CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN ECUADOR, BOLIVIA ŞI PARAGUAY
(5-13 iulie 2015)
Participare la a II-a Întâlnire Mondială a Mişcărilor Populare
Centrul Expo Feria din Santa Cruz de la Sierra
Joi, 9 iulie 2015
Surori şi fraţi, bună după-amiază!
În urmă cu câteva luni ne-am întâlnit la Roma şi am prezentă acea primă întâlnire a noastră. În timpul acestei perioade am purtat-o în inima mea şi în rugăciunile mele. Sunt bucuros să vă revăd aici, să discutăm despre modurile cele mai bune pentru a depăşi gravele situaţii de nedreptate pe care le îndură cei excluşi în toată lumea. Mulţumesc, domnule preşedinte Evo Morales, pentru că însoţiţi aşa de hotărât această întâlnire.
Atunci, la Roma, a simţit ceva foarte frumos: fraternitate, hotărâre, angajare, sete de dreptate. Astăzi, la Santa Cruz de la Sierra, încă o dată simt acelaşi lucru. Mulţumesc pentru toate acestea. Am aflat şi de la cardinalul Turkson, preşedinte al Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii, că mulţi în Biserică se simt mai apropiaţi de mişcările populare. Mă bucur mult pentru asta! A vedea Biserica având uşile deschise pentru voi toţi, punându-se în joc, însoţind şi programând în fiecare dieceză, în fiecare Comisie de Dreptate şi Pace, o colaborare reală, permanentă şi angajată cu mişcările populare. Vă invit pe toţi, episcopi, preoţi şi laici, inclusiv organizaţiile sociale din periferiile urbane şi rurale, să aprofundeze această întâlnire.
Dumnezeu ne permite să ne revedem din nou astăzi. Biblia ne aminteşte că Dumnezeu ascultă strigătul poporului său şi doresc şi eu să unesc glasul meu cu al vostru: vestitele "trei t": pământ, casă şi loc de muncă pentru toţi fraţii noştri şi surorile noastre. Am spus-o şi o repet: sunt drepturi sacre. Merită, merită de luptat pentru ele. Ca strigătul celor excluşi să se audă în America Latină şi pe tot pământul.
1. Înainte de toate, începem recunoscând că avem nevoie de o schimbare. Ţin să precizez, pentru ca să nu fie răstălmăcire, că vorbesc despre problemele comune tuturor latino-americanilor şi, în general, întregii omeniri. Probleme care au o matrice globală şi pe care astăzi niciun stat nu este în măsură să le rezolve singur. După ce am făcut această clarificare, propun să ne punem aceste întrebare:
- Ştim să recunoaştem, în mod serios, că lucrurile nu merg bine într-o lume în care sunt atâţia agricultori fără pământ, multe familii fără casă, mulţi muncitori fără drepturi, multe persoane rănite în demnitatea lor?
- Recunoaştem că lucrurile nu merg bine când izbucnesc multe războaie nesăbuite şi violenţa fratricidă creşte în cartierele noastre? Ştim să recunoaştem că lucrurile nu merg bine când solul, apa, aerul şi toate fiinţei creaţiei sunt sub ameninţare constantă?
Şi atunci, dacă recunoaştem asta, s-o spunem fără teamă: avem nevoie şi vrem o schimbare.
Voi în scrisorile voastre şi în întâlnirile noastre - m-aţi informat despre multele excluderi şi despre nedreptăţile îndurate în orice activitate de muncă, în orice cartier, în orice teritoriu. Sunt multe şi diferite aşa cum sunt multe şi diferite modurile de a le înfrunta. Totuşi, există un fir invizibil care leagă fiecare dintre excluderi. Nu sunt izolate, sunt unite de un fir invizibil. Putem să-l recunoaştem? Pentru că nu e vorba de probleme izolate. Mă întreb dacă suntem în stare să recunoaştem că aceste realităţi distructive răspund unui sistem care a devenit global. Ştim să recunoaştem că acest sistem a impus logica profitului cu orice preţ, fără a se gândi la excluderea socială sau la distrugerea naturii?
Dacă este aşa, insist, s-o spunem fără teamă: noi vrem o schimbare, o adevărată schimbare, o schimbare a structurilor. Acest sistem nu mai rezistă, nu-l suportă agricultorii, muncitorii, comunităţile, satele... Şi nu-l mai suportă Pământul, sora Mama Pământ, cum spunea sfântul Francisc.
