|
| © Vatican Media |
Lumină de speranţă
de Simone Caleffi
Ce sens are a celebra la fiecare 2 februarie Ziua Mondială a Vieţii Consacrate? Sau, mergând mai la rădăcina problemei, mai are sens, în lumea de astăzi, în Biserica de astăzi, ca bărbaţi şi femei să trăiască prin vot sfaturile evanghelice ale sărăciei, castităţii, ascultării?
Viaţa monastică, ordinul fecioarelor, eremiţii, văduvele, institutele contemplative, viaţa călugărească apostolică, institutele seculare, societăţile de viaţă apostolică, noile exprimări ale vieţii consacrate, toate sunt expresii ale unei Biserici vii care ar vrea să mărturisească lumii frumuseţea unei credinţe care transfigurează realităţile umane şi le duce la plinătatea lor în Cristos. Până la urmă, vocaţia, sensul vieţii creştine în general şi al celei consacrate în special este tocmai acesta: să exalte frumuseţea creaţiei (Gen 1,31: "Dumnezeu a privit toate cele pe care le făcuse şi, iată, erau foarte bune") şi să o ducă la statura sa maximă (cf. Ef 4,13). Şi după aceea, cine suntem noi pentru a pune piedică lui Dumnezeu (cf. Fap 11,17)? Viaţa consacrată nu este, în primul rând, o alegere a persoanei care se votează sieşi, ci încă o dată este iniţiativa unui Dumnezeu care cheamă la urmarea Fiului său mai îndeaproape. Duhul Sfânt este cel care, după două mii de ani de la evenimentul Cristos, continuă să-i inspire pe credincioşi să se pună pe urma neîntreruptă de sfinţenie, să renunţe la a avea un soţ, copii, proprietăţi, dorinţe numai umane, pentru a se deschide la marele plan al lui Dumnezeu pentru toată omenirea. Totuşi, mărturia lui Cristos în această lume îi determină pe consacraţi să dea cont şi de destinul ultim al fiecărui om. Aşadar, viaţa consacrată vorbeşte, şi "fără limbaj, fără cuvinte, / fără să se audă glasul lor" (Ps 18,4), despre viitorul escatologic.
În acel hic et nunc, viaţa consacrată este angajare şi vigilenţă în slujba lumii, pentru ca ea să nu se lase târâtă în jos de ură, violenţă, război, terorism, dar, şi mai banal, de egoism. Ea, cu fidelitatea faţă de carisma care a generat-o, tinde la îmbunătăţirea universului. Cu predilecţia faţă de cei săraci şi căutarea constantă a dreptăţii, astăzi viaţa consacrată poate contribui, în afară de a contribui la noua evanghelizare şi la prima evanghelizare în fiecare colţ al pământului, la a face în aşa fel încât omenirea să se descopere tot mai mult ca unică familie. De fapt, în ultima sa enciclică, Papa Francisc îi îndeamnă pe toţi, "în faţa diferitelor moduri actuale de a elimina sau a ignora pe ceilalţi", să fie "în măsură să reacţioneze cu un nou vis de fraternitate şi de prietenie socială care să nu se limiteze la cuvinte" (Fratelli tutti, 6). Călugării, tocmai pentru că sunt bărbaţi şi femei de cuvânt, nu trebuie să se limiteze la el, ci, imitând Cuvântul care s-a făcut trup (cf. In 1,14), sunt invitaţi să concretizeze cuvântul lor, prin faptele lor. Continuă Papa: "Doresc mult ca, în acest timp care ne este dat să-l trăim, recunoscând demnitatea fiecărei persoane umane, să putem face să renască între toţi o aspiraţie mondială la fraternitate. [...] Visăm ca o unică omenire, ca nişte călători făcuţi din aceeaşi carne umană, ca fii ai acestui pământ care ne găzduieşte pe noi toţi, fiecare cu bogăţia credinţei sale sau a convingerilor sale, fiecare cu propriul glas, toţi fraţi!" (Fratelli tutti, 8).
Şi cum să nu ne gândim la îngrijirea bolnavilor, a săracilor, a celor din urmă, a migranţilor, a celor care sunt uitaţi chiar de propriile rude şi de instituţiile civile, pe care consacraţii o exercită zilnic şi neîntrerupt faţă de aceste categorii de persoane? Gândindu-ne numai la Italia, ce s-ar întâmpla dacă, dintr-odată, ar fi închise spitalele sau şcolile catolice, Caritas-urile sau centrele de primire sau dacă persoanele consacrate s-ar retrage şi din organismele publice în care lucrează? Aceste opere corespund unei dimensiuni profetice a vieţii consacrate care, departe de a abate ochii de la realitatea prezentă, se angajează şi mai mult în ea, pentru a o duce la împlinirea sa în veşnicie. În faţa nostalgiei sacrului şi a căutării lui Dumnezeu pe care atâţia contemporani le exprimă, uneori şi în manieră greşită şi nearticulată, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, consacraţi în Biserică pot oferi o însoţire şi un răspuns la întrebările care, astăzi ca în orice timp, se înalţă din inima fiecărei persoane. Gratuitatea exprimată de o alegere de consacrare poate să-l recentreze pe om şi să-l ducă la o căutare a celuilalt care, fără a renega propriul sine, devine autentică viaţă trăită nu autocentrată, nu privatizată, ci deschisă la instanţele umanului şi ale infra-umanului.
Aşadar, viaţa consacrată, astăzi în mod deosebit, este semn de speranţă, lumină care luminează drumul fiecărei persoane, aşa cum a amintit Conciliul Vatican II: "Profesiunea sfaturilor evanghelice, deşi comportă renunţarea la bunuri care sunt, neîndoielnic, vrednice de apreciere, totuşi nu se opune adevăratului progres al persoanei umane, ci, prin însăşi natura sa, îi este de cel mai mare folos. Căci sfaturile evanghelice, primite de bunăvoie după chemarea personală a fiecăruia, ajută în mare măsură la purificarea inimii şi la libertatea spirituală, aprind necontenit râvna iubirii" (Lumen gentium, 46).
(După L'Osservatore Romano, 1 februarie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
