Preotul la liturgia cuvântului de la sfânta Liturghie

Rubrică de teologie liturgică sub îngrijirea părintelui Mauro Gagliardi

Obiectul acestui articol nu este liturgia cuvântului considerată în ea însăşi, asupra căreia ar trebui, de aceea, să se ofere o panoramică istorică, teologică şi disciplinară. În continuitate cu seria articolelor precedente din această rubrică, ne interesăm, în schimb, de rolul preotului la liturgia cuvântului de la Liturghie, ţinând cont atât de forma obişnuită (sau a lui Paul al VI-lea) cât şi de cea extraordinară (sau a lui Pius al V-lea) a Ritului Roman¹.

Forma extraordinară

În "Liturghia mică" (celebrare simplă, de uz zilnic) din forma extraordinară, preotul citeşte toate lecturile, adică Epistola², Gradualul şi Evanghelia. În general, el face asta asumând aceeaşi poziţie cu care va oferi după aceea sfânta Jertfă. Cu o expresie străină dar foarte răspândită, putem spune că preotul proclamă liturgia cuvântului "cu spatele la popor". Limba proclamării este aceeaşi a întregului rit, deci latina, sau limba naţională, aşa cum aminteşte articolul 6 din Motu Proprio Summorum Pontificum. La sfârşitul Epistolei, cel care asistă spune: Deo gratias. După Epistolă urmează Gradualul, numit aşa de treptele pe care diaconul le urca pentru a merge să citească Evanghelia de la amvon la Liturghia solemnă. După Gradual, se citeşte Aleluia cu versetul său sau Fragmentul³. În unele ocazii, înainte de Evanghelie, preotul proclamă şi o Sequentia⁴. După ce a făcut asta, în timp ce ministrantul duce liturghierul (în care se găsesc şi textele lecturilor biblice) din partea dreaptă a altarului (numit cornu epistulae) în partea stângă (cornu evangelii), preotul, stând în centrul altarului, îi cere Domnului binecuvântarea înainte de a trece în partea stângă (sau de nord), în capătul căreia proclamă Evanghelia după ce a spus Dominus vobiscum, după ce a primit răspunsul respectiv, după ce a anunţat titlul cărţii evanghelice din care este luată pericopa pe care urmează s-o citească, după ce a trasat cu degetul mare de la mâna dreaptă un semn al crucii pe carte şi de trei ori pe el însuşi (pe frunte, pe gură şi pe piept). Când citeşte Epistola, Gradualul şi Aleluia, preotul ţine mâinile sprijinite pe liturghier sau pe altar, dar mereu în aşa fel încât mâinile să atingă cartea. În schimb, când proclamă Evanghelia, ţine mâinile împreunate la înălţimea pieptului. După ce s-a terminat citirea Evangheliei, înalţă cu mâinile cartea de pe stativ şi-o sărută spunând în taină formula Per evangelica dicta, deleantur nostra delicta. În timpul proclamării diferitelor lecturi, preotul face o înclinaţie cu capul ori de câte ori rosteşte numele lui Isus. În cazuri deosebite, este prevăzută îngenuncherea în timpul citirii. La sfârşitul citirii Evangheliei se aclamă Laus tibi, Christe. După Evanghelie, mai ales în duminici şi în sărbătorile de poruncă, poate să fie, în funcţie de oportunitate, o scurtă omilie⁵. În sfârşit, după eventuala omilie, atunci când este prevăzut, se recită Simbolul credinţei: preotul revine în centrul altarului şi intonează Credo deschizând şi închizând braţele în faţa pieptului şi făcând o înclinaţie cu capul. Atunci când se recită Et incarnatus est îngenunchează şi rămâne aşa până la et homo factus est. De asemenea, face o înclinaţie cu capul atunci când spune simul adoratur. În sfârşit, încheind Simbolul, se însemnează cu semnul crucii. Toate părţile liturgiei cuvântului, cu excepţia rugăciunilor pe care preotul le recită înainte şi după proclamarea Evangheliei, sunt spuse cu ton de voce inteligibilă. Nu putem adăuga aici alte detalii cu privire la modul de a proclama lecturile la Liturghia solemnă.

Forma obişnuită

În liturghierul lui Paul al VI-lea, liturgia cuvântului a menţinut diferite elemente din liturghierul sfântului Pius al V-lea, chiar dacă au fost suprimate câteva şi au fost adăugate altele. În sine, nu a fost schimbată limba proclamării, pentru că limba proprie a liturgiei romane a rămas latina şi în reforma liturgică post-conciliară, motiv pentru care noile lecţionare (tipărite acum cărţi de sine stătătoare) au fost publicate în latină în 1969 şi în 1981. Pe de altă parte, este foarte cunoscut că editio typica a fost apoi tradusă în diferite limbi naţionale şi acestea sunt cele folosite în general.