Vrem o schimbare în viaţa noastră, în cartierele noastre, în salariul minim, în realitatea noastră mai apropiată; şi, de asemenea, o schimbare care să atingă toată lumea pentru că astăzi interdependenţa planetară cere răspunsuri globale la problemele locale. Globalizarea speranţei, care se naşte din popoare şi creşte printre cei săraci, trebuie să înlocuiască această globalizare a excluderii şi a indiferenţei!
Astăzi aş vrea să reflectez cu voi asupra schimbării pe care o vrem şi care este necesară. Ştiţi că recent am scris cu privire la problemele schimbării climatice. Însă de data asta, vreau să vorbesc despre o schimbare în celălalt sens. O schimbare pozitivă, o schimbare care să ne facă bine, o schimbare pe care am putea s-o numim răscumpărătoare. Pentru că avem nevoie de asta. Ştiu că voi căutaţi o schimbare şi nu numai voi: în diferitele întâlniri, în diferitele călătorii, am văzut că există o aşteptare, o căutare puternică, o dorinţă de schimbare în toate popoarele lumii. Şi în cadrul acelei minorităţi în diminuare care crede că beneficiază de acest sistem domneşte insatisfacţia şi mai ales tristeţea. Mulţi se aşteaptă la o schimbare care să-i elibereze de această tristeţe individualistă care îi face sclavi.
Timpul, fraţi, surori, timpul pare că ajunge la capăt; nu a fost suficient să ne luptăm între noi, ci am ajuns să ne năpustim împotriva casei noastre. Astăzi comunitatea ştiinţifică acceptă ceea ce deja de mult timp denunţă cei umili: se produc ecosistemului daune probabil ireversibile. Se pedepseşte pământul, comunităţile şi persoanele în mod aproape sălbatic. Şi după atâta durere, atâta moarte şi distrugere, se simte mirosul greu a ceea ce Vasile din Cezareea - unul dintre primii teologi ai Bisericii - numea "excrementele diavolului". Ambiţia neînfrânată după bani care domină. Acestea sunt "excrementele diavolului". Şi slujirea binelui comun trece pe planul al doilea. Când capitalul devine idol şi conduce alegerile fiinţelor umane, când aviditatea de bani controlează întregul sistem socio-economic, ruinează societatea, condamnă omul, îl face să devină un sclav, distruge fraternitatea interumană, împinge poporul împotriva poporului şi, cum se vede, ameninţă şi casa noastră comună, sora mamă pământ.
Nu vreau să mă lungesc ca să descriu efectele negative ale acestei dictaturi subtile: voi le cunoaşteţi. Şi nu e suficient nici să semnalăm cauzele structurale ale dramei sociale şi ambientale contemporane. Noi suferim un anumit exces diagnostic care uneori ne duce la un pesimism găunos sau să ne simţim bine în negativ. Văzând cronica neagră de fiecare zi, suntem convinşi că nu se poate face nimic, ci numai să ne îngrijim de noi înşine şi de micul cerc al familiei şi al afectelor.
Ce pot să fac eu, adunător de cartoane, scotocitor printre lucruri, culegător, reciclator, în faţa problemelor aşa de mari, dacă abia câştig necesarul pentru a mânca? Ce pot să fac eu meşteşugar, vânzător ambulant, transportator, muncitor exclus dacă nu am nici măcar drepturile muncitorilor? Ce pot să fac eu, agricultoare, indigen, pescar, care abia pot să rezist aservirii marilor firme? Ce pot să fac eu din târgul meu, din baraca mea, din cartierul meu, din prăvălia mea când sunt zilnic discriminat şi marginalizat? Ce poate să facă acest student, acest tânăr, acest militant, acest misionar care merge prin cartiere şi locuri cu o inimă plină de vise, dar aproape nicio soluţie la problemele sale? Puteţi face mult. Puteţi face mult! Voi, cei mai umili, cei exploataţi, cei săraci şi cei excluşi, puteţi face şi faceţi mult. Aş îndrăzni să spun că viitorul omenirii este în mare parte în mâinile voastre, în capacitatea voastră de a organiza şi de a promova alternative creative în căutarea zilnică a celor "trei t", de acord? - loc de muncă, casă, pământ - şi în participarea voastră activă la marile procese de schimbare, schimbări naţionale, schimbări regionale şi schimbări globale. Nu vă diminuaţi!
