Rubrica de teologie liturgică îngrijită de părintele Mauro Gagliardi
În vederea solemnităţii care încheie timpul Paştelui, publicăm articolul preotului Nicola Bux, cunoscut teolog şi liturgist, precum şi consultant la diferite dicasterii vaticane, dedicat rolului preotului la Liturghia de Rusalii. Autorul aminteşte textele eucologice, dar mai ales porneşte de la riturile solemnităţii, atât în forma obişnuită cât şi cea extraordinară a Ritului Roman, pentru a oferă o reflecţie de largă respiraţie despre diferite teme teologice legate cu misterul trimiterii mângâietorului asupra Bisericii. Îndeosebi ies în evidenţă temele interpretării ecleziale a Scripturii şi a catolicităţii Bisericii (pr. Mauro Gagliardi).
* * *
Rusaliile fac din Biserică antiteza turnului Babel. Face din el cetatea unde, aşa cum recită rugăciunea zilei de la Liturghia in vigilia, "popoarele risipite se adună împreună şi diferitele limbi se unesc pentru a proclama" cu o singură credinţă gloria Domnului. Acest lucru a fost posibil de la început, pentru că fiecare îi asculta pe apostoli predicând în propria limbă. Predicarea evangheliei precede şi însoţeşte punerea ei în scris: deci, de la începutul Bisericii, Magisteriul apostolic face comprehensibilă Scriptura.
1. În lumina celor spuse, este necesar înainte de toate să ne ferim de evaluări sumare cu privire la istoria Bisericii, cum ar fi aceea care afirmă că de secole până aproape de noi, catolicii, ar considera citirea Bibliei nenecesară pentru mântuire, deci ar fi mai bine să se transmită credincioşilor mesajul biblic pe "căile indirecte" ale predicării şi catehismului. În faţa unor asemenea evaluări, e suficient să amintim că ministrul reginei Candace, care deşi citea Isaia într-o limbă familiară lui, nu înţelegea sensul Scripturii: "Cum aş putea să înţeleg - îi spune diaconului Filip - dacă nimeni nu mă îndrumă?" (Fap 8,31).
Apostolii au exercitat "medierea" sacerdotală prin celebrarea Jertfei euharistice şi, mai înainte încă, "frângând" cuvântul, lucru care are loc prin predicare, cateheză, omiletică. Numai o prejudecată teologică poate considera aceste opere apostolice nişte "căi indirecte" de acces la Scriptură. Aşa este Petru care, după ce l-a primit pe Duhul Sfânt, ia cuvântul pentru a explica toate cele întâmplate în ziua de Rusalii: acest fapt marchează începutul Magisteriului Bisericii, fără de care Cuvântul divin rămâne sigilat, deci incomprehensibil sau supus interpretării subiective.
"Profeţiile", adică lecturile din privegherea de Rusalii în forma extraordinară a Ritului Roman, şi la Liturghia de sâmbătă seara în forma obişnuită, ilustrează "iluminarea" pe care o face Duhul în inimi: desigur, această iluminare poate avea loc citind; însă, Tradiţia învaţă că trebuie privilegiată ascultarea. Liturgiştii de astăzi sunt în general de acord în a confirma că atitudinea cea mai potrivită din partea credincioşilor în timpul Liturgiei Cuvântului este tocmai aceea a ascultării.
2. O altă tendinţă răspândită în zilele noastre constă în a asemăna privegherea de Rusalii cu privegherea de Paşti. Este clar, există asemănări, dar nu trebuie atenuate diferenţele. Lecturile solemnităţii repropun dubla revărsare a Duhului: în Evanghelia după Ioan, revărsarea care provine de la Fiul Isus, apărut în cenacol, pentru iertarea păcatelor; cealaltă, din Faptele Apostolilor, pentru răspândirea misionară şi pentru interiorizarea misterului pascal. Totuşi, privegherea de la învierea Domnului este la originea revărsării Duhului, care în schimb în duminica de Rusalii dă împlinire Paştelui, în favoarea trupului lui Cristos care este Biserica. De fapt, lumânarea pascală este stinsă, pentru a simboliza încheierea prezenţei vizibile a Domnului şi începutul prezenţei invizibile prin lucrarea Duhului. Acest gest indică diferenţa dintre Paşte şi Rusalii. Mai mult, după trimiterea aleluiatică a credincioşilor, preotul celebrant ar putea să stingă lumânarea - aşa cum este prevăzut în forma extraordinară deja la Înălţare - şi să scoată bobiţele de tămâie pe care el însuşi le introdusese în lumânare în noaptea de Paşti.
3. Un alt gest prezentă în forma extraordinară este cel al îngenuncherii slujitorilor la Litaniile care preced începutul Liturghiei de la priveghere şi la secvenţa de la Liturghia din timpul zilei: o paralelă este în ritul gonuklisia - îngenuncherea - în liturgia bizantină. Nu se poate obţine "coborârea" Duhului Sfânt fără a ne fi plecat genunchii în adoraţia celui care, înviat şi înălţat la cer, trimite de la dreapta Tatălui pe Duhul Sfânt asupra Bisericii. Iconografia latină reprezintă de preferinţă în felul acesta aşezarea apostolilor împreună cu Maria în cenacol.
