"Am văzut o lumină mare!". Aşa exclamase o tânără mamă care locuia la vreo sută de kilometri de Hiroshima, intrând în casă în grabă în dimineaţa zilei de 6 august 1945, îmbrăţişându-şi copilaşul de zece ani, Kenzaburo Oe, viitor premiu Nobel pentru literatură. Îşi făcuse tragica apariţie la orizontul umanităţii bomba atomică. Lumină de moarte şi devastare. Şi totuşi, creştinul nu poate lega acea dată (6 august) şi acea experienţă ("o lumină mare!") de solemnitatea Schimbării la Faţă a Domnului nostru Isus Cristos, sărbătoare ce chiar în acea zi se celebrează începând cu secolul al IV-lea în Orient şi cu secolul al XI-lea în Occident.
Astfel povesteşte evanghelia după Matei acest eveniment de nedescris: "Isus s-a schimbat la faţă înaintea lui Petru, Iacob şi Ioan: chipul lui strălucea ca soarele, iar hainele lui au devenit candide ca lumina" (Mt 17,2). În această sărbătoare, aproape ignorată sau celebrată distrat în euforia vacanţei care contagiază şi mulţi creştini, se contemplă chipul "Fiului omului" strălucind de o lumină destinată întregului univers, omenirii întregi, pentru că este viaţa divină care în Cristos vrea să ajungă la fiecare creatură: o lumină de viaţă şi de comuniune.
Şi totuşi, încă din momentul fixării acestei sărbători de către călugării din Palestina, alegerea începutului lunii august a avut şi o altă comemorare extrem de plină de sens: în aceleaşi zile cade 9 a lunii Av după calendarul ebraic, zi de post şi de doliu în care poporul lui Israel face memoria distrugerii primului şi al celui de-al doilea Templu din Ierusalim (care au avut loc respect în anul 586 î.Chr., şi în 70 d.Chr.) şi, începând de aici, toate celelalte tragedii care au semnat istoria, ca izgonirea din Spania în anul 1492, până la catastrofa maximă, shoah-ul exterminării naziste din secolul trecut. Astfel, născută pentru a-l contempla pe Cristos noul Templu, nefăcut de mână de om, în coincidenţă cu memoria distrugerii Templului făcut de oameni, născută pentru a celebra destinul de lumină care aşteaptă orice om, Schimbarea la Faţă a sfârşit prin a vedea semnificaţia ei îmbogăţită de amintirea unei lumini - care orbeşte umanitatea lovită şi urâţeşte aceeaşi umanitate care o dezlănţuie - şi a comemorării nimicirii locului şi a poporului ales de Dumnezeu pentru a se manifesta. În vreme ce creştinii, în bisericile lor inundate de lumină, celebrează gloria lui Dumnezeu care străluceşte pe chipul lui Cristos, evreii, în sinagogile semi întunecate din cauza unei slabe lumini al unei singure lumânări, citesc cartea Plângerilor. Şi asupra tuturor, lugubră şi preocupantă, apasă umbra unei scântei de moarte, norul luminos al unei lumini exterminatoare. Paradox răscolitor: lumina vieţii a Schimbării la Faţă, care provine de la Dumnezeu şi vesteşte viitorul lumii în Cristos, contrastează cu lumina morţii produsă de omul care ameninţă prezentul lumii şi îi compromite ziua de mâine. Schimbarea la Faţă aminteşte frumuseţea la care umanitatea şi universul întreg sunt destinate, Hiroshima şi shoah-ul mărturisesc abrutizarea de care este capabil omul; Schimbarea la Faţă evocă, concentrând-o în Cristos, gloria la care este destinat trupul omenesc, cosmosul însuşi; Hiroshima şi shoah-ul arată capacitatea omului de a desfigura trupul uman, de a desfigura trupul şi spiritul, de a devasta cosmosul.
A celebra Schimbarea la Faţă pentru un creştin înseamnă, atunci, şi un apel la responsabilitate şi un îndemn la con-pasiune, la dilatarea inimii faţă de omul suferind. Nu întâmplător, pentru evanghelii, Cristos care cunoaşte Schimbarea la Faţă este cel care nu cu puţin timp în urmă a anunţat pentru prima dată destinul de patimă şi moarte care îl aşteaptă, desfigurarea pe care o va îndura din partea oamenilor (cf. Mt 16, 21-23). În faţa răului, Isus alege să-i fie victimă mai degrabă decât ministru. Schimbarea la Faţă devine astfel da-ul lui Dumnezeu Fiului, care acceptă calea radicalei solidarităţi cu cei oprimaţi şi cu victimele istoriei. Este, deci, un mister al suferinţei cel închis în inima înseşi a Schimbării la Faţă: ea îşi găseşte în dinamismul pascal al morţii şi învierii, al suferinţei şi însufleţirii, propria logică.
Iarăşi, dacă 9 Av evocă suferinţele evreilor, iar Hiroshima aminteşte suferinţele tuturor oamenilor, Cristos (care este evreu şi astfel va fi totdeauna) este cel care adună în trupul lui omenesc, în trupul lui ebraic suferinţele întregii omeniri. Iar Schimbarea lui la Faţă devine speranţă universală pentru fiecare suferind, ba chiar, pentru întreaga creaţie care geme în aşteptarea răscumpărării (cf. Rom 8, 22). Creştinilor le revine atunci datoria de a celebra Schimbarea la Faţă, sperând pentru toţi oamenii; a comemora acest eveniment al vieţii lui Isus este, într-adevăr, promisiunea că şi trupul nostru mizerabil şi păcătos va fi transformat, astfel ca să restabilească în noi imaginea deplină a lui Dumnezeu. Schimbarea la Faţă este zălogul, garanţia că Dumnezeu munceşte pentru a ne conforma cu Fiul său, până la a ne face asemănători cu El; mai este şi garanţia că întreaga noastră fiinţă va fi transfigurată, fără întreruperi cu situaţia noastră umană: nici măcar pasiunile noastre, simţurile noastre, afecţiunile noastre nu vor fi distruse, dar vor fi transfigurate cu ajutorul unei purificări al cărei protagonist este Dumnezeu. Trăită în această aşteptare, Schimbarea la faţă va deveni o sărbătoare care deja în momentul prezent aprinde scântei de speranţă în inimi şi iluminează conştiinţele suscitând compasiune, coresponsabilitate, fraternitate autentică.
Enzo Bianchi , Dare senso al tempo,Ed. Qiqajon, 2003, p. 131-134
Traducere: Pr. Damian Pătraşcu