2. Voi sunteţi semănători de schimbare. Aici în Bolivia am auzit o frază care îmi place mult: "proces de schimbare". Schimbarea concepută nu ca ceva care într-o zi va avea loc pentru că s-a impus schimbarea politică aceasta sau aceea sau pentru că s-a instaurat structura socială aceasta sau aceea. Ştim cu durere că o schimbare de structuri care nu este însoţită de o sinceră convertire a atitudinilor şi a inimii ajunge mai devreme sau mai târziu să se birocratizeze, să se corupă şi să dispară. Trebuie schimbată inima. Pentru aceasta îmi place mult imaginea procesului, procesele, unde pasiunea pentru a semăna, pentru a iriga cu calm ceea ce alţii vor vedea înflorind înlocuieşte neliniştea de a ocupa toate spaţiile de putere disponibile şi de a vedea rezultate imediate. Alegerea este de a genera procese şi nu de a ocupa spaţii. Fiecare dintre noi nu este decât parte dintr-un tot complex şi variat care interacţionează în timp: oameni care luptă pentru o semnificaţie, pentru un scop, pentru a trăi cu demnitate, pentru "a trăi bine", demn, în acest sens.
Voi, din partea mişcărilor populare, asumaţi îndatoriri din totdeauna, motivaţi de iubirea fraternă care se răzvrăteşte împotriva nedreptăţii sociale. Când privim faţa celor care suferă, faţa agricultorului ameninţat, a muncitorului exclus, a indigenului asuprit, a familiei fără casă, a migrantului persecutat, a tânărului şomer, a copilului exploatat, a mamei care şi-a pierdut fiul într-un conflict armat deoarece cartierul a fost luat de traficul de droguri, a tatălui care şi-a pierdut fiica pentru că a fost supusă sclaviei; când ne amintim de acele "feţe şi nume" ni se strâng măruntaiele pentru atâta durere şi ne înduioşăm, toţi ne înduioşăm. Pentru că "am văzut şi am auzit" nu statistica rece, ci rănile omenirii suferinde, rănile noastre, carnea noastră. Acest lucru este foarte diferit de teoretizarea abstractă sau de indignarea elegantă. Acest lucru ne atinge, ne înduioşează şi îl căutăm pe celălalt pentru a merge împreună. Această emoţie devenită acţiune comunitară nu se înţelege numai cu raţiunea: are un "plus" de sens pe care numai oamenii îl înţeleg şi care dă propria mistică specială adevăratelor mişcări populare.
Voi trăiţi în fiecare zi, impregnaţi, în hăţişul furtunii umane. Mi-aţi vorbit despre cauzele voastre, m-aţi făcut părtaş de luptele voastre, deja de la Buenos Aires, şi vă mulţumesc. Voi, iubiţi fraţi, lucraţi de multe ori în dimensiunea mică, apropiată, în realitatea nedreaptă care vă este impusă, şi totuşi nu vă resemnaţi, opunând o rezistenţă activă sistemului idolatric care exclude, degradează şi ucide. V-am văzut lucrând neobosit pentru pământ şi pentru agricultura ţărănească, pentru teritoriile şi comunităţile voastre, pentru demnitatea economiei populare, pentru integrarea urbană a târgurilor voastre şi a localităţilor voastre, pentru auto-construirea de locuinţe şi dezvoltarea de infrastructuri de cartier, şi în atâtea activităţi comunitare care tind la reafirmarea a ceva aşa de fundamental şi necesar în mod de netăgăduit ca dreptul la cele "trei t": pământ, casă şi loc de muncă.
