Vizita pastorală a Sfântului Părinte Francisc la Trieste (duminică, 7 iulie 2024)
Omilia la Sfânta Liturghie
|
| © Vatican Media |
Şi Isus trăieşte aceeaşi experienţă a profeţilor. Se întoarce la Nazaret, patria sa, în mijlocul oamenilor cu care a crescut, şi totuşi nu este recunoscut, ba chiar este refuzat: "a venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit" (In 1,11). Evanghelia ne spune că "se scandalizau" de Isus (Mc 6,3), dar cuvântul "scandal" nu se referă la ceva obscen sau indecent conform folosirii pe care o facem noi astăzi; scandal înseamnă "o piatră de poticnire", adică o piedică, un impediment, ceva care te blochează şi te împiedică să mergi mai departe. Să ne întrebăm: Care este obstacolul care ne împiedică să credem în Isus?
Ascultând discursurile consătenilor săi, vedem că se opresc numai la istoria sa pământească, la provenienţa sa familială şi, de aceea, nu reuşesc să-şi explice cum din fiul lui Iosif lemnarul, adică dintr-o persoană obişnuită, poate să iasă atâta înţelepciune şi chiar capacitatea de a săvârşi minuni. Aşadar, scandalul este umanitatea lui Isus. Obstacolul care împiedică aceste persoane să recunoască prezenţa lui Dumnezeu în Isus este faptul că el este uman, este pur şi simplu fiul lui Iosif tâmplarul: cum poate Dumnezeu, atotputernic, să se reveleze în fragilitatea trupului unui om? Cum poate un Dumnezeu atotputernic şi tare, care a creat pământul şi a eliberat poporul său din sclavie, cum poate să se facă slab încât să vină în trup şi să se înjosească pentru a spăla picioarele discipolilor? Acesta este scandalul.
Fraţilor şi surorilor, o credinţă întemeiată pe un Dumnezeu uman, care se înjoseşte spre omenire, care se îngrijeşte de ea, care se înduioşează pentru rănile noastre, care ia asupra sa oboselile noastre, care se frânge ca pâine pentru noi. Un Dumnezeu tare şi puternic, care este de partea mea şi mă satisface în toate este atrăgător; un Dumnezeu slab, un Dumnezeu care moare pe cruce din iubire şi îmi cere şi mie să înving orice egoism şi să ofer viaţa pentru mântuirea lumii; şi acesta, fraţilor şi surorilor, este un scandal.
Şi totuşi, punându-ne în faţa Domnului Isus şi îndreptându-ne privirea asupra provocărilor care ne interpelează, asupra atâtor problematici sociale şi politice discutate şi în această Săptămână Socială, asupra vieţii concrete a oamenilor noştri şi asupra trudelor lor, putem spune că astăzi avem nevoie chiar de acest scandal. Avem nevoie de scandalul credinţei. Nu avem nevoie de o religiozitate închisă în ea însăşi, care îşi ridică privirea până la cer fără a se preocupa de ceea ce se întâmplă pe pământ şi celebrează liturgii în templu uitând însă de praful care se scurge pe străzile noastre. În schimb, avem nevoie de scandalul credinţei – avem nevoie de scandalul credinţei –, o credinţă înrădăcinată în Dumnezeul care s-a făcut om şi, de aceea, o credinţă umană, o credinţă de carne, care intră în istorie, care mângâie viaţa oamenilor, care vindecă inimile frânte, care devine plămadă de speranţă şi germen al unei lumi noi. Este o credinţă care trezeşte conştiinţele din lâncezeală, care pune degetul în răni, în rănile societăţii – există atâtea –, o credinţă care ridică întrebări cu privire la viitorul omului şi al istoriei; este o credinţă neliniştită, iar noi avem nevoie să trăim o viaţă neliniştită, o credinţă care se mişcă de la inimă la inimă, o credinţă care primeşte din afară problematicile societăţii, o credinţă neliniştită care ajută la învingerea mediocrităţii şi lenea inimii, care devine un ghimpe în trupul unei societăţi adesea anesteziate şi asurzită de consumism. Şi asupra acestui lucru mă opresc un pic… Se spune că societatea noastră este un pic anesteziată şi asurzită de consumism: voi v-aţi gândit dacă a intrat consumismul în inima voastră? Acea nelinişte de a avea, de a avea lucruri, de a avea mai mult, acea nelinişte de a irosi banii. Consumismul este o plagă, este un cancer: îţi îmbolnăveşte inima, te face egoist, te face să te priveşti numai pe tine însuşi. Fraţilor şi surorilor, mai ales avem nevoie de o credinţă care elimină calculele egoismului uman, care denunţă răul, care arată cu degetul împotriva nedreptăţilor, care deranjează uneltirile celor care, la umbra puterii, joacă pe pielea celor slabi. Şi câţi, câţi – ştim asta – folosesc credinţa pentru a exploata oamenii! Aceea nu este credinţa.
