|
| © Vatican Media |
Îmi face plăcere să vă salut pe toţi cei care participaţi la cel de-al X-lea Summit Mondial Austriac. Sustenabilitatea, ecologia integrală şi grija pentru creaţie au fost preocupări timp de multe decenii. Biserica a fost întotdeauna conştientă de faptul că problema ecologică are o dimensiune morală. Într-adevăr, criza de mediu "nu este o problemă izolată, ci mai degrabă aspectul ecologic al crizei socio-economice contemporane" (Magnifica humanitas, 43).
În propriile eforturi de a răspunde la criza actuală, aş dori să vă încurajez să aveţi în vedere acest context larg şi să vă sugerez trei teme, bazate pe virtuţile creştine ale credinţei, speranţei şi iubirii, care, încred, pot ajuta lucrările Summit-ului vostru.
Permiteţi-mi să încep cu credinţa. Deşi pentru unii, credinţa poate părea să aibă puţin de contribuit la chestiunile legate de schimbările climatice şi protecţia mediului, dimensiunea religioasă este, de fapt, esenţială pentru a aborda aceste probleme în mod adecvat. Cei care cred că lumea noastră a fost creată de Dumnezeu şi este inerent bună sunt obligaţi să îşi asume o responsabilitate şi mai mare de a îngriji creaţia, deoarece aceasta este cerinţa credinţei lor. "A ne trăi vocaţia de a fi protectori ai lucrării lui Dumnezeu este esenţial pentru o viaţă de virtute; nu este un aspect opţional sau secundar al experienţei noastre creştine" (Papa Francisc, Laudato si', 217). Mai mult, credincioşii din multe tradiţii înţeleg "creaţia" ca pe un dar divin. De asemenea, diferite religii susţin că viaţa este sacră şi, prin urmare, trebuie respectată. Putem spune, aşadar, că credinţa religioasă întăreşte dorinţa generală de a proteja viaţa şi de a îngriji natura.
Această perspectivă subliniază fundamentele etice profunde asupra cărora am atras atenţia în recent publicata scrisoare enciclică Magnifica humanitas, şi anume demnitatea egală a tuturor fiinţelor umane şi valoarea drepturilor fundamentale ale omului, ambele putând fi asigurate în mod adecvat prin implementarea corectă a principiilor binelui comun, destinaţiei universale a bunurilor, subsidiarităţii, solidarităţii şi justiţiei sociale (cf. Magnifica humanitas, 51-81). Acestea ar trebui "considerate colectiv, astfel încât să devină clar cum se raportează şi se completează reciproc" (ibid., 46). Aceste chestiuni personale şi sociale esenţiale sunt strâns legate de criza climatică, care, aşa cum am spus, este o manifestare - şi una critică - a crizei socio-economice mai ample. Într-adevăr, dacă nu sunt abordate, nicio soluţie tehnică pentru protejarea mediului nu va avea şansa de a atinge scopul dorit. În această perspectivă, trebuie să acordăm o atenţie deosebită celor mai săraci şi celor mai vulnerabili la degradarea mediului. Aş dori să vă încurajez să le aveţi în vedere atunci când evaluaţi, planificaţi şi implementaţi potenţiale proiecte.
Acest lucru mă aduce la a doua temă: speranţa. Datorită naturii globale a provocărilor cu care ne confruntăm, este evident că mulţi oameni sunt îngrijoraţi. Există, într-adevăr, o conştientizare tot mai mare a faptului că pacea este ameninţată de lipsa de respect pentru creaţie, de jefuirea resurselor naturale şi de un declin progresiv al calităţii vieţii din cauza schimbărilor climatice. Aceste provocări necesită cooperare internaţională, împreună cu un multilateralism coerent şi orientat spre viitor, pentru a găsi soluţii eficiente.
Adesea, însă, în deliberările şi negocierile pe marginea acestor probleme, apar diferite temeri: teama de a schimba cursul, teama de a pierde puterea şi teama de rezultate incerte. Numai depăşind aceste temeri putem lucra împreună pentru a găsi soluţiile potrivite. Cred că aici liderii religioşi şi comunităţile pot oferi o perspectivă specială pentru susţinerea eforturilor sociale şi de mediu ambiţioase, deoarece Biblia este plină de exemple despre cum temerile oamenilor pot fi depăşite prin speranţă, care, în cele din urmă, este un dar de la Dumnezeu însuşi.
În această perspectivă, aşadar, în pofida criticilor sau cinicilor, speranţa poate fi o forţă motrice puternică. În acest sens, este nu numai de dorit, ci şi cu adevărat posibil ca progresul de la COP30 să poată fi urmat de o tranziţie justă către societăţi în care binele comun are prioritate faţă de profit, iar modelele economice sunt înrădăcinate în solidaritate şi demnitate umană. Totuşi, acest lucru necesită ca ţările mai bogate să îşi îndeplinească obligaţiile de a sprijini financiar ţările mai sărace. Avem nevoie, de asemenea, de dezvoltarea unui nou cadru financiar internaţional centrat pe persoană, pentru a ne asigura că toate ţările, în special cele mai sărace şi cele mai vulnerabile la dezastrele climatice, îşi pot atinge întregul potenţial, respectând demnitatea cetăţenilor lor (cf. Mesaj adresat Convenţiei-cadru a ONU privind schimbările climatice (COP30), 7 noiembrie 2025).
În final, ajung la tema iubirii. Aş dori să subliniez importanţa cultivării unei culturi autentice a grijii faţă de mediul nostru, care include ceea ce Papa Francisc a numit "iubire civică şi politică" (cf. Laudato si', 228-232). O astfel de iubire este cheia dezvoltării autentice, deoarece "pentru a face societatea mai umană, mai demnă de persoana umană, iubirea în viaţa socială - politică, economică şi culturală - trebuie să primească o valoare reînnoită, devenind norma constantă şi cea mai înaltă pentru orice activitate... În acest cadru, alături de importanţa micilor gesturi cotidiene, iubirea socială ne îndeamnă să concepem strategii mai ample pentru a opri degradarea mediului şi pentru a încuraja o «cultură a grijii» care să pătrundă întreaga societate" (Laudato si', 231). Speranţa mea este că deliberările voastre vor promova această cultură a grijii şi vor contribui astfel la civilizaţia iubirii.
Dragi prieteni, cu aceste gânduri centrate pe credinţă, speranţă şi iubire, mă rog ca Summit-ul vostru să fie roditor în promovarea dialogului atât de necesar pentru căutarea unor soluţii eficiente pentru a proteja darul minunat al creaţiei şi invoc de bunăvoie asupra voastră tuturor darurile lui Dumnezeu de înţelepciune şi pace.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