Această alipire de cartier, de pământ, de ocupaţie, de sindicat, această recunoaştere în faţa celuilalt, această apropiere de zi cu zi, cu mizeriile sale - pentru că există, le avem - şi eroismele sale zilnice, este ceea ce permite să exercităm mandatul iubirii nu pornind de la idei sau concepte, ci pornind de la întâlnirea genuină între persoane, pentru că avem nevoie să instaurăm această cultură a întâlnirii, pentru că nu se iubesc nici conceptele nici ideile, nimeni nu iubeşte un concept, o idee, se iubesc persoanele. Dăruirea, dăruirea autentică vine din iubirea bărbaţilor şi femeilor, a copiilor şi a bătrânilor şi a comunităţilor: feţe, feţe şi nume care umplu inima. Din acele seminţe de speranţă plantate cu răbdare în periferiile uitate ale planetei, din acele vlăstare de duioşie care luptă pentru a supravieţui în întunericul excluderii, vor creşte copaci mari, vor apare păduri dese de speranţă pentru a oxigena lumea aceasta.
Văd cu bucurie că lucraţi în dimensiunea proximităţii, îngrijindu-vă de vlăstare; dar, în acelaşi timp, cu o perspectivă mai amplă, protejând pădurea. Lucraţi într-o perspectivă care nu înfruntă numai realitatea sectorială pe care o reprezintă fiecare dintre voi şi în care este în mod fericit înrădăcinat, ci căutaţi să rezolvaţi la rădăcină şi problemele generale de sărăcie, inegalitate şi excludere.
Vă felicit pentru aceasta. Este indispensabil ca, împreună cu revendicarea drepturilor voastre legitime, popoarele şi organizaţiile lor sociale să construiască o alternativă umană la globalizarea care exclude. Voi sunteţi semănători ai schimbării. Dumnezeu să vă dea curaj, bucurie, perseverenţă şi pasiune pentru a continua semănatul! Fiţi sigur că mai devreme sau mai târziu vom vedea roadele. Conducătorilor le cer: fiţi creativi şi nu pierdeţi niciodată alipirea voastră de proximitate, pentru că tatăl minciunii ştie să uzurpeze cuvinte nobile, să promoveze mode intelectuale şi să adopte mize ideologice, dar dacă voi construiţi pe baze solide, pe exigenţele reale şi pe experienţa vie a fraţilor voştri, a agricultorilor şi a indigenilor, a muncitorilor excluşi şi a familiilor marginalizate, cu siguranţă nu veţi greşi.
Biserica nu poate şi nu trebuie să fie străină de acest proces în vestirea Evangheliei. Mulţi preoţi şi lucrători pastorali desfăşoară o misiune enormă însoţindu-i şi promovându-i pe cei excluşi din toată lumea, alături de cooperative, susţinând spiritul întreprinzător, construind locuri de cazare, muncind cu abnegaţie în domeniul sănătăţii, al sportului şi al educaţiei. Sunt convins că această colaborare respectuoasă cu mişcările populare poate să potenţeze aceste eforturi şi să întărească procesele de schimbare.
Să o avem mereu în inimă pe Fecioara Maria, umilă tânără dintr-un mic sat pierdut în periferia unui mare imperiu, o mamă fără acoperiş care a ştiut să transforme o peşteră pentru animale în casa lui Isus cu nişte scutece şi un munte de duioşie. Maria este un semn de speranţă pentru oamenii care suferă durerile naşterii până când va răsări dreptatea. O rog pe Fecioara Maria, aşa de venerată de poporul bolivian, pentru ca să facă în aşa fel încât această întâlnire a noastră să fie plămadă de schimbare.
3. În sfârşit, aş vrea să gândim împreună câteva îndatoriri importante pentru acest moment istoric, pentru că vrem o schimbare pozitivă pentru binele tuturor fraţilor noştri şi al surorilor noastre, acest lucru îl ştim. Vrem o schimbare care să se îmbogăţească cu efortul unit al guvernelor, al mişcărilor populare şi al celorlalte forţe sociale, şi ştim şi acest lucru. Dar nu este aşa de uşor de definit conţinutul schimbării, s-ar putea spune programul social care reflectă acest proiect de fraternitate şi de dreptate pe care-l aşteptăm. Nu este uşor de definit. În acest sens, să nu vă aşteptaţi de la acest Papă o reţetă. Nici Papa nici Biserica nu au monopolul interpretării realităţii sociale nici propunerea de soluţii la problemele contemporane. Aş îndrăzni să spun că nu există o reţetă. Istoria o construiesc generaţiile care se succed în cadrul popoarelor care merg căutând propriul drum şi respectând valorile pe care Dumnezeu le-a pus în inimă.
