Eminență,
Distinși membri ai Academiei pontificale de Științe,
Doamnelor și domnilor,
Am plăcerea de a vă ura bun venit cu ocazia sesiunii plenare din acest an a Academiei pontificale de Științe. Le mulțumesc cancelarului, cardinalul Turkson, și președintelui, Joachim von Braun, împreună cu consiliul, pentru organizarea acestei reuniuni menite să dezbată tema „Viitorul științei într-o lume în schimbare”. Această temă este într-adevăr de actualitate, întrucât „în ultimii ani, a devenit tot mai evident cât de rapid și profund transformă lumea noastră digitalizarea, inteligența artificială și robotica” (Magnifica humanitas, nr. 4). Deși impactul lor deplin rămâne incert, aceste instrumente ne dau motive să sperăm într-un viitor mai bun pentru omenire. Ele pot, de exemplu, să conducă la progrese științifice și inovații tehnologice care să facă să avanseze medicina, să îmbunătățească diagnosticarea și tratarea bolilor, să consolideze sistemele alimentare și energetice, să aprofundeze înțelegerea noastră asupra universului și a lumii naturale și să deschidă noi posibilități pentru creativitatea și cooperarea umană.
Cu toate acestea, tocmai pentru că aceste evoluții sunt promițătoare, trebuie să recunoaștem și riscurile care le însoțesc. Inteligența artificială poate fi folosită pentru supraveghere, manipulare și discriminare (cf. nr. 103, 150). Capacitățile cibernetice sofisticate și armele autonome pot, atunci când sunt dezvoltate sau desfășurate fără garanții adecvate și supraveghere umană, să introducă noi pericole pentru securitate și pace internațională (cf. nr. 183, 197). Mai mult, „sistemele actuale de inteligență artificială necesită cantități enorme de energie și apă, influențând în mod semnificativ emisiile de dioxid de carbon și solicită resurse naturale” (nr. 101).
Aceste posibilități și riscuri ne amintesc că progresul tehnologic nu este niciodată numai o chestiune tehnică. Fiecare tehnologie reflectă, explicit sau implicit, o înțelegere particulară a persoanei umane, a societății și a viitorului pe care dorim să-l construim. Prin urmare, progresul științific și tehnologic trebuie să fie însoțit de o creștere corespunzătoare a responsabilităților. Cu cât puterea noastră de a transforma lumea este mai mare, cu atât mai mare trebuie să fie capacitatea noastră de a discerne ceea ce slujește cu adevărat demnitatea umană dată de Dumnezeu, de a guverna cu înțelepciune și de a avea grijă de cei care pot suporta cele mai mari consecințe ale alegerilor noastre (cf. nr. 173).
Aceeași exigență a responsabilității este deosebit de urgentă în fața schimbărilor climatice. Suntem martorii unor valuri de căldură, secete, inundații, furtuni, incendii de vegetație și alte dezastre naturale, care se produc cu o frecvență și o intensitate tot mai mari. Aceste șocuri îi afectează cel mai grav pe cei săraci, comunitățile cu cele mai puține resurse de adaptare și pe cei ale căror mijloace de subzistență depind direct de pământ, de păduri și de oceane (cf. Francisc, Laudato si’, nr. 25). Prin urmare, problema climatică nu este numai o provocare de ordin ecologic, ci, în mod fundamental, o chestiune de dreptate, de demnitate umană și de solidaritate între popoare și generații. Nu putem răspunde acestor provocări numai după ce dezastrul s-a produs deja. Trebuie să trecem de la intervenția în situații de urgență la prevenție, de la vulnerabilitate la pregătire și de la măsuri pe termen scurt la o viziune înțeleaptă și clarvăzătoare pentru omenire. Acest lucru reclamă o abordare responsabilă și plină de discernământ a științei, care să consolideze reziliența: o abordare dedicată descoperirii, dar care ia în considerare, încă de la început, consecințele pe care alegerile științifice și tehnologice le-ar putea avea asupra omenirii și asupra integrității creației încredințate nouă de Dumnezeu.
În acest demers, cooperarea interdisciplinară este indispensabilă. Reziliența climatică necesită colaborarea dintre oameni de știință, ingineri, economiști, medici și specialiști în științe sociale, alături de comunitățile locale și de factorii de decizie politică. Provocările generate de schimbările climatice transcend orice graniță dintre discipline, instituții și națiuni; prin urmare, și răspunsul nostru trebuie să depășească aceste bariere. Așa cum ne-a reamintit Papa Francisc, interdependența noastră ne îndeamnă să abordăm provocările de mediu dintr-o perspectivă globală și să lucrăm la un plan comun (cf. nr. 164). Din acest motiv, salut seria de reuniuni la nivel înalt privind reziliența climatică pe care Academia voastră le-a organizat în ultimii doi ani, împreună cu Academia pontificală de Științe Sociale și cu parteneri științifici din numeroase părți ale lumii. Este încurajator faptul că aceste întâlniri reunesc nu numai oameni de știință, ci și tineri, autorități publice, reprezentanți ai societății civile și membri ai diferitelor tradiții religioase. Astfel de reuniuni creează spații în care cunoștințele pot fi împărtășite dincolo de frontiere, în care experiențele de succes pot fi valorificate și adaptate și în care înțelegerea științifică poate fi transpusă în acțiuni concrete. Vă încurajez să continuați pe această cale.
Cu aceste gânduri, sper din tot sufletul ca reflecțiile dumneavoastră din aceste zile să ofere o orientare valoroasă pentru viitorul științei. Mă rog ca dumneavoastră să cultivați o știință ambițioasă, dar umilă; riguroasă, dar deschisă dialogului; inovatoare, dar responsabilă; bazată pe cooperare la nivel mondial, dar incluzivă față de cei mai vulnerabili și cei mai nevoiași. Astfel, colaborarea științifică – în calitate de bun public în slujba păcii – va putea rămâne concentrată pe protejarea demnității umane dăruite de Dumnezeu, pe promovarea binelui comun și pe grija față de creație.
Fie ca Duhul Sfânt, izvorul întregii iubiri și legătura unității, să vă lumineze mințile și să vă întărească eforturile. Invoc cu bucurie asupra dumneavoastră, a tuturor, binecuvântările îmbelșugate ale Atotputernicului Dumnezeu.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
