Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Francisc la Ajaccio
pentru încheierea Congresului
"La religiosité populaire en Méditerranée"
(15 decembrie 2024)
Sfânta Liturghie
"Place d'Austerlitz" ("U Casone"), duminică, 15 decembrie 2024
|
| © Vatican Media |
Evanghelia după Sfântul Luca mărturiseşte că tocmai cei mai îndepărtaţi exprimă această voinţă de convertire: nu aceia care, din punct de vedere social, păreau mai apropiaţi, nu fariseii şi învăţătorii legii, ci cei de departe, vameşii, care erau consideraţi păcătoşi, şi soldaţii întreabă: "Învăţătorule, ce trebuie să facem?" (Lc 3,12). Aceasta este o întrebare frumoasă, pe care poate că astăzi, înainte de a merge la culcare, fiecare dintre noi o va pune ca rugăciune: "Doamne, ce trebuie să fac pentru a pregăti inima pentru Crăciun?". Cel care se consideră drept nu se reînnoieşte. În schimb, cei care erau consideraţi păcătoşi publici vor să treacă de la o conduită necinstită şi violentă la o viaţă nouă. Şi cei de departe devin apropiaţi atunci când Cristos se apropie de noi. De fapt, Ioan le răspunde astfel vameşilor şi soldaţilor: practicaţi dreptatea; fiţi corecţi şi cinstiţi (cf. Lc 3,13-14). Implicând în special pe cei din urmă şi pe cei excluşi, anunţul Domnului trezeşte conştiinţele, pentru că el vine să mântuiască, nu să condamne pe cel care este pierdut (cf. Lc 15,4-32). Şi ceea ce putem face noi mai bun pentru a fi mântuiţi şi căutaţi de Isus este să spunem adevărul despre noi înşine: "Doamne, sunt păcătos". Noi toţi suntem aici, toţi. "Doamne, sunt păcătos". Şi astfel ne apropiem de Isus cu adevărul, nu cu maquillage-ul unei dreptăţi neadevărate. Pentru că vine să-i mântuiască tocmai pe păcătoşi.
Şi de aceea şi astăzi ne însuşim întrebarea pe care mulţimile o adresau lui Ioan Botezătorul. În acest timp de Advent să găsim curajul de a întreba, fără frică: "Ce trebuie să fac?", "Ce trebuie să facem?". Să-l întrebăm cu sinceritate, pentru a pregăti o inimă umilă, o inimă încrezătoare, pentru Domnul care vine.
Scripturile pe care le-am ascultat ne încredinţează două moduri de a-l aştepta pe Mesia: aşteptarea suspicioasă şi aşteptarea bucuroasă. Se poate aştepta mântuirea cu aceste două atitudini: aşteptarea suspicioasă şi aşteptarea bucuroasă. Să reflectăm asupra acestor atitudini spirituale.
Primul mod de a aştepta, cel suspicios, este plin de neîncredere şi de nelinişte. Cel care are mintea ocupată în gânduri egocentrice pierde bucuria sufletului: în loc de a veghea cu speranţă, se îndoieşte de viitor. Cuprins total de proiecte lumeşti, nu aşteaptă opera Providenţei. Nu ştie să aştepte cu speranţa pe care ne-o dă Duhul Sfânt. Şi atunci vine salutar cuvântul Sfântului Paul, care zdruncină din această moleşeală: "Nu vă îngrijoraţi pentru nimic" (Fil 4,6). Când angoasa ne cuprinde, ne ruinează mereu. Un lucru este durerea, durerea fizică, durerea morală pentru vreo calamitate în familie...; un alt lucru este angoasa. Creştinii nu trebuie să trăiască cu angoasă. Nu fiţi neliniştiţi, dezamăgiţi, trişti. Cât sunt de răspândite aceste rele spirituale, astăzi, în special unde se răspândeşte consumismul! Eu vedeam în aceste zile la Roma, pe străzi, mulţi oameni care mergeau la cumpărături, cumpărături, cu angoasa consumismului, care după aceea dispare şi nu lasă nimic. O astfel de societate care trăieşte din consumism, îmbătrâneşte nesatisfăcută, pentru că nu ştie să dăruiască: cel care trăieşte pentru el însuşi nu va fi niciodată fericit. Cel care trăieşte aşa [mână închisă] şi nu face aşa [mână deschisă] nu este fericit. Cel care are mâinile aşa [mână închisă], pentru mine, şi nu are mâinile pentru a da, pentru a ajuta, pentru a împărtăşi, nu va fi fericit niciodată. Şi acesta este un rău pe care noi toţi îl putem avea, toţi creştinii, şi noi, preoţii, episcopii, cardinalii, toţi, şi papa.