Totuşi, aş vrea să propun trei mari misiuni care cer sprijinul determinant al ansamblului tuturor mişcărilor populare:
3.1. Prima misiune este aceea de a pune economia în slujba popoarelor: fiinţele umane şi natura nu trebuie să fie în slujba banului. Spunem NU unei economii de excludere şi inegalitate în care banul domină în loc să slujească. Această economie ucide. Această economie este excluzătoare. Această economie distruge Mama Pământ.
Economia n-ar trebui să fie un mecanism de acumulare, ci buna administrare a casei comune. Asta înseamnă a păzi cu gelozie casa şi a distribui în mod adecvat bunurile între toţi. Scopul său nu este numai să asigure hrana sau o "întreţinere frumoasă". Şi, chiar dacă ar fi oricum un mare pas înainte, nici să garanteze accesul la cele "trei t" pentru care voi luptaţi. O economie cu adevărat comunitară, aş spune o economie de inspiraţie creştină, trebuie să garanteze popoarelor demnitate, "prosperitate fără a exclude niciun bine" (Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Mater et magistra [15 mai 1961], 3: AAS 53 [1961], 402). Această ultimă frază a spus-o Papa Ioan al XXIII-lea în urmă cu cincizeci de ani. Isus spune în Evanghelie că aceluia care va fi dat în mod spontan un pahar de apă unui însetat, se va ţine cont despre asta în Împărăţia cerurilor. Asta comportă cele "trei t", dar şi accesul la instruire, la sănătate, la inovaţie, la manifestările artistice şi culturale, la comunicare, la sport şi la recreere. O economie corectă trebuie să creeze condiţiile pentru ca fiecare persoană să se poată bucura de o copilărie fără privaţiuni, să poată dezvolta propriile talente în tinereţe, să lucreze cu drepturi depline în timpul anilor de activitate şi să aibă acces la o pensie demnă la bătrâneţe. Este vorba despre o economie în care fiinţa umană, în armonie cu natura, structurează întregul sistem de producţie şi distribuire aşa încât capacităţile şi exigenţele fiecăruia să aibă exprimare adecvată în dimensiunea socială. Voi, şi alte popoare, rezumaţi această aspiraţie într-un mod simplu şi frumos: "a trăi bine" - care nu este acelaşi lucru cu "a o duce bine".
Această economie nu este numai de dorit şi necesară, ci şi posibilă. Nu este o utopie sau o fantezie. Este o perspectivă extrem de realistă. Putem face asta. Resursele disponibile în lume, rod la muncii inter-generaţionale a popoarelor şi al darurilor creaţiei, sunt mai mult decât suficiente pentru dezvoltarea integrală a "fiecărui om şi a omului întreg" (Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio [26 martie 1967], 14: AAS 59 [1967], 264). În schimb, problema este alta. Există un sistem cu alte obiective. Un sistem care în afară de faptul că accelerează în mod iresponsabil ritmurile producţiei, în afară de faptul de a mări în industrie şi în agricultură metode care dăunează Mamei Pământ în numele "productivităţii", continuă să nege miliardelor de fraţi cele mai elementare drepturi economice, sociale şi culturale. Acest sistem atentează la proiectul lui Isus, împotriva Veştii Bune pe care a adus-o Isus.
Distribuirea egală a roadelor pământului şi a muncii umane nu este simplă filantropie. Este o datorie morală. Pentru creştini, angajarea este şi mai puternică: este o poruncă. Este vorba de a restitui săracilor şi popoarelor ceea ce le aparţine. Destinaţia universală a bunurilor nu este un ornament discursiv al doctrinei sociale a Bisericii. Este o realitate antecedentă proprietăţii private. Proprietatea, în mod deosebit atunci când atinge resursele naturale, trebuie să fie mereu în funcţie de necesităţile popoarelor. Şi aceste necesităţi nu se limitează la consum. Nu e suficient a lăsa să cadă câteva picături când săracii agită acest pahar care nu se varsă niciodată singur. Planurile de asistenţă care folosesc pentru anumite urgenţe ar trebui să fie gândite numai ca răspunsuri tranzitorii, ocazionale. N-ar putea să înlocuiască niciodată adevărata incluziune: aceea care dă un loc de muncă demn, liber, creativ, participativ şi solidar.
