O viaţă dedicată Bisericii, seminariştilor şi oamenilor în nevoie
Sunt oameni care nu caută niciodată lumina reflectoarelor, dar care devin, fără să-şi propună, lumină pentru ceilalţi. Prezenţa lor este liniştită, dar puternică, iar amintirea lor rămâne vie mult timp după ce paşii lor nu se mai aud. Un astfel de om a fost părintele Alois Bulai.
Viaţa sa a fost o dăruire tăcută pentru Biserică, pentru seminarişti şi pentru toţi cei care aveau nevoie de sprijin. Nu era un om al cuvintelor mari, ci al gesturilor simple, care spuneau mai mult decât orice discurs. În preajma lui simţeai firescul credinţei şi căldura unei inimi care ştia să se dăruiască fără să aştepte nimic în schimb.
Deşi nu mi-a fost profesor, între noi s-a născut în timp o prietenie profundă, o fraternitate adevărată, clădită pe respect şi încredere. Au fost zeci de ani în care drumurile noastre s-au intersectat în proiecte, în amintiri şi în momente care astăzi capătă o lumină aparte.
Îmi amintesc un episod din perioada în care părintele Alois era rector al Seminarului din Iaşi, iar eu slujeam la Pustiana. Am primit atunci un telefon de la un fost primar din nordul Italiei. Mi-a spus că a găsit o persoană dispusă să sprijine financiar un seminarist aflat în dificultate, pentru ca acesta să-şi poată continua studiile. L-am contactat imediat pe părintele rector, iar el mi-a prezentat mai multe cazuri de tineri care aveau nevoie de ajutor. Prin acest gest de solidaritate, mai mulţi seminarişti au putut merge mai departe pe drumul lor. Astăzi, acei tineri sunt preoţi care slujesc cu devotament în Dieceza de Iaşi, iar unii dintre ei au continuat studiile la Roma. În spatele acestor reuşite se află şi discreta grijă a părintelui Alois.
El spunea adesea că este fericit că se află la seminar, pentru că astfel poate forma generaţii de seminarişti care vor merge să lucreze în via Domnului. Îşi amintea uneori, cu emoţie, de bunica lui, care se ruga mult ca el să devină un preot bun. Poate că acele rugăciuni au însoţit fiecare pas al vieţii sale.
Generozitatea părintelui Alois se vedea în gesturi mici, dar pline de sens. Povestea odată cum, mergând la piaţă, a văzut o bătrânică ce vindea o mână de mărar. S-a oprit şi i-a cumpărat toată marfa, pentru ca ea să nu mai stea în frig şi să se poată întoarce acasă liniştită, ştiind că a câştigat ceva. A făcut acest lucru chiar dacă acele verdeţuri existau deja în grădina seminarului. Era modul lui discret de a face bine.
În anul 2001, împreună cu un grup de preoţi, a venit să mă ajute de Paşti în parohie, pentru că aveam mai multe filiale. Fiecare comunitate s-a putut bucura astfel de propria Sfântă Liturghie în propria biserică. Pentru credincioşi a fost o sărbătoare deosebită, iar pentru noi o experienţă de fraternitate sacerdotală pe care nu o voi uita niciodată.
De-a lungul anilor am realizat împreună mai multe proiecte pentru seminar. Toate s-au desfăşurat în acelaşi spirit de discreţie şi responsabilitate. Părintele Alois avea o capacitate rară de a inspira generozitate în ceilalţi, fără să ceară nimic, doar prin bunătatea şi respectul său faţă de fiecare persoană.
Îmi amintesc şi de un moment aparte, legat de un pelerinaj al seminariştilor la Roma. La întoarcere, au făcut un popas la Viena pentru a vizita câteva locuri importante, printre care şi Domul "Sfântul Ştefan". Vizita nu fusese anunţată, iar studenţii m-au contactat pentru a-i ajuta. Prima mea grijă a fost să le ofer o masă. Într-o situaţie financiară dificilă, am rugat un restaurant să ne ofere un preţ mai avantajos. Îmi amintesc şi acum vocea părintelui Alois când mi-a mulţumit - o voce calmă, caldă şi plină de recunoştinţă. A fost unul dintre acele momente simple care rămân vii în memorie.
Nu pot uita nici ziua de 5 martie 1998. L-am sunat atunci pentru a-i cere un sfat: dacă ar fi bine să mă înscriu la Universitatea din Viena. Răspunsul lui a venit imediat, fără ezitare: "Trebuie să profiţi de această oportunitate. Ar fi păcat să ratezi o asemenea şansă." Cuvintele lui mi-au dat curaj şi mi-au rămas în suflet.
Timp de aproape treizeci de ani m-a sunat mereu de ziua mea şi de sărbători. Era un gest simplu, dar plin de căldură. Uneori colegii uită astfel de lucruri, însă părintele Alois nu uita niciodată.
Se interesa adesea şi de mătuşa mea, care a lucrat la seminar între anii 1978 şi 2000. A sprijinit-o chiar să vină să lucreze în Austria. De aproape douăzeci de ani ea se află aici şi păstrează cu recunoştinţă amintirea grijii şi bunătăţii părintelui Alois.
Privind în urmă, îmi dau seama că părintele Alois Bulai a fost unul dintre acei oameni care trăiesc evanghelia în mod simplu şi profund. Nu prin gesturi spectaculoase, ci prin fidelitate, bunătate şi grijă faţă de oameni.
Astfel de oameni nu pleacă niciodată cu adevărat. Ei rămân în inimile celor pe care i-au ajutat, în seminţele de bine pe care le-au semănat şi în generaţiile care vor duce mai departe lumina credinţei.
Iar părintele Alois rămâne, pentru mine şi pentru mulţi alţii, un exemplu de fraternitate, dăruire şi slujire tăcută în via Domnului.
Odihna cea veşnică dă-i-o lui, Doamne!
Pr. Iosif Antoci (Austria)
* * *
A trecut la Domnul pr. Alois Bulai