Numai necunoaşterea background-ului comun la Roma şi Bizanţ - a cărui claritate era mai mare înainte de reforma liturgică postconciliară - poate face să se considere predicarea şi reprezentarea, aşa cum s-a scris recent, "o evlavie sentimentală dominată de contemplarea misterelor vieţii lui Cristos".
Duhul nu vrea să fie adorat, spunea în mod paradoxal von Balthasar, ci vrea să-l adore în noi pe Fiul Domn şi, prin el, pe Tatăl: el este "îndreptat" spre Domnul, el însuşi este Domn. Această adoraţie apare ca şi concluzia logică a misterului pascal: Spiritus Domini replevit orbem terrarum, aşa cum cântă antifonul de la început din ziua de Rusalii.
4. Cum se poate imagina discontinuitatea în Tradiţia Bisericii, contrapunând hrana la edificarea credinţei, considerând că predica de odinioară ar avea ca ţintă numai aceasta din urmă? Amvoanele, tribunele şi pupitrele din catedralele şi bisericile noastre atestă că cuvântul lui Dumnezeu a fost mereu în centrul vieţii ecleziale, chiar dacă noi clerici şi laici n-am ştiut întotdeauna să scoatem din el tot profitul posibil. Mai mult, faptul că aceste structuri liturgice erau plasate în mijlocul adunării aminteşte preocuparea de a-i instrui pe catecumeni şi pe credincioşi cu scopul de a avea acces la sacramente. Deşi Conciliul Vatican II a promovat desigur ulterior folosirea Sfintei Scripturi în liturgie, constatăm că până acum dorinţa Conciliului rămâne ca suspendată: e suficient să constată "lamentaţiunile" cateheţilor şi liturgiştilor cu privire la realitatea actuală a omileticii şi a catehezei, în pofida reformei postconciliare. Aşadar, mai degrabă trebuie să avem credinţă în Duhul care în orice timp reînnoieşte faţa pământului! Nici măcar noi cei din mileniul al treilea nu suntem imuni de înapoierile spirituale.
5. Preotul la Rusalii trebuie să proclame că "astăzi" - aşa cum cântă Prefaţa - s-a împlinit misterul pascal la Ierusalim cu naşterea Bisericii universale, aşa cum avea să amintească Sfântul Părinte la omilia din ziua de Rusalii 2008, reluând învăţătura din scrisoarea Communionis notio trimisă de el - în acea vreme prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei - episcopilor din Biserica Catolică. Biserica s-a născut universală într-un loc, nu particular sau local, ci una şi catolică, sfântă şi apostolică. La această apartenenţă preoţii trebuie să educe şi să se educe, mai înainte decât la "diecezanitate", care are desigur valoare, dar dacă este altoită înainte de toate în "catolicitate". Este un simptom pentru asta referinţa instinctivă nemijlocită pe care credincioşii o simt faţă de papa, ca principiu interior de unitate a Bisericii. Autoritatea papei nu este mediată de altă instanţă, ci este autoritatea episcopilor care se exercită numai în comuniune cu autoritatea episcopului de Roma.
6. Este semn pentru asta, în liturgie, folosirea limbii latine, care, tocmai pentru că este superioară idiomurilor locale, aminteşte în mod vizibil misterul limbii unice de la Rusalii, contrapusă încurcăturii de la Babel. Spune Prefaţa: "L-ai revărsat pe Duhul Sfânt [...] care a reunit limbajele familiei umane în mărturisirea unicei credinţe". Se reflectă asupra faptului că un cult cere şi limbajul sacru, care cu vocabularul său constituie o cale specifică pentru a organiza experienţa religioasă. În timp ce raţionalismul tinde să-l respingă, credinţa în supranatural duce în mod necesar la adoptarea unui limbaj sacru în cult. El ajută la ocrotirea Tradiţiei şi a ortodoxiei credinţei - aşa cum atestă prezenţa neschimbată a lui Kyrie, a lui Amen, a lui Aleluia şi a lui Osana -; în timp ce sunt traduse cu plăcere în limba curentă lecturile, unde este prevalentă exigenţa de comunicare. Însă a considera că citirea Scripturilor în latineşte ar împiedica eficacitatea Cuvântului lui Dumnezeu în inima credinciosului înseamnă a nega toată istoria de credinţă şi de sfinţenie de două mii de ani.
Limba latină foloseşte pentru a exprima mai bine unitatea şi universalitatea Bisericii (cf. Exortaţia apostolică Sacramentum caritatis, nr. 62). Putem crede că aşa-numita "Liturghie internaţională", celebrată în mai multe limbi, unde pe rând numai o parte dintre credincioşi înţeleg ceea ce se spune (şi ceilalţi, prin urmare, nu înţeleg), exprimă mai bine universalitatea Bisericii faţă de Liturghia în latină? Pe de altă parte, limba este parte dintr-un efort amplu pentru a evangheliza cultura, pe care tocmai Rusaliile l-au inaugurat. Limba latină este factor de unitate: ea a pus bazele civilizaţiei creştine, a ajuns până la noi şi va continua să se dezvolte.
7. Considerăm că în celebrarea de la Rusalii preotul are posibilitatea de a-i instrui pe credincioşi cu privire la acest puncte pe care le-am expus în mod sumar: depinde de asta înţelegerea catolicităţii Bisericii. Tocmai la Ierusalim episcopul Ciril afirma: "Nu întreba unde este Biserica, ci specifică bine şi întreabă unde este Biserica Catolică" (PG 33,1048).
(După Zenit, 20 mai 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