Pe acest drum, mişcările populare au un rol esenţial, nu numai în a cere sau în a reclama, ci în mod fundamental în a crea. Voi sunteţi poeţi sociali: creatori de locuri de muncă, constructori de case, producători de produse alimentare, mai ales pentru cei care sunt rebutaţi de piaţa mondială.
Am cunoscut de aproape diferite experienţe în care muncitorii reuniţi în cooperative şi în alte forme de organizare comunitară au reuşit să creeze un loc de muncă acolo unde existau numai rebuturi ale economiei idolatrice. Şi am văzut că unele sunt aici. Firmele recuperate, pieţele libere şi cooperativele de culegători de cartoane sunt exemple ale acestei economii populare care provine din excludere şi, puţin câte puţin, cu trudă şi răbdare, asumă forme solidare care le dau demnitate. Cât de diferit este acest lucru faţă de faptul că rebutaţii din piaţa formală sunt exploataţi ca sclavi!
Guvernele care asumă ca misiune proprie să pună economia în slujba oamenilor trebuie să promoveze întărirea, îmbunătăţirea, coordonarea şi extinderea acestor forme de economie populară şi de producţie comunitară. Asta implică îmbunătăţirea proceselor de muncă, înfiinţarea de infrastructuri adecvate şi garantarea drepturilor depline muncitorilor din acest sector alternativ. Când statul şi organizaţiile sociale asumă împreună misiunea celor "trei t" se activează principiile de solidaritate şi de subsidiaritate care permit construirea binelui comun într-o democraţie deplină şi participativă.
3.2. A doua misiune este aceea de a uni popoarele noastre pe drumul păcii şi al dreptăţii.
Popoarele din lume vor să fie artizane ale propriului destin. Vor să parcurgă în pace propriul marş spre dreptate. Nu vor tutele sau ingerinţe în care cel mai puternic îl supune pe cel mai slab. Cer ca limba lor, cultura lor, procesele lor sociale şi tradiţiile lor religioase să fie respectate. Nicio putere de fapt sau constituită nu are dreptul de a priva ţările sărace de exercitarea deplină a propriei suveranităţi şi, când fac asta, vedem noi forme de colonialism care compromit serios posibilităţile de pace şi de dreptate, pentru că "pacea se întemeiază nu numai pe respectarea drepturilor omului, ci şi pe cea a drepturilor popoarelor, îndeosebi dreptul la independenţă" (Consiliul Pontifical al Dreptăţii şi Păcii, Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii, 157).
Popoarele din America Latină au născut dureros propria independenţă politică şi, de atunci, duc înainte aproape două secole ale unei istorii dramatice şi pline de contradicţii căutând să cucerească independenţa deplină.
În aceşti ultimi ani, după atâtea neînţelegeri, multe ţări din America Latină au văzut crescând fraternitatea între popoarele lor. Guvernele din regiune au unit forţele pentru a face să respecte propria suveranitate, aceea a fiecărei ţări şi aceea a regiunii în ansamblul său, pe care în mod aşa de frumos, ca vechii noştri părinţi, o numesc "Patria Mare". Vă cer vouă, fraţi şi surori din mişcările populare, să îngrijiţi şi să măriţi această unitate. A menţine unitatea împotriva oricărei tentative de diviziune este necesar pentru ca regiunea să crească în pace şi dreptate.
În pofida acestor progrese, există încă factori care ameninţă dezvoltarea umană egală şi limitează suveranitatea ţărilor din "Patria Mare" şi a altor regiuni ale planetei. Noul colonialism adoptă feţe diferite. Uneori, este puterea anonimă a idolului ban: corporaţii, comanditari, unele tratate numite "de comerţ liber" şi impunerea de mijloace de "austeritate" care ajustează mereu cureaua muncitorilor şi a săracilor. Ca episcopi latinoamericani denunţăm acest lucru foarte clar în Documentul de la Aparecida, când afirmă că "instituţiile financiare şi firmele transnaţionale se întăresc până acolo încât subordonează economiile locale, mai ales slăbind statele, care apar tot mai incapabile să ducă înainte proiecte de dezvoltare pentru a sluji populaţiile lor" (A V-a Conferinţă Generală a Episcopatului Latinoamerican [2007], Document conclusiv, 66). În alte ocazii, sub pretextul nobil al luptei împotriva corupţiei, traficului de droguri şi terorismului - rele grave din timpurile noastre care cer o intervenţie internaţională coordonată - vedem că se impun statelor măsuri care au puţin de-a face cu soluţionarea acestor problematici şi adesea înrăutăţesc lucrurile.
