Comunitate care generează credinţă
Provocările parohiei în al treilea mileniu
De PS Francesco Savino
episcop de Cassano all'Jonio
Toţi suntem conştienţi că în universul nostru catolic orice tentativă de reformă pastorală trece, că vrem sau nu vrem, prin parohie. Analizată, exaltată şi criticată, parohia este ca un fagure într-un stup. Nu numai că permite "populaţiei" care locuieşte în ea hrană şi adăpost, ci însăşi supravieţuirea ansamblului. Totuşi, dacă stupul rămâne şi trebuie să rămână mereu acelaşi, parohia poate şi trebuie să fie reînnoită.
Este ştiut că crearea şi structurarea sa dăinuie de la Conciliului din Trento, care receptând desigur structura ecleziologică minimală nemodificabilă a comunităţii ecleziale (koinonia din Faptele Apostolilor), i-a fixat de-a lungul secolelor structurarea în legătura indisolubilă cu o localitate precisă şi delimitată şi cu un "paroh" care trebuie să locuiască acolo. Cu aceste două elemente de bază se leagă desigur cura animarum cu toate anexele şi contactele sale (sacramente, cateheză, exprimări colective şi personale ale vieţii creştine) şi structura culturală şi mentală asimetrică nedepăşită vreodată, care de la Constantin încoace, resimţind structura societară imperială, a aplicat Bisericii formele.
Este de importanţă vitală, mai ales astăzi, să se conştientizeze aceste limite, pentru două motive: pentru a contesta modelul clerical propagat şi interesat ca şi cu ar proveni din tradiţia originară a Bisericii şi pentru a putea primi magisteriul papei Francisc ca poziţionat în mod genuin în cadrul adevăratei origini ecleziologice şi nu ideologice a poporului lui Dumnezeu, cu respectivul apel la coresponsabilitatea laicilor nu numai în viaţa, ci în conducerea Bisericii înseşi.
Între timp modelul tridentin s-a dovedit nu numai condiţionat de o ecleziologie epistemică, dar şi nepotrivit să perceapă fie schimbările propuse de Conciliul al II-lea din Vatican, fie schimbările istorice şi sociale care, începând din secolul trecut, au devenit tot mai rapide, dacă nu tumultuoase şi oricum imprevizibile. Se cere adecvată capacitate de percepţie din partea noastră a creştinilor a urgenţei de a reînnoi forma ecclesiae, şi în faţa proceselor de fărâmiţare şi de dispersare care se desfăşoară astăzi chiar şi în comunitatea eclezială. Asta nu ajută la găsirea de căi şi forme noi pentru a continua sau pentru a începe complet punerea în practică a ultimului conciliu. Cu greu se găsesc încă persoane, instrumente şi energii spirituale pentru a demara proiecte reînnoite de transmitere a credinţei.
Parohia, în forma sa tradiţională, deşi cu modernizările sale, nu s-a dovedit capabilă să recepteze bogăţia, urgenţa şi rezonanţa mesajului evanghelic care se află la inima conciliului. Modelul său de structură care vrea să gestioneze sacrul şi să păstreze credinţa în rândul oamenilor pentru toate generaţiile este inadecvat. Nici nu sunt eficace inovaţiile de tip liberal, la care au cedat şi uneori au excedat unele comunităţi ecleziale, în special în nordul Europei. Dimpotrivă, ele au grăbit procesul de fugă din bisericile noastre. Soluţia nu este în noile reţete, ci numai într-o redescoperire, propusă cu faptele şi prin relaţii şi spaţii şi procese autentice de împărtăşire, a experienţei lui Isus, a frumuseţii de a fi Biserică aici şi astăzi. Numai prin această experienţă de Biserică ce fascinează şi tulbură, oamenii din timpul nostru pot să se simtă acasă sau măcar să înceapă să caute strada spre casă. Este o stradă care trece printr-o comuniune "generativă", luând această accepţie în sensul folosit deja de părinţii Bisericii şi a cărei actualitate nu pare să fi dispărut şi care ne face să redescoperim simţul lui Ecclesia mater ca sân generativ al credinţei şi în lumea contemporană.
