Reflecţie la duminica a II-a din Postul Mare - C
Prin cruce la lumină
Văzând reacţia ucenicilor la Schimbarea la Faţă a lui Isus, "Doamne, ce bine ne simţim aici" (Lc 9,33), mi-am adus aminte de o reclamă "pentru slăbit", pe care am văzut-o pe holul unei clinici medicale. În partea de sus a reclamei era prezentată o persoană supraponderală, iar mai jos aceeaşi persoană în dimensiuni normale. Ochii tuturor priveau spre dimensiunile normale ale acelei persoane şi se minunau. Dar, când a apărut medicul şi le-a arătat reţeta dietei de urmat, multe din acele persoane supraponderale au plecat triste, asemenea tânărului bogat care a plecat trist din faţa lui Isus, atunci când a auzit de renunţările pe care trebuia să le facă pentru a dobândi viaţa veşnică (cf. Mt 19,22).
Multe pierderi şi urmări rele ne-au adus diavolul şi păcatul în cele trupeşti şi pământeşti: trudă, sărăcie, suferinţă, boală şi moarte; dar mai multe şi mai grele pierderi ne-a adus diavolul în cele sufleteşti şi cereşti: pierderea prieteniei cu Dumnezeu, pierderea vieţii veşnice, pierderea frumuseţii originale, pângărirea chipului şi asemănării cu Dumnezeu, pierderea paradisului, pierderea strălucirii şi a fericirii veşnice.
Pericopa evanghelică de astăzi, cu Schimbarea la Faţă a lui Isus, este o urmare firească a celei din duminica trecută, cu Ispitirile lui Isus de către duhul cel rău; căci dacă ne amintim de finalul evangheliei din duminica trecută, Luca ne-a spus că "diavolul s-a îndepărtat de Isus numai pentru un anumit timp" (Lc 4,13).
Dar de ce diavolul a promis că va reveni cu ispitele la Isus, şi chiar a venit prin provocările adresate lui Isus de autorităţilor civile şi religioase, de apostolii săi şi de oamenii amăgiţi de Satana? Pentru că Isus avea să se lupte cu diavolul în continuare ca să ne dobândească toate cele pierdute: frumuseţea sufletească şi trupească; strălucirea şi fericirea paradisului pe care le-am pierdut odată cu toate cele pământeşti; şi toate bunurile cereşti pierdute. Şi mai ales că Isus avea să ni le dobândească tot prin... cruce, instrumentul cel mai de temut de diavol. Văzând Satana că prin lupta directă nu-l poate birui pe Isus, căci era mereu în unire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, l-a mânat pe apostolul Petru să-i facă misiunea de ispititor şi să-l îndepărteze de cruce. Dar nici aici nu a reuşit Satana, aşa cum nu a reuşit nici mai târziu prin oamenii răi de la cruce.
Crucea este şi astăzi teama Satanei şi a oamenilor lui. Citim în viaţa sfântului Cristofor (+ 251), că pe când era păgân îl slujea pe Satana, crezându-l ce mai puternic rege. Dar când l-a văzut pe Satana fugind tremurând de o cruce de pe câmp, l-a părăsit pe Satana şi s-a înrolat în Biserica lui Cristos. Tradiţia ne spune că fiind un bărbat chipeş şi atrăgător, Cristofor, voind ca lumea să nu mai privească spre el, ci spre mântuitorul lumii, la botezul său i-a cerut lui Dumnezeu să-i dea capului său frumos, o înfăţişare de câine. Lucru care s-a şi întâmplat. Oamenii căutând din acel moment numai la unica frumuseţe care poate mântui, Isus Cristos.
În timp ce Isus le deschide acest dificil drum al crucii, pentru a-i încuraja pe ai săi, doreşte să le arate prin transfigurarea sa, şi unde se sfârşeşte crucea: în glorie, împreună cu El. Şi care este măreţul subiect despre care vorbeşte Isus pe Tabor? Moartea lui! El vorbeşte despre aceasta cu Moise şi cu Ilie, atunci când nu poate să o facă cu ucenicii săi.
În schimbarea sa la faţă, avem în miniatură toate trăsăturile împărăţiei viitoare. Transfigurarea este scopul şi destinul omenirii. Cei morţi vor învia, iar cei vii vor fi schimbaţi în glorie ca Isus, ca Maria, ca Moise, ca Ilie şi ca mulţi alţi sfinţi.