Un poet din acest oraş, descriind într-o lirică întoarcerea sa obişnuită acasă seara, afirmă că a străbătut o stradă un pic întunecată, un loc de degradare unde oamenii şi mărfurile din port sunt "rămăşiţe", adică rebuturi ale omenirii; şi totuşi, chiar aici – scrie el aşa, citez –: "eu regăsesc, trecând, infinitul în umilinţă", pentru că prostituata şi marinarul, femeia care se ceartă şi soldatul, "toate sunt creaturi ale vieţii şi ale durerii; se agită în ele, ca şi în mine, Domnul" (U. Saba, "Oraş vechi", în Il canzoniere (1900-1954) Edizione definitiva, Torino, Finaudi, 1961). Asta să n-o uităm: Dumnezeu se ascunde în colţurile întunecate ale vieţii oraşului nostru, v-aţi gândit la asta? În colţurile întunecate în viaţa oraşului nostru? Prezenţa sa se dezvăluie chiar în feţele săpate de suferinţă şi acolo unde pare să triumfe degradarea. Infinitul lui Dumnezeu se ascunde în mizeria umană, Domnul se agită şi devine prezent, şi devine o prezenţă prietenească tocmai în trupul rănit al celor din urmă, al celor uitaţi, al celor rebutaţi. Acolo se manifestă Domnul. Şi noi, care uneori ne scandalizăm în mod inutil de atâtea lucruri mici, am face bine în schimb să ne întrebăm: Pentru ce în faţa răului care se răspândeşte, a vieţii care este umilită, a problematicilor de la locul de muncă, a suferinţei migranţilor nu ne scandalizăm? Pentru ce rămânem apatici şi indiferenţi la nedreptăţile din lume? Pentru ce nu punem la inimă situaţia celor închişi, care şi din acest oraş Trieste se înalţă ca un strigăt de angoasă? Pentru ce nu contemplăm mizeriile, durerea, rebutarea atâtor oameni din oraş? Ne este frică, ne este frică să-l găsim pe Cristos, acolo.
Preaiubiţilor, Isus a trăit în propriul trup profeţia vieţii zilnice, intrând în viaţa şi în istoriile zilnice ale poporului, manifestând compasiunea înăuntrul evenimentelor, şi a manifestat că este Dumnezeu, că este compătimitor. Şi pentru aceasta, unii s-au scandalizat de el, a devenit un obstacol, a fost refuzat până acolo încât să fie acuzat şi condamnat; şi totuşi, el a rămas fidel faţă de misiunea sa, nu s-a ascuns în spatele ambiguităţii, nu a făcut pact cu logicile puterii politice şi religioase. A făcut din viaţa sa o ofertă de iubire pentru Tatăl. Tot aşa şi noi creştinii: suntem chemaţi să fim profeţi, martori ai împărăţiei lui Dumnezeu, în toate situaţiile pe care le trăim, în orice loc în care locuim.
Fraţilor şi surorilor, din acest oraş Trieste, cu deschidere spre Europa, răscruce de popoare şi culturi, ţară de graniţă, să alimentăm visul unei noi civilizaţii întemeiate pe pace şi pe fraternitate; vă rog, să nu ne scandalizăm de Isus, ci, dimpotrivă, să ne indignăm pentru toate acele situaţii în care viaţa este urâţită, rănită, ucisă; să purtăm profeţia evangheliei în trupul nostru, mai degrabă cu alegerile noastre decât cu cuvintele noastre. Acea coerenţă între alegeri şi cuvinte. Şi aş vrea să spun acestei Biserici triestine: Înainte! Înainte! Continuaţi să vă angajaţi în prima linie pentru a răspândi evanghelia speranţei, în special către cei care vin din ruta balcanică şi către toţi cei care, în trup sau în spirit, au nevoie să fie încurajaţi şi mângâiaţi. Să ne angajăm împreună: pentru ca, redescoperindu-ne iubiţi de Tatăl, să putem trăi toţi ca fraţi. Toţi fraţi, cu acel zâmbet al primirii şi al păcii sufletului. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
