|
| © Vatican Media |
Preaiubiţi fraţi în episcopat, bună ziua!
Vă mulţumesc, Eminenţă, pentru cuvintele dumneavoastră amabile. Salutări călduroase tuturor celor aleşi să slujească în Conferinţa Episcopală, în special vicepreşedintelui, şi fiecăruia dintre dumneavoastră. Prin intermediul dumneavoastră, doresc să exprim afecţiunea mea faţă de toate Bisericile din Italia, preoţilor, diaconilor, persoanelor consacrate, familiilor, cateheţilor, educatorilor, tinerilor, bătrânilor, săracilor, bolnavilor, tuturor celor care îşi trăiesc credinţa în simplitatea vieţii de zi cu zi şi tuturor celor care, poate fără să ştie, nutresc în inimă o sete de Dumnezeu.
Aceasta este ceea ce avem harul să observăm în diferite moduri, chiar şi într-o perioadă ca a noastră, marcată de complexitate. Am experimentat-o direct în recentele mele vizite la Pompei, Napoli şi Acerra. Multe semne ne vorbesc despre oboseală, fragmentare şi singurătate. În comunităţile noastre, uneori putem simţi efortul transmiterii credinţei, dificultatea de a implica noile generaţii. Dar Evanghelia ne zguduie. Isus, privind mulţimile, nu vede o problemă de rezolvat; vede o recoltă, vede ogorul lui Dumnezeu: "Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini! Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul său!" (Lc 10,2). Semănător neobosit, Dumnezeu iese în lume în fiecare zi şi seamănă cu generozitate în inimi dorinţa de infinit, de viaţă deplină, de mântuire eliberatoare. Da, mulţumire fie lui Dumnezeu, secerişul este mare. Prima noastră misiune este aceasta: să facem privirea Domnului a noastră. Să nu ne plângem numai de terenul întărit şi nici să ne oprim numai asupra statisticilor, ci să putem vedea, cu ochii Celui Înviat, secerişul pe care Dumnezeu însuşi îl pregăteşte pentru noi.
Fraţilor preaiubiţi, fie ca Duhul Sfânt să ne dăruiască inimi arzătoare de elanul lui Cristos; şi să inspire lucrători numeroşi şi sfinţi să lucreze alături de noi.
Aşadar, în această perspectivă, prioritatea este evanghelia: Sfântul Francisc de Assisi ne spune acest lucru, la opt sute de ani de la trecerea sa la cer; Evangelii nuntiandi a Sfântului Paul al VI-lea şi Evangelii gaudium a Papei Francisc ne amintesc acest lucru. Căci din evanghelie se naşte credinţa, ca întâlnire vie cu Cristos, mort şi înviat, prezent în Biserica sa. Astăzi, în contextul în care suntem chemaţi să acţionăm, confruntaţi cu alte perspective asupra vieţii şi cu provocări antropologice fără precedent, readucerea evangheliei în centru este darul care dă entuziasm vieţii noastre de episcopi şi urgenţa care ne impulsionează.
Suntem, aşadar, chemaţi să ne întrebăm: ce faţă a lui Dumnezeu permitem să strălucească în predică, în cateheză, în liturgie, în caritate, în viaţa comunităţilor noastre? Cum favorizăm întâlnirea cu Cristos şi ce înseamnă astăzi, pentru noi şi pentru Bisericile noastre, să-i iniţiem pe alţii în viaţa creştină? Acestea sunt întrebări pe care, ca păstori, trebuie să ni le punem mereu, fără a le considera vreodată de la sine înţelese.
De aici, atenţia reînnoită acordată iniţierii creştine, care nu poate fi gândită numai ca o pregătire pentru sacramente. Este "sânul" în care o comunitate generează credinţă şi ne introduce în viaţa pascală, în comuniunea cu Domnul, în fraternitatea eclezială. Este vorba de a redescoperi Botezul ca realitate vie şi existenţială; şi "nu este posibil să înţelegem pe deplin Botezul decât în cadrul iniţierii creştine, adică al drumului prin care Domnul, prin slujirea Bisericii şi darul Duhului, ne introduce în credinţa pascală şi ne inserează în comuniunea trinitară şi eclezială" (Documentul final al celei de-a XVI-a Adunări a Sinodului Episcopilor, 24). Aceasta este o subliniere foarte importantă, de data aceasta din cea mai recentă Adunare a Sinodului Episcopilor, deoarece plasează drumul care începe cu Botezul în cadrul unei Biserici care crede, celebrează, însoţeşte, generează. O Biserică ce, deşi se bucură şi se uimeşte de vederea catecumenilor tineri şi adulţi, este apoi capabilă să le susţină perseveranţa după imboldul iniţial.
Credinţa se transmite şi creşte acolo unde există comunităţi vibrante şi ospitaliere, capabile să se roage şi să asculte; comunităţi unde Cuvântul lui Dumnezeu nu este marginalizat, ci luminează deciziile; unde Euharistia este cu adevărat izvorul şi culmea; unde săracii nu sunt destinatari externi ai slujirii, ci fraţi şi surori prin care Domnul ne vorbeşte; unde tinerii sunt chipuri, voci şi istorii cu care să ne interacţionăm; unde familiile nu sunt abandonate, iar rănile nu sunt ascunse, ci aduse cu umilinţă înaintea Domnului; unde credinţa devine o angajare eficientă în societate, în politică, în cultură.
