Încetul cu încetul s-a scurs luna noiembrie, luna dedicată celor dragi care s-au dus din mijlocul nostru. Chiar dacă această lună s-a sfârşit, nu s-a sfârşit gândul dedicat lor. Ei sunt un fărâm din viaţa noastră, trăiesc în noi căci ne alimentăm din poveţele, sfaturile şi exemplul bun de viaţă care ne-au dat prilejul să creştem şi să ne edificăm la nivel spiritual sau uman.
Vreau să condivid cu cei care l-au cunoscut pe pr. Alois Dămoc, momente de aducere aminte. S-au scurs doi ani de la trecerea la eternitate. Nu pot da înapoi timpul ca el să vorbească de viaţa părintelui. Lucrările realizate în comunităţile în care a fost păstor dau dovadă de munca lui responsabilă şi conştiincioasă. Şi nu numai atât dar modul de a trăi şi experienţele pe care credincioşii le-au trăit la umbra aripilor sale au dat fericirea multora să guste din farmecul darurilor cu care Dumnezeu l-a copleşit.
Ca semn de recunoştinţă simt nevoia să împărtăşesc din cele văzute şi primite, fiind o mărturisitoare a personalităţii adânci a celui care a fost pr. Alois Dămoc. Ori de câte ori depăn istoria lui, figura senină, privirea profundă şi surâsul blând mă surprind căci sunt întipărite în mintea şi în sufletul meu. Alte aspecte precum stilul de viaţă simplu dar în acelaşi timp cufundat în activităţi dă mărturie de viaţa profundă de credinţă. Imaginea-portret ce-l poate descrie este variată: om al credinţei, al încrederii, al speranţei, al sacrificiului. Om al atenţiei faţă de cei din jur, om al bunătăţii, om între şi pentru oameni.
Îmi aduc bine aminte în special la Butea, cât suflet a pus pentru credincioşi, pentru sat că să schimbe aspectul spiritual, social şi cultural. În activităţile comunităţii s-a trudit mult şi a depăşit multe obstacole. Preţul jertfelor şi sacrificiilor pe care le-a îndurat a fost mare, dar Dumnezeu i-a fost alături şi l-a întărit, l-a luminat şi i-a dat posibilitatea să ajungă la capăt. A luptat lupta cea bună aşa cum spune apostolul neamurilor sfântul Paul şi a ajuns la ţintă... şi-a menţinut credinţa. Nu a fost uşor considerând anii de comunism şi alte încercări la care a fost supus chiar şi după comunism. A fost încercat, forjat dar n-a cedat.
Cuvintele sfântului Paul în Scrisoarea către Timotei i-au fost de îmbărbătare. Iată ce exclamă apostolul: "Ştiu în cine am crezut şi ştiu în cine mi-am pus toată încrederea!" (1Tim 1,12). În modul lui de a fi şi de a duce la capăt ceea ce a început am admirat temeinica credinţă şi determinare. Pentru el căutarea lui Dumnezeu era între oameni. Isus era măsura umanităţii spre care ţintea. Evanghelia pe care încerca s-o pună în practică avea de a face cu căutarea omului în aspectele esenţiale ale vieţii fiind atent la ceea ce-l putea edifica pe om. În stilul de viaţă a părintelui găsesc ceea ce spunea scriitorul contemporan iezuit Denis Vasse: "este creştin cine devine om". Iar Dietrich Bonhoeffer marele teolog protestant adaugă: "a fi creştini nu înseamnă a fi religioşi într-un determinat mod cu reguli precise, ci înseamnă a fi oameni". Cristos nu face din noi un om-tip ci un om. Consider importantă explicaţia marelui cardinal german Walter Kasper care zice: "Umanul este punctul în care se înfiripă credinţa." Deci aspectul uman dă posibilitate aspectului spiritual să existe.
Practica umanităţii era importantă în viaţa părintelui. Dovadă dau cei care au fost ajutaţi de el din multe punte de vedere: spiritual, social, familiar, comunitar, cultural, economic etc. Gestul umanităţii concretizat mereu în Isus deschide poarta către Dumnezeu făcut om. Nu un Dumnezeu al legii, al puterii ci un Dumnezeu al omului simplu, al omului însetat de ceea ce este viu si adevărat cum spune psalmistul.
Comunităţile unde a slujit şi mai ales satul Butea, unde mulţi ani a fost paroh, i-au dat părintelui posibilitatea să-l cunoască pe Dumnezeu cât mai mult şi credincioşii au avut fericirea de a avea în mijlocul lor un păstor al credinţei, un profet al umanităţii care s-a dăruit în totalitate misiunii primite şi la care a încercat să răspundă cu promptitudine. Munca pastorală dusă până la sfârşit cu râvnă şi demnitate mă inspiră să-l definesc astfel: om împlinit, creştin cucernic, profet al umanităţii, înger al credinţei, preot sfinţit cu lacrimi, cu apa suferinţei, şi a încercării.
Părinte Alois ... nu te vom uita în rugăciunile noastre. Tu continuă misiunea ta de păstor mijlocitor pentru noi pelegrinii rămaşi pentru a ne îndeplini misiunea primită. Avem nevoie de rugăciunile tale. Să ne fii mereu aproape.
O călduroasa aducere aminte şi un gând bun pentru fiecare zi.
Cecilia Robu