Institutio Generalis Missalis Romani (IGMR) dictează normele generale pentru liturgia cuvântului la numerele 55-71. O primă diferenţă între cele două forme ale Ritului Roman se află în faptul că, şi la Liturghia zilnică, celebrată în formă non-solemnă, se admite posibilitatea ca alţi lectori să proclame textele biblice⁶, cu excepţia Evangheliei, chiar dacă rămâne desigur posibilitatea ca tot preotul să citească toate textele de la liturgia cuvântului⁷. O a doua schimbare se află în faptul că, în duminici şi solemnităţi, numărul lecturilor creşte la trei (prima şi a doua lectură, plus Evanghelia), în afară de Psalmul responsorial, care ia locul Gradualului sau al Fragmentului. Şi selectarea pericopelor biblice a crescut în mod considerabil faţă de lecţionarul din forma extraordinară⁸. Un al treilea element nou este reinserarea Rugăciunii Universale sau Rugăciunea credincioşilor, care se desfăşoară după Evanghelie şi omilie. Omilia este recomandată pentru fiecare zi a anului şi este obligatorie în duminici şi în sărbătorile de poruncă⁹. Este semnificativă introducerea, în cadrul normelor dictate de Institutio, a unui număr despre tăcere:

"Liturgia cuvântului trebuie în aşa fel celebrată încât să favorizeze meditaţia, de aceea trebuie evitată cu desăvârşire orice formă de grabă care ar împiedica reculegerea. În cursul ei sunt bine venite scurte momente de tăcere, ţinându-se cont de comunitatea întrunită în care, cu ajutorul Duhului Sfânt, cuvântul lui Dumnezeu să fie primit în inimă şi să fie pregătit răspunsul dat prin rugăciune. Aceste momente de tăcere, dacă se crede de cuviinţă, se pot păstra după prima şi a doua lectură şi, în sfârşit, după ce s-a ţinut omilia"¹⁰.

Apoi Institutio stabileşte ca lecturile biblice să se citească mereu de la amvon¹¹, deci, chiar dacă le citeşte preotul, nu face asta niciodată stând cu "spatele la popor". Şi în forma obişnuită, preotul, înainte de a proclama Evanghelia, recită o rugăciune în tăcere. În ritul lui Paul al VI-lea, la sfârşitul fiecărei lecturi se spune un verset, care lansează răspunsul credincioşilor¹². În schimb, Psalmul este numit "responsorial", pentru că este intercalat de un răspuns spus de toţi credincioşii între o strofă şi alta. Chiar dacă de obicei acest lucru nu se întâmplă, normele prevăd posibilitatea de a cânta sau a recita Psalmul fără răspuns, sau chiar de a-l înlocui cu un Gradual¹³. Liturghierul lui Paul al VI-lea menţine în unele ocazii folosirea lui Sequentia, care este însă obligatorie numai în zilele de Paşti şi de Rusalii¹⁴ şi în afară de asta se recită înainte de versetul aleluiatic şi nu după el. Evanghelia este proclamată făcând aceleaşi gesturi de la Liturghia sfântului Pius al V-lea, chiar dacă IGMR nu precizează poziţia mâinilor preotului şi alte aspecte asemănătoare¹⁵. Asta se întâmplă şi pentru normele referitoare la recitarea Crezului, pentru care însă se precizează că nu se îngenunchează, ci numai se face înclinaţie în momentul cuvintelor Et incarnatus est¹⁶. Cât priveşte Rugăciunea credincioşilor, IGMR spune că "se cuvine ca această rugăciune să se facă în mod obişnuit la Liturghiile la care participă poporul"¹⁷. "Îi revine preotului celebrant obligaţia de a conduce de la scaun rugăciunea. El face introducerea printr-un îndemn scurt, prin care îi invită pe credincioşi să se roage şi face încheierea printr-o rugăciune. [...] Intenţiile să se spună în mod obişnuit de la amvon sau de la un alt loc potrivit de către diacon, de către cântăreţ, de către lector sau de către un credincios laic"¹⁸.

