O viaţă pentru Viaţă. In memoriam pr. Valentin Bulai
În faţa realităţii umane de pe pământ, în experienţa relaţiilor umane, în avalanşa evenimentelor care se succes rapid în viaţa oamenilor, fiorul morţii le curmă.
Moartea intră fără să fie chemată şi când te aştepţi mai puţin!
În fiecare parohie există cel puţin un om care nu are familie, dar care aparţine întregii familii umane... Un om care-l ia în braţe pe om de la sânul mamei şi nu-l lasă până la mormânt. Un om care binecuvântează şi sfinţeşte leagănul, inelele de la cununie, patul de moarte al celui muribund şi sicriul. Un om pe care copiii îl iubesc, îl cinstesc şi de care uneori se tem. Un om pe care, chiar şi cei care nu-l cunosc, îl numesc "părinte". Un om la picioarele căruia creştinii se duc să-şi deschidă larg porţile sufletului şi să-şi verse lacrimile cele mai ascunse. Un om, prin însăşi misiunea lui, e mângâietorul tuturor durerilor sufleteşti şi trupeşti. Un om care e mijlocitorul dintre cei înstăriţi şi cei lipsiţi, care vede atât pe cel bogat cât şi pe cel sărac bătând la uşa sa: bogatul pentru a depune pomana sa secretă, iar săracul pentru a o primi fără a se ruşina.. un om care nu aparţine niciunei clase sociale, ci aparţine în mod egal tuturor.
Acest om este un Om a lui Dumnezeu. Aşa l-am văzut pe pr. Valentin, un preot discret, un preot care uita de sine pentru a le veni în ajutor altora cu preţul oricărui sacrificiu! Un preot al lui Dumnezeu, un preot care a îmbinat slujirea lui Cristos cu propria sa suferinţă, un preot care a iubit Biserica!
Redau scrisoarea unei mame creştine, care-i scria naşei de botez al fiului ei.
"În ziua în care fiul meu a celebrat prima Sfântă Liturghie, i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că sunt mamă de preot! Ţi-am scris acum 25 de ani când Dumnezeu mi-a dăruit acest copil... şi te-am rugat ca familia voastră să fiţi naşi! Adu-ţi aminte ce nebună eram de fericire!... La Prima lui Sfântă Liturghie, îmi întindeam mâinile spre el, să-i cuprind gâtul, ca şi cum l-aş fi prins pe Isus!
Ah, dar câtă deosebire între bucuria de atunci... care umplea într-adevăr inima de un sentiment nou de bucurie. Şi mâhnirea care mi-a atins acum inima. Astăzi sunt mama unui preot!... Mă simt asemenea Sfintei Fecioare care îl ţinea în braţele sale pe Cristos, mort, rece şi fără viaţă! Îmi amintesc, ca acum, ziua hirotonirii! Am fost acolo, dar n-am văzut pe nimeni altcineva decât pe el, el care îngenunchea, el care era cu faţa culcat la pământ, el care se ridica, el care se întorcea recules de la episcop, care i-a pus mâinile pe cap. Nu a fost zi să nu spun: Mulţumesc, Doamne! Acest fiu este al meu, dar de acum nu-mi mai aparţine: este al tău. Apără-l chiar şi de umbra păcatului. El este sarea pământului; nu permite ca el să se strice!...
El, preotul... deşi a slujit departe de mine, zilnic mă uneam în rugăciune cu el, să poată sluji după cum i-ar plăcea lui Isus. Şi azi dimineaţă a celebrat Sfânta Liturghie... suferinţa pe care a dus-o pe picioare n-am ştiut-o pe cât a fost, căci dorea să nu-mi împovăreze bătrâneţile. Acum privesc la sicriul lui ca la Sfântul Altar. Este imaginea lui Isus care s-a jertfit până la moarte, ca apoi să învie! Fiul meu trăieşte! Dumnezeul meu, te iubesc şi-l iubesc şi pe el! Ce momente! Ele nu se pot descrie niciodată!".
Gândul şi pregătirea la moarte este semn de sănătate sufletească. Părintele Valentin o făcea mereu!
Acum o cruce obişnuită îi indică locul din cimitir.... Iată o viaţă ce s-a scurs! Iată un om care a mers să se odihnească în veşnicie, adică acolo unde sufletul său trăia deja de mai înainte. Pe acest pământ el a îndeplinit acţiunea cea mai măreaţă: a continuat un adevăr nemuritor, a fost o verigă a unui lanţ mare de credinţă şi virtute şi a lăsat generaţiilor viitoare o credinţă, o Cale, un Dumnezeu care te vrea fiul lui!
Să nu uităm în rugăciunile noastre pe tânărul preot Valentin! Dumnezeu să-i dea răsplata slujitorului credincios!
Un preot
* * *
A trecut la Domnul pr. Valentin Bulai