În acelaşi mod, concentrarea monopolistă a mijloacelor de comunicare care încearcă să impună modele alienante de consum şi o anumită uniformitate culturală este o altă modalitate adoptată de noul colonialism. Acesta este colonialismul ideologic. Aşa cum spun episcopii din Africa, de multe ori se pretinde să se transforme ţările sărace în "piese ale unui mecanism, părţi dintr-un angrenaj uriaş" (Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Ecclesia in Africa [14 septembrie 1995], 52: AAS 88 [1996], 32-33; cf. Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis [30 decembrie 1987], 22: AAS 80 [1988], 539).
Trebuie recunoscut că niciuna dintre problemele grave ale omenirii nu poate să fie rezolvată fără interacţiunea dintre state şi popoare la nivel internaţional. Fiecare act de largă însemnătate făcut într-o parte a planetei se repercutează în întreg în termeni economici, ecologici, sociali şi culturali. Chiar şi criminalitatea şi violenţa s-au globalizat. De aceea, niciun guvern nu poate să acţioneze în afara unei responsabilităţi comune. Dacă vrem cu adevărat o schimbare pozitivă, trebuie să acceptăm cu umilinţă interdependenţa noastră, adică interdependenţa noastră sănătoasă. Însă interacţiunea nu este sinonim cu impunerea, nu este subordonare a unora în funcţie de interesele altora. Colonialismul, vechi şi nou, care reduce ţările sărace la simpli furnizori de materii prime şi mână de lucru la preţ mic, generează violenţă, sărăcie, migraţii forţate şi toate relele pe care le avem sub ochii noştri... tocmai pentru că punând periferia în funcţie de centru i se neagă dreptul la o dezvoltare integrală. Şi asta, fraţilor, este inegalitate, şi inegalitatea generează violenţă pe care nicio poliţie, militari sau servicii secrete nu sunt în stare să o oprească.
Aşadar să spunem NU vechilor şi noilor forme de colonialism. Să spunem DA întâlnirii dintre popoare şi culturi. Fericiţi cei care lucrează pentru pace.
Aici vreau să mă opresc asupra unei chestiuni importante. Pentru că cineva ar putea să spună, pe bună dreptate, "când Papa vorbeşte despre colonialism uită anumite acţiuni ale Bisericii". Vă spun, cu regret: s-au comis multe şi grave păcate împotriva popoarelor originare din America în numele lui Dumnezeu. Au recunoscut acest lucru predecesorii mei, a spus asta CELAM, Consiliul Episcopal Latinoamerican şi vreau să spun şi eu. Ca sfântul Ioan Paul al II-lea, cer ca Biserica "să îngenuncheze în faţa lui Dumnezeu şi să implore iertarea pentru păcatele trecute şi prezente ale fiilor săi" (Bula Incarnationis mysterium [26 noiembrie 1998], 11: AAS 91 [1999], 140). Şi doresc să vă spun, aş vrea să fiu foarte clar, aşa cum era sfântul Ioan Paul al II-lea: cer cu umilinţă iertare, nu numai pentru ofensele propriei Biserici, ci pentru crimele împotriva populaţiilor indigene în timpul aşa-numitei cuceriri a Americii. Şi împreună cu această cerere de iertare, pentru a fi corecţi, cer să amintim şi miile de preoţi şi episcopi, care au opus cu putere logicii sabiei forţa Crucii. A existat păcat, a existat păcat şi din belşug, însă acolo, unde a existat păcatul, unde a fost din belşug păcatul, a prisosit harul prin aceşti oameni care au apărat dreptatea popoarelor originare.