Însă Apostolul ne oferă un medicament eficace atunci când scrie: "În orice împrejurare, cerând cu insistenţă prin rugăciune, cu mulţumire" (Fil 4,6). Credinţa în Dumnezeu dă speranţă! Chiar în aceste zile, în Congresul care a avut loc aici la Ajaccio, a fost scos în evidenţă cât de important este a cultiva credinţa, apreciind rolul evlaviei populare. Să ne gândim la rugăciunea Rozariului: dacă este redescoperită şi practicată bine, ea ne învaţă să ţinem inima centrată pe Isus Cristos, cu privirea contemplativă a Mariei. Şi să ne gândim la confraternităţi, care pot să educe la slujirea gratuită faţă de aproapele, fie spirituală, fie trupească. Aceste asociaţii de credincioşi, aşa de bogate în istorie, participă activ la liturgia şi la rugăciunea Bisericii, care înfrumuseţează cu cântecele şi devoţiunile poporului. Şi membrilor confraternităţilor recomand să se apropie mereu cu disponibilitate, mai ales de cei mai fragili, făcând activă credinţa în caritate. Şi acea confraternitate care are o devoţiune specială să se apropie de toţi, să se apropie de aproapele pentru a-i ajuta.
Şi de aici venim la a doua atitudine: aşteptarea bucuroasă. Prima atitudine era aşteptarea suspicioasă, acea aşteptare care este "pentru mine" cu mâinile pe care le închid. A doua atitudine este aşteptarea bucuroasă. Şi nu este uşor a avea bucurie. Bucuria creştină nu este deloc nesăbuită, superficială, o bucurie de carnaval. Nu. Nu este aşa. Este în schimb o bucurie a inimii, bazată pe un fundament foarte solid, pe care profetul Sofonia, adresându-se poporului, îl exprimă astfel: bucură-te, pentru că "Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care salvează" (Sof 3,17). Încredere în Domnul care este în mijlocul nostru, este în mijlocul nostru. De atâtea ori nu ne amintim de acest lucru: este în mijlocul nostru, atunci când facem o lucrare bună, când îi educăm pe copii, când avem grijă de bătrâni. În schimb, nu este în mijlocul nostru atunci când facem bârfă, vorbind de rău mereu despre ceilalţi. Acolo nu este Domnul, suntem numai noi. Venirea Domnului ne aduce mântuirea: de aceea este motiv de bucurie. Dumnezeu este "viteaz", spune Scriptura: el poate răscumpăra viaţa noastră, pentru că este capabil să realizeze ceea ce spune! Aşadar, bucuria noastră nu este o mângâiere iluzorie, pentru a ne face să uităm tristeţile vieţii. Nu, nu este o mângâiere iluzorie. Bucuria noastră este rod al Duhului Sfânt prin credinţa în Cristos Mântuitorul, care bate la inima noastră, eliberând-o de tristeţe şi de plictiseală. Prin urmare, venirea Domnului devine o sărbătoare plină de viitor pentru toate popoarele: în compania lui Isus descoperim adevărata bucurie de a trăi şi de a dărui semnele de speranţă pe care le aşteaptă lumea.
