CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC LA BUDAPESTA,
CU OCAZIA SFINTEI LITURGHII DE ÎNCHEIERE
A CELUI DE-AL 52-LEA CONGRES EUHARISTIC INTERNAŢIONAL,
ŞI ÎN SLOVACIA
(12-15 septembrie 2021)
Întâlnire cu reprezentanţii Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi câteva comunităţi ebraice
Muzeul de Arte Frumoase, Budapesta
Duminică, 12 septembrie 2021
Iubiţi fraţi!
Sunt fericit să vă întâlnesc. Cuvintele voastre, pentru care vă mulţumesc, şi prezenţa voastră unul alături de altul exprimă o mare dorinţă de unitate. Relatează un drum, uneori în urcuş, în trecut obositor, dar pe care îl înfruntaţi cu curaj şi bunăvoinţă, sprijinindu-ne reciproc sub privirea Celui Preaînalt, care binecuvântează pe fraţii care trăiesc împreună (cf. Ps 133,1).
Vă văd pe voi, fraţi în credinţa în Cristos, şi binecuvântez parcursul de comuniune pe care-l duceţi înainte. M-au impresionat cuvintele fratelui calvinist, mulţumesc. Cu mintea mă îndrept spre abaţia din Pannonhalma, centru spiritual pulsant al acestei ţări, unde în urmă cu trei luni v-aţi întâlnit pentru a reflecta şi pentru a vă ruga împreună. A ne ruga împreună, unii pentru alţii, şi a ne colabora împreună în caritate, unii cu alţii, pentru această lume pe care Dumnezeu o iubeşte atât de mult (cf. In 3,16): iată calea cea mai concretă spre unitatea deplină.
Vă văd pe voi, fraţi în credinţa lui Abraham, părintele nostru, şi vă mulţumesc dumneavoastră, pentru acele cuvinte aşa de profunde care mi-au atins inima. Apreciez mult angajarea pe care aţi mărturisit-o pentru a dărâma zidurile de separare din trecut; evrei şi creştini, doriţi să nu mai vedeţi în celălalt un străin, ci un prieten; să nu mai vedeţi un adversar, ci un frate. Acesta este schimbarea de privire binecuvântată de Dumnezeu, convertirea care deschide noi începuturi, purificarea care reînnoieşte viaţa. Sărbătorile solemne Rosh Hashanah şi Yom Kippur, care cad chiar în această perioadă şi pentru care vă adresez cele mai bune urări, sunt ocazii de har pentru a reînnoi adeziunea la aceste invitaţii spirituale. Dumnezeul părinţilor deschide mereu drumuri noi: aşa cum a transformat deşertul într-o cale spre Ţara Promisă, tot aşa doreşte să ne ducă din deşerturile aride ale ranchiunei şi indiferenţei la patria mult dorită a comuniunii.
Nu este o întâmplare că aceia care în Scriptură sunt chemaţi să-l urmeze în mod special pe Domnul mereu trebuie să iasă, să meargă, să ajungă în ţinuturi neexplorate şi spaţii inedite. Să ne gândim la Abraham, care a părăsit casă, rudenie şi patrie. Cine îl urmează pe Dumnezeu este chemat să părăsească. Nouă ni se cere să părăsim neînţelegerile din trecut, pretenţiile de a avea dreptate şi de a-i acuza pe alţii, pentru a porni la drum spre promisiunea sa de pace, pentru că Dumnezeu are mereu proiecte de pace, nu de nenorocire (cf. Ier 29,11).
Aş vrea să reiau cu voi imaginea evocativă a Podului Lanţurilor, care leagă cele două părţi ale acestui oraş: nu le amestecă împreună, ci le ţine unite. Aşa trebuie să fie legăturile între noi. De fiecare dată când a existat ispita de a absorbi pe celălalt nu s-a construit, ci s-a distrus; de asemenea, când s-a voit ghetoizarea lui, în loc de a-l integra. De câte ori s-a întâmplat în istorie! Trebuie să veghem, trebuie să ne rugăm pentru ca să nu se mai întâmple. Şi să ne angajăm să promovăm împreună o educaţie la fraternitate, aşa încât reîntoarcerile urii care vor s-o distrugă să nu prevaleze. Mă gândesc la ameninţarea antisemitismului, care încă şerpuieşte în Europa şi în altă parte. Este un fitil care trebuie stins. Însă cel mai bun mod pentru a-l dezamorsa este să lucrăm pozitiv împreună, este să promovăm fraternitatea. Podul ne instruieşte iarăşi: el este susţinut de lanţuri mari, formate din multe verigi. Noi suntem aceste verigi şi fiecare verigă este fundamentală: de aceea nu mai putem trăi în suspiciune şi în ignoranţă, distanţi şi discordanţi.
