască în itineranţă, să iasă din centru pentru a merge în zonele marginale. Este clar că opţiunea pentru cei săraci şi pentru periferii ne cere să "ieşim" din noi înşine, să lăsăm deoparte micile lupte interne, să fim mai puţin autoreferenţiali , "să ne îngrămădim să fim primii", să luăm iniţiativa în tot ceea ce comportă a iubi, a solidariza, a însoţi, a sărbători şi a celebra cu toţi, în special cu săracii. Şi asta, trebuie s-o admitem, nu este uşor. Însă aici este o provocare/posibilitate importantă pentru consacraţi.
Viaţa consacrată nu se poate centra în ea însăşi, ci în faptul că nu-şi aparţine şi că nu se angajează, trebuie să se dăruiască în slujba întregului popor al lui Dumnezeu şi îndeosebi a celor mai vulnerabili. Institutele noastre nu s-au născut dintr-o privire narcisistă sau dintr-o reflecţie pur teoretică, ci din faptul că s-au frecventat periferiile, din întâlnirea, corp la corp cu persoanele mai vulnerabile, pentru a se ocupa de rănile şi de durerile bărbaţilor şi femeilor.
Dacă viaţa consacrată vrea să se renască şi să învie acest lucru va fi posibil numai dacă nu se concentrează asupra sieşi, dacă nu rămâne prizonieră a problemelor sale, dacă are curajul de a merge spre periferii. Dacă creştinul este prin vocaţie periferic faţă de lume, viaţa consacrată este, la fel prin vocaţie, periferică faţă de viaţa Bisericii.
Opţiunea faţă de săraci şi faţă de periferii nu este optional nici un slogan sau o alegere pur şi simplu socială sau politică. Este o alegere pentru Isus care "deşi era bogat, s-a făcut sărac, pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi" (2Cor 8,9); înseamnă a-l îmbrăca pe Isus gol, a-i da de mâncare şi de băut lui Isus în cel care este înfometat şi însetat; înseamnă a-l vizita pe Isus în cel bolnav şi în cel închis; înseamnă a-l primi pe Isus primindu-l pe cel străin; înseamnă a-l însoţi pe Isus însoţindu-i pe cei care sunt parte a culturii rebutului (cf. Mt 25,35.36). De când s-a făcut sărac Isus (2Cor 8,9), Dumnezeul nostru este Dumnezeul celor săraci. Aceştia au un loc preferenţial în inima lui Dumnezeu.
(După L'Osservatore Romano, 1 februarie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
