|
| © Vatican Media |
Papa Leon al XIV-lea: Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea Mondială a Mişcărilor Populare (23 octombrie 2025)
Iubiţi fraţi şi surori,
Aceasta este prima dată când am bucuria de a vă întâlni, continuând drumul început de Papa Francisc, care, în aceşti ani, a dialogat adesea cu realitatea voastră, subliniind importanţa ei profetică în contextul unei lumi marcate de diferite problematici.
Unul dintre motivele pentru care am ales numele "Leon al XIV-lea" este enciclica Rerum novarum, scrisă de Leon al XIII-lea în timpul revoluţiei industriale. Titlul Rerum novarum înseamnă "lucruri noi". Există cu siguranţă "lucruri noi" în lume, dar, când spunem asta, adoptăm în general o "viziune din centru" şi ne referim la lucruri precum inteligenţa artificială sau robotica. Totuşi, astăzi aş vrea să privesc împreună cu voi la "lucrurile noi", pornind de la periferie.
A vedea "lucrurile noi" de la periferie
Acum mai bine de zece ani, aici, la Vatican, Papa Francisc v-a spus că aţi venit să plantaţi un steag. Ce scria? "Pământ, casă şi muncă"[1]. "Pământ, casă, muncă", aşa cum ne-a spus Guadalupe mai devreme. A fost un "lucru nou" pentru Biserică şi a fost un lucru bun! Făcând ecou rugăminţilor lui Francisc, astăzi spun: pământul, casa şi munca sunt drepturi sacre, pentru care merită să luptăm şi vreau să mă auziţi spunând: "Sunt înăuntru!", "Sunt cu voi!"
Este oare un "lucru nou" să ceri pământ, casă şi muncă pentru cei excluşi? Văzut din centrele puterii mondiale, cu siguranţă nu; cei cu siguranţă financiară şi o casă confortabilă pot considera aceste cereri oarecum depăşite. Lucrurile cu adevărat "noi" par a fi vehiculele autonome, obiectele sau hainele la ultima modă, telefoanele mobile de lux, cripto-monedele şi alte lucruri de acest gen.
Din periferii, însă, lucrurile arată diferit; steagul pe care îl fluturaţi este atât de actual încât merită un întreg capitol în gândirea socială creştină despre cei excluşi în lumea de astăzi.
Aceasta este perspectiva pe care doresc să o transmit: lucrurile noi văzute de la periferii şi angajarea voastră care nu se limitează la protest, ci caută soluţii. Periferiile invocă adesea dreptate, iar voi strigaţi nu "din disperare", ci "din dorinţă": strigătul vostru este un strigăt pentru a căuta soluţii într-o societate dominată de sisteme nedrepte. Şi nu o faceţi cu microprocesoare sau biotehnologie, ci de la cel mai elementar nivel, cu frumuseţea meşteşugului. Şi aceasta este poezie: sunteţi "poeţi sociali"[2].
Astăzi purtaţi din nou steagul pământului, al casei şi al muncii, mergând împreună de la un centru social – Spin Time – până la Vatican. Acest mers împreună mărturiseşte vitalitatea mişcărilor populare drept constructori ai solidarităţii în diversitate. Biserica trebuie să fie cu voi: o Biserică săracă pentru săraci, o Biserică ce se deschide, o Biserică ce îşi asumă riscuri, o Biserică curajoasă, profetică şi bucuroasă!
Ceea ce consider mai important este ca slujirea voastră să fie animată de iubire. Cunosc realităţi şi experienţe similare prezente în alte ţări, adevărate spaţii comunitare pline de credinţă, speranţă şi mai ales de iubire, care rămâne cea mai mare virtute dintre toate (cf. 1Cor 13,13). De fapt, atunci când se formează cooperative şi grupuri de muncă pentru a hrăni pe cei flămânzi, a adăposti pe cei fără adăpost, a salva naufragiaţii, a îngriji copiii, a crea locuri de muncă, a accesa terenuri şi a construi locuinţe, trebuie să ne amintim că nu ne angajăm în ideologie, ci trăim cu adevărat evanghelia.
De fapt, în centrul evangheliei se află porunca iubirii, iar Isus ne-a spus că însuşi propriul său chip este ascuns în feţele şi în rănile săracilor (cf. Mt 25,34-40). Este frumos să vedem că mişcările populare, chiar înainte de a cere dreptate, sunt animate de dorinţa de iubire, împotriva oricărui individualism şi prejudecăţi.