Cer şi vouă tuturor, credincioşi sau necredincioşi, să vă amintiţi de atâţia episcopi, preoţi şi laici care au predicat şi predică Vestea Bună a lui Isus cu curaj şi blândeţe, respect şi în pace - am spus episcopi, preoţi şi laici; nu vreau să uit de surori, care în mod anonim parcurg cartierele noastre sărace ducând un mesaj de pace şi de bine -, care în trecerea lor prin această viaţă au lăsat emoţionante opere de promovare umană şi de iubire, de multe ori alături de populaţiile indigene sau însoţind mişcările populare chiar până la martiriu. Biserica, fiii şi fiicele sale, sunt o parte a identităţii popoarelor din America Latină. Identitate care, atât aici cât şi în alte ţări, unele puteri sunt determinate să o şteargă, uneori pentru că credinţa noastră este revoluţionară, pentru că credinţa noastră provoacă tirania idolului ban. Astăzi vedem cu oroare cum Orientul Mijlociu şi în alte părţi ale lumii sunt persecutaţi, sunt torturaţi, sunt asasinaţi mulţi fraţi ai noştri din cauza credinţei lor în Cristos. Trebuie să denunţăm şi acest lucru: în acest al treilea război mondial "în rate" pe care-l trăim există un soi - forţez termenul - de genocid în desfăşurare care trebuie să se oprească.
Fraţilor şi surorilor din mişcarea indigenă latinoamericană lăsaţi-mă să le exprim afectul meu cel mai profund şi să-i felicit pentru căutarea unirii popoarelor şi culturilor lor; unire pe care îmi place s-o numesc "poliedru": o formă de convieţuire în care părţile menţin identitatea lor construind împreună o pluralitate care nu pune în pericol unitatea, ci o întăreşte. Căutarea acestui multiculturalism, care combină reafirmarea drepturilor popoarelor originare cu respectarea integrităţii teritoriale a statelor, ne îmbogăţeşte şi ne întăreşte pe toţi.
3.3. A treia misiune, probabil cea mai important pe care trebuie s-o asumăm astăzi este aceea de a apăra Mama Pământ.
Casa comună a noastră a tuturor este prădată, devastată, umilită fără pedeapsă. Laşitatea de a o apăra este un păcat grav. Vedem cu dezamăgire crescând că se succed una după alta întâlniri internaţionale fără niciun rezultat important. Există un clar, precis şi neprelungibil imperativ etic de a acţiona care nu este satisfăcut. Nu se poate permite ca anumite interese - care sunt globale, dar nu universale - să se impună, să supună statele şi organizaţiile internaţionale şi să continue să distrugă creaţia. Popoarele şi mişcările lor sunt chemate să-şi facă auzit glasul, să se mobilizeze, să ceară - paşnic dar cu tenacitate - adoptarea urgentă de măsuri corespunzătoare. Vă cer, în numele lui Dumnezeu, să apăraţi Mama Pământ. Asupra acestei teme m-am exprimat cum se cuvine în Scrisoarea enciclică Laudato si', care cred că vă va fi încredinţată la sfârşit.
4. Pentru a termina, aş vrea să spun încă o dată: viitorul omenirii nu este numai în mâinile marilor lideri, ale marilor puteri şi ale elitelor. Este mai ales în mâinile popoarelor; în capacitatea lor de a se organiza şi chiar în mâinile lor care irigă, cu umilinţă şi convingere, acest proces de schimbare. Eu vă însoţesc. Şi fiecare, să repetăm împreună din inimă: nicio familie fără casă, niciun agricultor fără pământ, niciun muncitor fără drepturi, niciun popor fără suveranitate, nicio persoană fără demnitate, niciun copil fără copilărie, niciun tânăr fără oportunităţi, niciun bătrân fără o bătrâneţe venerabilă. Continuaţi în lupta voastră şi, vă rog, aveţi multă grijă de Mama Pământ. Credeţi-mă, sunt sincer, o spun din inimă: mă rog pentru voi, mă rog cu voi şi doresc să-i cer lui Dumnezeu Tatăl nostru să vă însoţească şi să vă binecuvânteze, să vă umple de iubirea şi să vă apere în drumul vostru, dându-vă din belşug acea forţă care ne face să stăm în picioare: acea forţă este speranţă. Şi un lucru important: speranţa nu dezamăgeşte! Şi, vă rog, vă cer să vă rugaţi pentru mine. Şi dacă vreunul dintre voi nu poate să se roage, cu tot respectul, îi cer să aibă gânduri bune pentru mine şi să-mi transmită "voie bună". Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