Câteva observaţii

Din cele spuse, se observă o continuitate substanţială între modul de a celebra liturgia cuvântului în cele două liturghiere, unită cu schimbări, câteva îmbogăţitoare, altele mai problematice. Continuitatea se bazează pe diferite motive. Primul şi principalul motiv este că liturgia cuvântului la Liturghie primeşte în ea numai şi exclusiv texte biblice (Vechiul şi Noul Testament). De aceea, reprezintă o denaturare a acestei părţi introducerea de texte extra-biblice, fie ele luate chiar din Sfinţii Părinţi, din marii Învăţători şi Maeştri de spiritualitate creştină. Cu atât mai mult, nu pot să fie citite texte profane sau scrieri sacre din alte religii¹⁹. Un al motiv al continuităţii este structura liturgiei cuvântului care este asemănătoare în cele două forme ale Ritului Roman.

Există şi diferite aspecte care indică o schimbare. În ritul lui Paul al VI-lea selectarea pericopelor este mult mai bogată decât în liturghierul precedent. Acest fapt este fără îndoială pozitiv şi răspunde indicaţiilor din Sacrosanctum Concilium²⁰. Totuşi ar fi cazul de scurtat numeroase pericope prea lungi²¹. Este pozitivă şi norma prin care lecturile sunt proclamate de la amvon, deci cu lectorii îndreptaţi către popor. De fapt, această poziţie este mai indicată pentru liturgia cuvântului²². Este pozitivă şi norma care stabileşte obligativitatea omiliei în zi de duminică şi în sărbătorile de poruncă. Aici preotul are un rol important şi delicat. Recent, E.S. Mons. Mariano Crociata a amintit că "este decisiv ca predicatorul să aibă conştiinţa că este el însuşi un ascultător, ba chiar este primul ascultător al cuvintelor pe care le rosteşte. El trebuie să ştie că acel cuvânt pe care-l rosteşte pentru alţii este adresat înainte de toate lui, dacă nu numai lui"²³. Pregătirea atentă a omiliei este parte integrantă a rolului preotului în liturgia cuvântului. Benedict al XVI-lea ne aminteşte că omilia are mereu scop atât catehetic cât şi exortativ²⁴: deci nu poate să fie o lecţie de exegeză biblică, fie pentru că trebuie să exprime şi dogma, fie pentru că trebuie să fie un discurs catehetic şi non-academic; nici nu poate să fie o simplă pareneză care aminteşte anumite valori vagi, eventual luate din mentalitatea obişnuită fără nici un filtru evanghelic (ceea ce ar însemna a separa partea exortativă, care se referă la binele care trebuie făcut, de cea catehetică).

Cu privire la slujirea lectorilor, forma obişnuită permite ca nu numai să citească slujitori instituiţi anume de Biserică pentru această misiune, ci şi alţi credincioşi laici. Rolul preotului, în acest caz, nu mai este acela de a citi mereu personal lecturile biblice, ci acela - mai îndepărtat - de a asigura ca aceşti lectori să fie într-adevăr capabili. Nimeni nu poate pur şi simplu să urce la amvon şi să proclame cuvântul lui Dumnezeu în liturgie. Dacă nu există persoane pregătite corespunzător, preotul trebuie să continue să-şi asume personal rolul de lector, până când nu se va putea asigura prezenţa de lectori cu adevărat capabili. Din motive de spaţiu, nu putem să ne oprim aici asupra temei Rugăciunii credincioşilor.

În sfârşit, un element de schimbare care reprezintă o sărăcire este lipsa de indicaţii precise cu privire la atitudinile corporale pe care preotul trebuie să le asume în momentul în care citeşte (îndeosebi Evanghelia). Totuşi, aceasta reprezintă o alegere de fond a noului liturghier, care este mult mai puţin precis decât precedentul în privinţa acestor aspecte, lăsând domeniul deschis pentru diferite atitudini de celebrare. Se poate corecta o asemenea carenţă, aplicând noului rit uzanţele din cel vechi, acolo unde acest lucru este posibil, pentru acele indicaţii care nu sunt excluse în mod explicit de actualele rubrici, cum ar fi ţinerea mâinilor împreunate la înălţimea pieptului în timpul proclamării Evangheliei. Asta contribuie la demnitatea celebrării liturgiei cuvântului şi poate să reprezinte un exemplu al acelei influenţe reciproce între cele două liturghiere dorită de Benedict al XVI-lea, când a scris că "cele două forme ale folosirii Ritului Roman pot să se îmbogăţească reciproc". Şi în felul acesta "în celebrarea Liturghiei după liturghierul lui Paul al VI-lea se va putea manifesta, în manieră mai puternică decât este adesea până acum, acea sacralitate care atrage mulţi la vechiul rit"²⁵.