Chiar dacă Petru şi ceilalţi apostoli, înainte de schimbarea la faţă şi înainte de învierea glorioasă a lui Isus, s-au scandalizat de cruce şi au protestat cu privire la ea, după schimbarea la Faţă şi mai ales după învierea sa glorioasă, au mers cu bucurie în întâmpinarea "crucii", murind toţi ca martiri, şi spunând cu sfântul Andrei: "Cruce sfântă, ia-mă în braţele tale şi mă aşează în braţele lui Isus!" Chiar dacă şi Moise şi Ilie s-au plâns de cruce, acum se bucurau cu Isus în slavă.
Astăzi în evanghelie, prin schimbarea sa la faţă şi prin glasul Tatălui care a răsunat din nor, Isus ne-a vorbit despre Dumnezeu cel întreit şi unic şi de frumuseţea paradisului de care diavolul ne-a frustrat, şi de care mulţi oameni din toate timpurile, au cam uitat.
Se zice că odată, un copil s-a apropiat de frăţiorul său nou-născut, şi i-a şoptit: "Micuţule, te rog, vorbeşte-mi despre Dumnezeu şi împărăţia lui, că de când m-am născut am uitat cum arată!"
Bruno Ferrero, are o povestire în care spune că într-o zi, un rege îşi trimise fiul care a greşit într-un exil de corecţie, dintr-o ţară îndepărtată. Prinţul avu multe de suferit acolo că îşi pierduse orice nădejde că va putea reveni vreodată în părintească. Trecură ani şi ani. Într-o bună zi, regele îi trimise fiului său un sol cu porunca de a-i îndeplini orice dorinţă şi orice speranţă. Iar când solul a ajuns la prinţ, acesta i-a cerut doar o bucată de pâine şi o mantie caldă. Uitase cu desăvârşire că era prinţ şi că putea să se întoarcă la palatul tatălui unde putea domni până la sfârşitul vieţii împreună cu el.
Chiar dacă se mai întâmplă ca unii dintre noi oamenii să uite cum este Dumnezeu şi raiul, să uite că sunt "prinţi şi prinţese" destinaţi să domnească veşnic cu Tatăl ceresc, Isus n-a uitat pentru ce a venit, ba chiar ne-a vorbit de toate acestea şi s-a pregătit asiduu pentru misiunea de mântuitor, şi pentru lupta cu satana, căruia trebuia să-i smulgă zapisul stăpânirii sale (cf. Col 2,14).
Toate aceste "rele" care ni s-au întâmplat după păcat, au fost doar nişte pedepse scurte şi uşoare, date de Dumnezeu omului şi creaţiei, după cum se exprimă cartea Înţelepciunii (cf. Înţ 3,1-5). Dar în realitate toate cele create au fost destinate spre o nădejde şi spre o măreţie veşnică. De aceea, Isus ne vorbeşte despre "înnoirea tuturor lucrurilor" (Mt 19,28); Petru vorbeşte despre "vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor" (Fap 3,21); iar Isaia ne vorbeşte despre o transformare radicală a tuturor celor create, ca cea a: "lupului care va locui împreună cu mielul" (cf. Is 11,6-11). Deci, toate aceste "rele" nu înseamnă că omul, pământul şi cerul vor pieri şi vor înceta să existe, ci înseamnă că vor trece de la starea veche a păcatului, la una nouă a mântuirii.
Şi nu numai că Isus ne va câştiga înapoi toate cele pierdute, dar el va face ca şi pedepsele scurte şi uşoare ale vieţii acesteia, să le transformăm în unelte de lucru la mântuirea noastră şi a semenilor noştri, împreună cu Dumnezeu.
În acest caz am putea asemăna omul, pământul şi cerul, care se vor transfigura prin cruce şi prin puterea lui Dumnezeu, cu o mamă, care prin durerile naşterii, aduce pe lume un om nou, un pământ nou şi un cer nou, în care vor locui dreptatea (cf. 2Pt 3,13).
Sau am mai putea asemăna omul, pământul şi cerul, care se transformă prin cruce şi prin harul lui Dumnezeu cu o sămânţă care suferă şi moare în pământ, dar din care apare o plantă nouă; cu un purice de apă care suferă şi moare în fiinţa lui veche, dar apare libelula; cu un mormoloc care trece, şi apare broscuţa; cu o larvă care suferă şi moare în sicriul pe care şi l-a construit, dar apare apoi fluturele multicolor.