Un pod pune împreună două părţi. În acest sens aminteşte conceptul de alianţă, fundamental în Scriptură. Dumnezeul alianţei ne cere să nu cedăm în faţa logicilor izolării şi intereselor de parte. Nu doreşte alianţe cu cineva în defavoarea altora, ci persoane şi comunităţi care să fie punţi de comuniune cu toţi. În această ţară voi, care reprezentaţi religiile majoritare, aveţi misiunea de a favoriza condiţiile pentru ca libertatea religioasă să fie respectată şi promovată pentru toţi. Şi aveţi un rol exemplar faţă de toţi: nimeni să nu poată spune că de pe buzele oamenilor lui Dumnezeu să iasă cuvinte care dezbină, ci numai mesaje de deschidere şi de pace. Şi într-o lume sfâşiată de prea multe conflicte aceasta este mărturia cea mai bună pe care trebuie s-o ofere cel care a primit harul de a-l cunoaşte pe Dumnezeul alianţei şi al păcii.
Podul Lanţurilor, în afară de a fi cel mai cunoscut, este şi cel mai vechi din acest oraş. Multe generaţii l-au străbătut. El invită astfel să comemorăm trecutul. Vom găsi acolo suferinţe şi obscurităţi, neînţelegeri şi persecuţii, dar, mergând la rădăcini, vom descoperi un patrimoniu spiritual comun mai mare. Aceasta este comoara care ne permite să construim împreună un viitor diferit. Mă gândesc cu emoţie şi la atâtea figuri de prieteni ai lui Dumnezeu care au iradiat lumina sa în nopţile lumii. Citez, printre cei mulţi, un mare poet din această ţară, Miklós Radnóti, a cărui carieră strălucitoare a fost frântă de ura oarbă a celui care, numai pentru că avea origini ebraice, mai întâi l-a împiedicat să predea şi apoi l-a sustras de la familie.
Închis într-un lagăr de concentrare, în abisul cel mai întunecat şi depravat al umanităţii, a continuat să scrie poezii, până la moarte. Carneţelul lui Bor este singura culegere poetică ce a supravieţuit Shoah-ului: dă mărturie despre forţa de a crede în căldura iubirii în gerul lagărelor şi de a lumina întunericul urii cu lumina credinţei. Autorul, sufocat de lanţurile care îi strângeau sufletul, a găsit într-o libertate superioară curajul de a scrie: "Prizonier, am luat măsura oricărei speranţe" (Carneţelul lui Bor, Scrisoare către soţie). Şi a pus o întrebare, care răsună şi pentru noi astăzi: "Şi tu, cum trăieşti? Găseşte ecou glasul tău în acest timp?" (Carneţelul lui Bor, Prima Eglogă). Glasurile noastre, iubiţi fraţi, nu pot decât să devină ecou al acelui Cuvânt pe care cerul ni l-a dăruit, ecou de speranţă şi de pace. Şi chiar dacă nu suntem ascultaţi sau nu suntem înţeleşi, să nu încetăm niciodată cu faptele Revelaţia ai cărei martori suntem.
La sfârşit, în singurătatea dezolată a lagărului de concentrare, în timp ce îşi dădea seama că viaţa trecea, Radnóti a scris: "Sunt şi eu o rădăcină acum... Eram floare, am devenit rădăcină" (Carneţelul lui Bor, Rădăcină). Şi noi suntem chemaţi să devenim rădăcini. Adesea căutăm roadele, rezultatele, afirmarea. Însă Cel care face să dea rod Cuvântul său pe pământ cu aceeaşi dulceaţă a ploii care face să încolţească ogorul (cf. Is 55,10), ne aminteşte că drumurile noastre de credinţă sunt seminţe: seminţe care se transformă în rădăcini subterane, rădăcini care alimentează amintirea şi fac să încolţească viitorul. Asta ne cere Dumnezeul părinţilor noştri, pentru că - aşa cum scria un alt poet - "Dumnezeu aşteaptă în altă parte, aşteaptă chiar în adâncul a toate. Jos. Unde sunt rădăcinile" (R.M. Rilke, Wladimir, pictorul de nori). Se ajunge sus numai dacă suntem înrădăcinaţi în adâncime. Înrădăcinaţi în ascultarea Celui Preaînalt şi a celorlalţi îi vom ajuta pe contemporanii noştri să se primească şi să se iubească. Numai dacă vom fi rădăcini de pace şi vlăstare de unitate vom fi credibili în ochii lumii, care priveşte la noi, cu nostalgia ca să îmbobocească speranţa. Mulţumesc, şi drum bun împreună, mulţumesc! Scuzaţi pentru că am vorbit aşezat, dar nu am 15 ani. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
