 |
| © Vatican Media |
Nu toţi oamenii pleacă la fel. Unii se sting încet, ca o lumânare care şi-a împlinit rostul, lăsând în urmă nu întuneric, ci o lumină care rămâne în suflete.
Aşa a fost părintele Anton Lucaci.
Nu a fost un om al zgomotului, ci al adâncimii. Nu al aparenţelor, ci al adevărului trăit. Iar cei care l-au întâlnit au simţit că în preajma lui viaţa devenea mai limpede, mai aşezată, mai aproape de Dumnezeu.
O chemare crescută din linişte a însoţit întreaga sa viaţă. Credinţa nu a fost pentru el o haină de duminică, ci respiraţia zilnică a sufletului. Din copilărie şi până la maturitate, chemarea lui Dumnezeu a crescut tăcut, dar sigur. La Seminarul din Iaşi nu a căutat doar cunoaştere, ci sens. Iar hirotonirea din 1968 a fost începutul unui drum fidel, un "da" reînnoit în fiecare zi.
Profesorul care forma oameni, nu doar elevi rămâne viu în amintirea celor care l-au cunoscut la catedră. Exigent, uneori temut, dar niciodată nedrept, nu accepta superficialitatea. Iubea limba latină pentru rigoarea ei şi îi învăţa pe seminarişti că adevărul nu se improvizează. În spatele exigenţei sale era însă o grijă profundă: aceea ca fiecare să devină ceea ce este chemat să fie.
Un om al cuvântului… şi al tăcerii ştia că nu cantitatea cuvintelor contează, ci adevărul lor. Vorbea puţin, dar fiecare propoziţie rămânea. Avea un umor discret, aproape pedagogic. Răspunsul său simplu - "Nu pot acum, tocmai am mâncat" - nu era doar o replică, ci o lecţie despre ordine şi firesc.
Credinţa - trăită, nu doar predicată era centrul vieţii sale. Liturghia nu era o obligaţie, ci întâlnirea zilnică cu Dumnezeu. Se povesteşte că, trezindu-se într-o noapte cu gândul că nu celebrase Liturghia, s-a ridicat şi a mers în capelă. Nu din teamă, ci din iubire. Pentru că iubirea nu amână.
O voce care a trecut graniţele a făcut ca prezenţa sa să ajungă departe, prin Radio Vatican. În vremuri în care speranţa avea nevoie de glas, cuvintele lui au fost linişte şi încurajare. Nu impresiona prin forţă, ci prin adevăr.
Roma - locul generozităţii tăcute a fost spaţiul în care bunătatea sa a continuat să rodească. Ajuta fără să fie văzut, oferea fără să vorbească despre asta. Gesturi mici, dar pline de inimă, au devenit sprijin pentru mulţi.
Un om al inimii a rămas până la capăt. Ştia să vadă omul, să observe nevoia, să nu treacă indiferent. O bătrână din piaţă, un om în dificultate - pentru el nu erau detalii, ci întâlniri. A ales mereu gesturile mici, dar adevărate.
O moştenire care nu se pierde continuă să trăiască dincolo de timp. În fiecare suflet pe care l-a atins, în fiecare preot format, în fiecare cuvânt rostit cu responsabilitate, rămâne ceva din el. Aceasta este măsura unei vieţi dăruite: rodirea ei în alţii.
În loc de rămas-bun, credem că pentru cei care au trăit în Dumnezeu, moartea este întoarcere. Părintele Lucaci Anton se află acum în lumina pe care a căutat-o întreaga viaţă. Şi, într-un mod tainic, continuă să ne înveţe - nu prin cuvinte, ci prin exemplu.
Odihnească-se în pace!
Pr. Iosif Antoci
Austria
* * *
Monseniorul Anton Lucaci a trecut la Domnul (21 martie 2026)