În redescoperirea dimensiunii universale (catolice) neeliminabile a Bisericii prezente, prin prezenţa fundamentală şi de bază a lui Cristos în fiecare comunitate creştină, modelul Bisericii generative ne duce la depăşirea oricărei ispite noi de a suprapune Biserica împărăţiilor din această lume; ea, în raportul său cu lumea, trebuie să rămână pentru noi ceea ce Dumnezeu ne invită încontinuu să fie: semn de contradicţie. Modelul unei Biserici generative pare mult mai bun, şi pentru a face faţă lipsei de zel misionar care din păcate caracterizează tot mai mult comunităţile noastre, satisfăcute de ele însele, de propriile servicii şi de propriile prestaţii sociale, aşa cum percepe fiecare din experienţa sa parohială.
Dacă pornim de la ideea că lipsa de zel faţă de credinţă este semn al unei secularizări care înaintează în parohiile noastre, rezultă că numai într-o experienţă reînnoită tulburătoare a prezenţei lui Cristos în comunitatea sa, se poate ajunge la îngrijirea calităţii credinţei, la mărturie şi la expunerea personală, cum ar fi curajul de a îndrăzni forme publice de vestire a mesajului evanghelic. În această manieră se ajunge la ceea ce este considerată "asumarea pozitivă a proceselor ecleziale ale traditio creştină". Rezultă propuneri concrete referitoare atât la orientarea eclezială, cât şi la cea istorică. Credinţa, mai mult decât să arate ca aparenţă identitară sau să alimenteze cu forme spiritualiste cu valoare teologică discutabilă, este să hrănească sistematic cu sacramentele şi Cuvântul lui Dumnezeu. Este fără îndoială fundamental să se redescopere implicaţiile profetice şi istorico-sociale ale acesteia care rezultă. Credinţa creştină, coerent cu învăţătura şi acţiunea lui Isus, trebuie să depăşească "dreptatea cărturarilor şi fariseilor" (cf. Mt 5,20) şi cea care alimentează numai raporturi de simpatie motivate de o circularitate de profit reciproc: "... dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii? Şi dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi păgânii?" (Mt 5,46-47).
Mărturia creştină trece printr-o "pastoraţie de relaţii generative", care ştie să decline paternitatea/maternitatea şi filiaţia relativă de natură spirituală, conform atitudinilor structurale şi constructive. Acestea merg de la redescoperirea celuilalt prin propria maturizare umană şi spirituală la cea eclezială care ajunge în efectiva îngrijire a celuilalt, a semenilor şi a celor cu nu sunt semeni, a străinilor şi a pelerinilor, fiind noi înşişi astfel prin apartenenţa la o Împărăţie care nu este din lumea aceasta şi totuşi nu trăieşte în afara acestei lumi (cf. 1Pt 2,11 şi Scrisoarea către Diognet).
Preocuparea transmiterii obiceiurilor legate de religiozitatea populară trebuie să cedeze locul unei programări pastorale serioase care să tindă la un creştinism de convertire antropologică. Asta comportă formarea unei capacităţi de a discerne prezentul cu convingerea că a vesti Evanghelia aici şi acum şi a trăi exigenţele şi chemările sale este nu numai posibilă, ci imperioasă. Pe această linie trebuie menţionată determinarea de a constitui în dieceză un grup de lucru parohiale (care va putea să fie şi inter-parohial sau vicarial) cu misiunea de a studia parcursul de evanghelizare culturală de pus în practică în viitorul apropiat. Pe acest drum trebuie analizat profund acel proces care este numit de unii intelectuali contemporani "apusul politicii", cu câteva laboratoare care, analizând criza fundamentelor politicii, să-i evalueze alegerile în lumina Evangheliei şi a învăţăturii sociale a Bisericii şi să influenţeze pozitiv asupra scenariilor viitoare de aceşti angajaţi.
Se poate conclude că vom învinge o astfel de provocare numai printr-o experienţă radicală care să-l repună pe Isus la fundamentul fiecărei acţiuni pastorale, pentru că El este cel care dă origine credinţei şi o duce la împlinire (Evr 12,2).
(După L'Osservatore Romano, 24 octombrie 2019)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