(După Zenit, 27 ianuarie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Pentru o panoramă istorică şi teologică asupra liturgiei cuvântului, se poate vedea de exemplu: M. Kunzler, La liturgia della Chiesa, Jaca Book, Milano 2003 (ediţia a II-a lărgită), pag. 297-309, cu bibliografia la pag. 309-310.
² În unele cazuri, Epistola este precedată de alte lecturi.
³ Versetul de la Aleluia este înlocuit de Fragmentul din Septuaginta la Paşti şi la Liturghiile pentru răposaţi.
⁴ În Rânduiala din Liturghierul lui Ioan al XXIII-lea se găsesc numai cinci Sequentiae: Victimae paschali pentru Paşte, Veni sancte Spiritus pentru Rusalii, Lauda Sion pentru Corpus Domini, Stabat Mater pentru cele două sărbători ale celor Şapte Dureri, Dies Irael pentru Liturghiile pentru răposaţi.
⁵ «Post Evangelium, praesertim in dominicis et diebus festis de praecepto, hebeatur, iuxta opportunitatem, brevis homilia ad populum»: Missale Romanum 1962, Rubricae generales, VIII, n. 474.
⁶ Lectura liturgică este competenţă a lectorului instituit (cf. IGMR, nr. 99), totuşi «dacă lipseşte lectorul instituit, pot fi desemnaţi alţi laici ca să citească lecturile din Sfânta Scriptură, cu condiţia ca aceştia să fie într-adevăr apţi pentru a îndeplini această funcţie» (IGMR, nr. 101).
⁷ Totuşi, aşa cum reiese din IGMR, nr. 59, această a doua posibilitate se menţine numai în lipsa unor lectori capabili. Tot aşa şi nr. 135: «Dacă nu este lector, preotul însuşi citeşte toate lecturile şi psalmul stând la amvon». Nr. 176 stabileşte că, dacă este prezent diaconul, va citi el în cazul în care lipseşte lectorul.
⁸ Nu este îndoială cu privire la lărgimea mai mare a selectării biblice din lecţionarul post-conciliar. Totuşi, trebuie recunoscut şi că de mai multe ori pericopele alese sunt prea lungi, ceea ce, unit cu reintroducerea Rugăciunii credincioşilor şi practicării obişnuite a omiliei, face adesea ca liturgia Cuvântului să devină mai lungă decât liturgia euharistică, dând loc unui dezechilibru teologico-liturgic, precum şi ritual.
⁹ Cf. IGMR, nr. 65-66. Spre deosebire de normele fixate în liturghierul din 1962, în IGMR nu se precizează că omilia trebuie să fie «scurtă».
¹⁰ IGMR, n. 56.
¹¹ Cf. IGMR, nr. 58.
¹² Cf. IGMR, nr. 128.
¹³ Cf. IGMR, nr. 61.
¹⁴ Cf. IGMR, nr. 64.
¹⁵ Cf. IGMR, nr. 134.
¹⁶ Îngenuncherea se menţine numai la Buna Vestire şi la Naşterea Domnului (cf. IGMR, nr. 137).
¹⁷ IGMR, nr. 69.
¹⁸ IGMR, nr. 71.
¹⁹ «Nu este permis să se omită sau să se înlocuiască din proprie iniţiativă lecturile biblice stabilite, nici să se înlocuiască în special "lecturile şi psalmul responsorial, care cuprind cuvântul lui Dumnezeu, cu alte texte nebiblice"» (Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, Redemptionis Sacramentum, nr. 62).
²⁰ «În celebrările sacre, lectura din Sfânta Scriptură să fie mai abundentă, mai variată şi mai bine adaptată» (Conciliul al II-lea din Vatican, Sacrosanctum Concilium, nr. 35).
²¹ Alte lipsuri ale lecţionarului post-conciliar sunt semnalate de A. Nocent în: Pontificio Istituto Liturgico Sant'Anselmo (ed.), Scientia liturgica. Manuale di liturgia, III: L'Eucaristia, Piemme, Casale Monferrato 2003 (ediţia a III-a), pag. 195-200.
²² Cf. J. Ratzinger, Introduzione allo spirito della liturgia, San Paolo, Cinisello Balsamo 2001, pag. 77.
²³ M. Crociata, Omelia nella Messa al Convegno Liturgico per Seminaristi, Roma 29 decembrie 2000, în: http://www.chiesacattolica.it
²⁴ Cf. Benedict al XVI-lea, Sacramentum Caritatis, nr. 46.
²⁵ Benedict al XVI-lea, Scrisoare adresată Episcopilor cu ocazia lui Motu Proprio «Summorum Pontificum».