Şi este interesant de observat că, artistul Constantin Brâncuşi (1876-1957), inspirat de omul pus în sicriu şi care este înmormântat cu speranţa învierii, prin Cristos; inspirat apoi şi din "larva care îşi construieşte coşciugul din care va renaşte într-un fluture multicolor", şi-a conceput una dintre capodoperele sale, "Coloana infinitului", din piese sub formă de "coşciuge închise", în care ultima piesă este un "coşciug deschis", care toate se înalţă spre cer în strigăt de bucurie şi aducere de mulţumire lui Dumnezeu, pentru mântuirea adusă de Cristos, şi pentru speranţa învierii fericite.
Dumnezeu ne spune în Biblie: "Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul meu, şi vă voi aduce iarăşi în ţara lui Israel. Şi veţi şti că eu sunt Domnul, când vă voi deschide mormintele, şi vă voi scoate din mormintele voastre, poporul meu! Voi pune Duhul meu în voi, şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră, şi veţi şti că eu, Domnul, am vorbit şi am făcut" (Ez 37,12-14).
Medicul şi scriitorul american, Raymond A. Moody, Jr. (născut la 30 iunie 1944), în renumita sa carte: "Viaţă de după viaţă", în care a cules declaraţiile mai multor persoane readuse la viaţă, după o moarte clinică, prin metode moderne de resuscitare, ne povesteşte despre un tânăr bogat care s-a aflat în moarte clinică şi a fost readus la viaţă, spre bucuria părinţilor săi şi despre o mamă a patru copii, readusă şi ea la viaţă după o moarte clinică. Readuşi la viaţă, în loc să fie fericiţi, ei erau trişti de moarte, pentru bogăţiile şi fericirea pe care au trebuit să le părăsească prin readucerea la viaţă. Ei le-au reproşat fiecare: medicilor, părinţilor şi rudelor: "De ce mi-aţi făcut răul acesta?" Abia acum îl înţelegem pe sfântul Paul, care spunea: "Vreau să mor ca să fiu cu Cristos" (Fil 1,23).
Avram, din prima lectură, a fost un păcătos ca şi noi şi a avut nevoie de mântuire; iar când s-a încrezut în Domnul, făcând alianţă cu el, îndreptăţirea i-a fost atribuită. David, şi-a scris speranţa în Dumnezeu care mântuieşte, în Psalmul responsorial de astăzi, pe când era prigonit de duşmanii săi (cf. Ps 27). Oricât de mulţi duşmani ar avea omul, dacă îl ia pe Dumnezeu de ajutor, e mai tare decât toţi duşmanii săi. Dacă te temi de Dumnezeu, nu-ţi mai este frică de nimeni. Pentru toţi cei care se încred în Domnul, el se îngrijeşte de mântuirea şi fericirea lor.
Paul ne spune astăzi că "cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Cristos" (Fil 3,20). Trupul pe care îl are Cristos acum, va fi şi al tuturor sfinţilor săi. Dar să avem grijă că, o viaţă de păcat ne face vrăjmaşi crucii, şi ne duce la pierderea fericirii.
Biserica vrea de la noi astăzi, ca pe baza Scripturilor şi pe baza observaţiilor atente din cartea naturii, şi din experienţele oamenilor, să înălţăm către Dumnezeu, imnuri de bucurie şi cântări de mulţumire, pentru mântuirea şi învierea aduse de Cristos, prin patima moartea şi învierea sa, aşa cum a făcut Constantin Brâncuşi şi aşa cum fac toţi oamenii de bună credinţă.
* * *
Consideraţie la duminica a II-a din Postul Mare "C"
"Doamne, ce bine ne simţim aici! Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi!" (Lc 9,33.35)
Evanghelia de astăzi ne relatează Schimbarea la faţă a lui Isus. Dar pentru a înţelegea ceea ce s-a întâmplat pe Tabor, trebuie mai întâi să ne amintim că, Isus, cu câteva zile înainte de acest eveniment, pe când era în Cezareea lui Filip, le spusese ucenicilor săi că, trebuie să urce la Ierusalim, că trebuie să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât, şi a treia zi să învie (cf. Lc 9,22). Şi iarăşi trebuie să ne amintim, că apostolii, în frunte cu Petru, amăgiţi de Satana, au protestat şi au încercat să-l abată pe Isus de la cruce, singura cale de mântuire a lumii păcătoase: "Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ţi se întâmple aşa ceva!" Dar Isus s-a întors, şi i-a zis lui Petru: "Înapoia mea, satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor" (Mt 16,22-23).