Tocmai din acest motiv, noi, episcopii, suntem chemaţi la o ascultare profundă: să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, să ascultăm poporul lui Dumnezeu şi, prin urmare, să ascultăm semnele timpurilor, precum şi ceea ce provoacă practicile noastre pastorale. Acolo unde ascultarea este autentică, comunitatea nu se închide în ea însăşi, ci devine loc de discernământ şi de misiune şi, în acest scop, ştie să se reînnoiască.
Acesta este sensul drumului sinodal pe care l-aţi dus la bun sfârşit şi care, aşa cum aţi subliniat, trebuie să devină acum un stil permanent. Conciliul al II-lea din Vatican ne-a amintit că Dumnezeu a ales să sfinţească şi să mântuiască omenirea nu separat şi fără nicio legătură între ele, ci constituindu-o într-un popor care îl recunoaşte în adevăr şi îl slujeşte în sfinţenie (cf. Constituţia dogmatică Lumen gentium, 9). O Biserică sinodală este una în care fiecare persoană, conform propriei vocaţii, poate oferi darul primit de la Duhul Sfânt pentru edificarea comună. Participarea, aşadar, nu este o concesie: este o cerinţă de comuniune şi de misiune şi, prin urmare, trebuie să devină o metodă, o responsabilitate, o probă, implicând diferitele carisme şi slujiri şi respectând rolul specific al episcopului. Documentul de sinteză al drumului sinodal al Bisericilor din Italia aminteşte valoarea organismelor participative ca locuri unde poate prinde contur discernământul comunitar. Totuşi, nu este suficient ca aceste instrumente să existe; trebuie să verificăm dacă ele funcţionează cu adevărat.
În acest proces, diferitele structuri ale CEI sunt chemate să continue să-şi desfăşoare slujirea de comuniune, coordonare, discernământ şi sprijin pentru Bisericile din Italia. Tocmai datorită acestui rol, organizarea Conferinţei Episcopale trebuie să fie modelată în lumina nevoilor misiunii şi a condiţiilor istorice în schimbare. Nu este vorba de a imita modele organizaţionale externe, nici de a reduce totul la eficienţă administrativă, ci de a ne întreba ce structură îi ajută pe păstori şi Bisericile locale de astăzi să vestească mai bine evanghelia, să meargă împreună şi să permită o participare eficientă, ordonată şi rodnică. Trăită în Duh, această examinare nu slăbeşte comuniunea, ci o purifică.
Iubiţi fraţi, Domnul nu ne cere să măsurăm rodnicia Bisericii după criteriile numărului, vizibilităţii sau influenţei. "Când privim cu ochii lui Dumnezeu, descoperim că el a ales calea micimii, pentru a coborî printre noi. [...] Această logică a micimii este adevărata forţă a Bisericii. Într-adevăr, ea nu rezidă în resursele şi structurile sale, nici roadele misiunii sale nu provin din consensul numeric, din puterea economică sau din relevanţa socială. Biserica, dimpotrivă, trăieşte prin lumina Mielului şi, adunată în jurul lui, este purtată pe cărările lumii de puterea Duhului Sfânt" (Discurs la Întâlnirea de rugăciune, Istanbul, 28 noiembrie 2025).
Avem curajul să facem ceea ce este esenţial! Curajul unor comunităţi mai puţin preocupate de păstrarea tuturor lucrurilor şi mai libere să-l proclame pe Cristos. Curajul unei cateheze care este un drum de iniţiere şi de formare permanentă în viaţa creştină. Curajul unor parohii primitoare şi misionare, unde familiile se adună şi sunt reînnoite cu limfa vitală a evangheliei. Curajul unor organizaţii participative vibrante. Curajul de a asculta tinerii fără a le îmblânzi întrebările. Curajul de a ne lăsa evanghelizaţi de săraci. Curajul unei structuri naţionale din ce în ce mai mult în slujba comuniunii misionare a Bisericilor din Italia. Un popor se naşte din mame şi taţi în credinţă, din comunităţi care pot spune, cu viaţa lor chiar înainte de cuvintele lor: "L-am găsit pe Mesia" (In 1,41). Italia are nevoie de această mărturie.
Încredinţez drumul vostru Fecioarei Maria, Maica Bisericii. Ea a primit darul, a păzit Cuvântul, a mers cu discipolii, a aşteptat Duhul în cenacol. Fie ca ea să vă ajute să fiţi "înrădăcinaţi şi zidiţi pe el, tari în credinţă" (Col 2,7), să păziţi esenţialul, să generaţi în credinţă, să mergeţi cu poporul lui Dumnezeu, să recunoaşteţi glasul Domnului care încă mai cheamă, consolează şi trimite.
Vă însoţesc cu binecuvântarea mea. Mulţumesc!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