Şi primul dintre aceste semne de speranţă este pacea. Cel care vine este Emanuel, Dumnezeu-cu-noi, care dăruieşte pacea oamenilor iubiţi de Domnul (cf. Lc 2,14). Şi în timp ce ne pregătim să-l primim, în acest timp de Advent, comunităţile noastre să crească în capacitatea de a-i însoţi pe toţi, în special pe tinerii care se află în drum spre Botez şi spre sacramente; şi într-un mod special şi bătrâneii, bătrânii. Bătrânii sunt înţelepciunea unui popor. Să nu uităm asta! Şi fiecare dintre noi se poate gândi: Cum mă comport eu în faţa bătrânilor? Merg să-i vizitez? Pierd timpul cu ei? Îi ascult? "Oh, nu, sunt plictisitori, cu poveştile lor!" Îi abandonez? Câţi copii îi abandonează pe părinţi în casele de odihnă. Eu îmi amintesc că odată, în cealaltă dieceză, am mers într-o casă de odihnă ca să-i vizitez pe cei de acolo. Şi era o doamnă care avea trei, patru copii. Eu am întrebat: "Şi copiii dumneavoastră ce fac?" - "Sunt foarte bine! Am atâţia nepoţi!" - "Şi vin să vă viziteze?" - "Da, vin mereu". Când am ieşit, asistenta îmi spune: "Vin o dată pe an". Dar mama acoperea defectele copiilor. Atâţia îi lasă pe bătrâni singuri. Fac urările pentru Crăciun sau Paşte la telefon! Aveţi grijă de bătrâni, care sunt înţelepciunea unui popor!
Şi să ne gândim la tinerii care sunt pe drum spre Botez şi spre sacramente. În Corsica, mulţumire fie lui Dumnezeu, sunt mulţi! Şi felicitări! Niciodată nu am văzut atâţia copii ca aici! Este un har al lui Dumnezeu! Şi am văzut numai doi căţei. Iubiţi fraţi, faceţi copii, faceţi copii, care vor fi bucuria voastră, mângâierea voastră în viitor. Acesta este adevărul: niciodată nu am văzut atâţia copii. Numai în Timorul de Est era aşa de mulţi, dar în celelalte oraşe nu aşa de mulţi. Aceasta este bucuria voastră şi gloria voastră. Fraţilor şi surorilor, din păcate ştim bine că nu lipsesc între naţiunile mari motive de durere: mizerie, războaie, corupţie, violenţe. Vă spun un lucru: uneori vin la audienţe copii ucraineni, care din cauza războiului sunt aduşi aici. Ştiţi un lucru? Aceşti copii nu zâmbesc! Au uitat zâmbetul. Vă rog, să ne gândim la aceşti copii în ţinuturile cu război, la durerea atâtor copii.
Însă cuvântul lui Dumnezeu ne încurajează mereu. Şi în faţa devastărilor care oprimă popoarele, Biserica vesteşte o speranţă sigură, care nu înşală, pentru că Domnul vine să locuiască în mijlocul nostru. Şi atunci angajarea noastră pentru pace şi dreptate găseşte în venirea sa o forţă inepuizabilă.
Surorilor şi fraţilor, în fiecare timp şi în orice suferinţă, Cristos este prezent, Cristos este izvorul bucuriei noastre. Este cu noi în suferinţă pentru a ne duce înainte şi a ne da bucuria. Să ţinem mereu în inimă această bucurie, această siguranţă că Cristos este cu noi, merge cu noi. Să nu uităm asta! Şi astfel cu această bucurie, cu această siguranţă că Isus este cu noi, vom fi fericiţi şi vom face fericiţi pe ceilalţi. Aceasta trebuie să fie mărturia noastră.
_______________________
Mulţumire la sfârşitul Liturghiei
Îi mulţumesc cardinalului Bustillo pentru cuvintele sale şi pentru toată această zi în care m-am simţit acasă! Mulţumesc tuturor celor care în diferite moduri au pregătit această vizită, comunităţii ecleziale şi comunităţii civile. Mergeţi înainte în armonie, în distincţia care nu este separare, colaborând mereu pentru binele comun. Aş vrea să salut şi un cardinal corsican, care astăzi este cu noi, cardinalul Mamberti.
Salut şi binecuvântez pe bolnavi, pe bătrânii singuri, pe cei închişi. Madunnuccia să dăruiască întărire şi speranţă celor care suferă. Fiţi aproape de bătrâni, de bolnavi, de persoanele singure. Aproape cu inima, aproape cu gesturile, aproape cu ajutorul.
Fraţilor şi surorilor, evanghelia lui Isus Cristos să vă ajute să aveţi inima deschisă faţă de lume: tradiţiile voastre sunt o bogăţie de păstrat şi de cultivat, dar nu pentru a vă izola, niciodată. Înainte cu tradiţiile voastre, înainte, mereu pentru întâlnire şi împărtăşire.
Mulţumesc tuturor! Drum bun spre Sfântul Crăciun! Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