Şase zile au stat ucenicii întristaţi de anunţul categoric al lui Isus, privind pătimirea, moartea şi învierea sa. În ziua a şasea a luat cu el pe trei dintre cei mai afectaţi dintre ucenici ai săi, pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, s-a urcat pe munte şi în faţa lor, în timp ce se ruga, s-a schimbat la faţă. Trupul, faţa şi hainele i-au devenit strălucitore. Lângă el, tot transfiguraţi la faţă, au apărut şi doi dintre profeţii de succes de odinioară, Moise şi Ilie, care au avut şi ei de suferit multe pentru împlinirea misiunii lor, şi peste care Dumnezeu şi-a strălucit lumina sa, în semn de aprobare a lucrării lor (cf. Ex 24,30; 1Rg 19,13). Moise şi Ilie, vorbeau cu Isus de suferinţa pe care el avea s-o îndure la Ierusalim peste câteva zile (cf. Lc 9,31), căci numai prin jertfa crucii, avea să aducă mântuirea lumii (cf. Lc 24,26).
Niciodată nu au putut uita ucenicii, Schimbarea sa la faţă a lui Isus, şi nici glasul Tatălui care a răsunat, zicând: "Acesta este Fiul meu prea iubit, în care îmi găsesc plăcerea" (Lc 9,35).
Schimbarea la faţă a lui Isus, însoţită de glasul Tatălui ceresc, au fost pentru ucenici ca o, "picătură de balsam ceresc", primită în durerea sufletului lor, căci şi după mulţi ani de la acest eveniment, eveniment adeverit şi de învierea lui din morţi, Petru avea să scrie: "Noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu el pe muntele cel sfânt" (2Pt 1,18).
Deci, întăriţi de acest eveniment, care a fost dublat şi de minunata sa înviere, ucenicii fricoşi numai cu puţin timp înainte, nu s-au mai temut de nimeni şi de nimic, nici de diavol şi nici de prigonitorii lor; toţi şi-au împlinit misiunea murind martiri, asemenea mântuitorului lor, Isus, uimind pe călăii lor prin forţa divină care locuia în ei.
Schimbarea la faţă a lui Isus este o strălucire şi o glorie la care trebuie să ajungă şi fiecare creştin (1Cor 15,51), ca urmare a botezului. Cu ocazia botezului fiecare creştin a primit ca şi arvună a transfigurării sale, haina albă şi lumina vie a învierii, care au strălucit astăzi pe chipul lui Isus; această haină şi această lumină vie, vor căpăta tărie şi strălucire prin fiecare suferinţă şi cruce pe care le vom îndura zilnic prin lupta noastră cu Satana şi cu oamenii călăuziţi de el. Aici nu trebuie să uităm că, cineva cu un trup ca al nostru, preasfânta Fecioara Maria, a ajuns deja, prin harul lui Dumnezeu, glorificată cu trupul şi sufletul în slava cerească.
După mari lupte cu satana şi cu mentalitatea lumii, chiar aici pe pământ, după exemplul lui Isus de pe Tabor, unii dintre marii sfinţii ai Bisericii, s-au schimbat la faţă, ca de exemplu: Marcu Ascetul (sec. V), Ava Siluan (sec. V), Ava Sisoe cel Mare (+429); ei au strălucit ca soarele în anumite momente.
Cu fiecare an încheiat şi cu fiecare minut care a trecut din viaţa noastră, ne apropiem, fie de transfigurarea noastră fericită, fie de căderea noastră în întunericul suferinţei. De aceea, Dumnezeu ne îndreaptă astăzi spre crucea de pe Golgota, unde Domnul nostru Isus Cristos, Fiul său, a fost răstignit şi a murit în chinuri grele, ca să ne scape de păcatele noastre. "În el avem răscumpărarea prin sângele lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului său" (Ef 1,7). Biblia ne mai spune: "Cine crede în Fiul are viaţă veşnică; şi cine nu crede în Fiul lui nu va vedea viaţa veşnică, ci mânia lui Dumnezeu rămâne asupra lui" (In 3,36). "Şi aceasta este viaţa veşnică, să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe care tu l-ai trimis" (In 17,3). Numai aşa vom putea ajunge în veşnicia veşnic fericită.
Un francez a trecut în Anglia şi după câtva timp a devenit cetăţean englez. Cu acea ocazie, el a spus: "Până ieri Waterloo (18 iunie 1815) a fost pentru mine o înfrângere; dar de astăzi înainte el este pentru mine o victorie". Parafrazând putem spune şi noi: "Până la botezul nostru toate au fost pentru noi numai înfrângeri, dar de când aparţinem lui Cristos, toate sunt pentru noi numai victorii".
Sfântul Fulgenţiu din Ruspe (467-533), vizitând Roma cu ocazia încoronării împăratului Teodoric cel Mare (454-526), a exclamat: "Dacă Roma pământească e aşa de strălucitoare, oare cum va fi noul Ierusalim ceresc?"
Iată câteva gânduri despre fericirea cerească, revelată nouă astăzi prin Transfigurarea lui Isus:
Sfântul apostol Ioan, vorbindu-ne despre Ierusalimul ceresc, mama noastră, din care Isus ne-a arătat astăzi numai un crâmpei, spune: "Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Şi a adăugat: "Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate (Ap 21,3-5).
Petru şi ceilalţi doi apostoli, văzând gloria lui Isus transfigurat, prezenţa Duhului din nor, şi auzind glasul Tatălui, au uitat total de ei înşişi, şi se preocupau numai de fericirea altora (cf. Lc 9,33).
Când sfântului Paul i-a fost dat să vadă al treilea cer, a exclamat: "Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-l iubesc" (1Cor 2,9); şi drept urmare a acestei revelaţii, repeta mereu: "Vreau să mor ca să fiu cu Cristos" (Fil 1,23).
Sfântul diacon Ştefan văzând cerurile deschise şi pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu, n-a mai auzit nici o insultă şi n-a mai simţit nici o durere care veneau de la duşmanii săi, dar se ruga pentru ei şi murea fericit (cf. Fap 9,56-60).
Sfântul Francisc din Asisi (1181-1226), în timpul ultimei boli, a avut fericirea să audă numai câteva acorduri de muzică cerească cântate de un înger; din acel moment nu mai simţi nici o durere şi era gata să moară de fericire.
Sfânta Tereza de Avila (1515-1582) a avut odată fericirea de a vedea numai o mâna glorificată a lui Isus înviat şi a înmărmurit de atâta frumuseţe. Din acel moment, ea a început să exclame des: "Doamne, ori să sufăr, ori să mor!"
Fericitul Egidiu din Assisi (†1262), ori de câte ori auzea rostindu-se cuvântul "Paradis", intra instantaneu în extaz.
Şi iarăşi ne spune sfântul Ioan în Apocalips, despre Ierusalimul ceresc: "Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Zidul era zidit de iaspis, şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie. Dumnezeu şi Mielul, sunt templul şi lumina ei" (Ap 21,10.18-23).
Autorul scrisorii către evrei, ne spune că însuşi Isus a primit tărie de a suporta chinurile crucii, din contemplarea frumuseţilor paradisului: "Să ne uităm ţintă la căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şede la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu" (Evr 12,2).
Sfântul Paul spunea şi el: "Mă bucur în suferinţele mele" (Col 1,24); căci suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie aşezate alături de slava viitoare" (Rom 8,18).
Psalmistul spune şi el: "Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu bucurie; cel care merge plângând atunci când însămânţează, se va întoarce cu bucurie atunci când îşi va strânge snopii" (Ps 126,5-6).
De dragul Domnului şi a Împărăţiei sale veşnice, şi personajele lecturilor de astăzi, au lăsat toate pentru a o lua în posesie. Astfel: Avram a renunţat la ţara, familia şi casa lui, şi s-a dus unde i-a spus Dumnezeu şi acceptat alianţa cu el (cf. Gen 12,1-4; 15,5-18); apostolii au lăsat în urmă toate şi au mers după Isus (cf. Lc 18,28); apostolul Paul a renunţat la titlul de fariseu şi s-a făcut creştin, pentru a deveni cetăţean al cerului (cf. Fil 3,5.20).
Apoi şi mulţi sfinţi au făcut la fel: Antonie Pustnicul (250-356), Paul Pusnicul (+ 345), Francisc din Assisi (1181-1226) şi mulţi alţii şi-au împărţit averile la săraci; Stanislau (1035-1079) şi Alois de Gonzaga (1568-1591), atunci când era vorba despre avuţii pământeşti, au spus: "Ad majora natum sum!"; Bernard (1091-1153) împreună cu fraţii săi şi apoi împreună cu mama şi cu tatăl lor, au intrat cu toţii în mănăstire, lăsând bunurile lor pământeşti pentru alţii, spunând că ei au plecat să le caute pe cele veşnice.
Închei cu o recomandare a sfântului Iacob, care sună aşa: "Fiţi dar îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată că plugarul aşteaptă rodul scump al pământului, şi îl aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaie timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape. Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să nu fiţi judecaţi: iată că Judecătorul este chiar la uşă. Fraţii mei, luaţi ca pildă de suferinţă şi de răbdare pe proorocii, care au vorbit în numele Domnului. Iată, noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat. Aţi auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iob, şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul, şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare" (Iac 5,7-11).
Pr. Ioan Lungu