Ca episcop în Peru, sunt fericit că am experimentat o Biserică ce însoţeşte persoanele în necazurile lor, în bucuriile lor, în luptele lor şi în speranţele lor. Acesta este un antidot la o indiferenţă structurală care se răspândeşte şi care nu ia în serios tragedia popoarelor deposedate, furate, jefuite şi forţate să ajungă în sărăcie. Adesea ne simţim neputincioşi în faţa tuturor acestor lucruri, totuşi trebuie să începem să combatem ceea ce am numit "globalizarea neputinţei" cu o "cultură a reconcilierii şi a angajării"[3]. Mişcările populare umplu acest gol creat de lipsa iubirii cu marele miracol al solidarităţii, fondată pe grija faţă de ceilalţi şi pe reconciliere.
După cum am spus, discursul normal despre "lucrurile noi" – cu potenţialităţile şi pericolele lor – ignoră ceea ce se întâmplă la periferie. Din centru, există o conştientizare redusă a problemelor care îi afectează pe cei excluşi, iar atunci când acestea sunt discutate în cadrul discuţiilor politice şi economice, se are impresia că sunt "o problemă adăugată aproape din datorie sau tangenţial, dacă nu pur şi simplu tratată ca o daună colaterală. Într-adevăr, în cele din urmă, ele rămân adesea la coada listei de priorităţi"[4]. Dimpotrivă, săracii sunt în centrul evangheliei. Prin urmare, comunităţile marginalizate ar trebui să fie implicate într-o angajare colectivă şi solidară menită să inverseze tendinţa dezumanizantă a nedreptăţilor sociale şi să promoveze o dezvoltare umană integrală.
Într-adevăr, "până când problemele săracilor nu vor fi rezolvate radical, respingând autonomia absolută a pieţelor şi a speculaţiilor financiare şi abordând cauzele structurale ale inegalităţii, nu se va găsi nicio soluţie la problemele lumii sau, mai bine spus, la nicio problemă. Inegalitatea este rădăcina relelor sociale"[5].
Vechi nedreptăţi în lumea nouă
Angajarea voastră devine cu atât mai necesară într-o lume care, după cum ştim, este din ce în ce mai globalizată; aşa cum a afirmat Benedict al XVI-lea, "procesele de globalizare, dacă sunt înţelese şi dirijate corect, deschid posibilităţi fără precedent pentru redistribuirea pe scară largă a bogăţiei la nivel mondial; dacă în schimb sunt orientate rău, pot duce la o creştere a sărăciei şi a inegalităţilor şi ar putea chiar declanşa o criză globală"[6].
Aceasta înseamnă că dinamismele progresului trebuie întotdeauna gestionate printr-o etică a responsabilităţii, depăşind riscul idolatriei profitului şi punând întotdeauna omul şi dezvoltarea sa integrală în centru. "Umanul" se află în centrul viziunii sfântului Augustin despre o etică a responsabilităţii. El ne învaţă că responsabilitatea, în special faţă de săraci şi de cei aflaţi în nevoi materiale, decurge din faptul de a fi umani cu semenii proprii şi, prin urmare, din recunoaşterea "umanităţii noastre comune"[7].
Întrucât cu toţii împărtăşim aceeaşi umanitate, trebuie să ne asigurăm că "lucrurile noi" sunt gestionate în mod corespunzător. Această problemă nu ar trebui să rămână în mâinile elitelor politice, ştiinţifice sau academice, ci ar trebui să ne preocupe pe toţi. Creativitatea cu care Dumnezeu a înzestrat fiinţele umane, care a generat mari progrese în multe domenii, nu a reuşit încă să abordeze eficient provocările sărăciei şi, prin urmare, nu a reuşit să inverseze excluziunea dramatică a milioane de oameni care rămân la margini. Acesta este un punct central în dezbaterea despre "lucrurile noi".
Când predecesorul meu, Leon al XIII-lea, a scris Rerum novarum la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a concentrat nu pe tehnologia industrială sau pe noile surse de energie, ci mai degrabă pe situaţia dificilă a muncitorilor. Aici rezidă forţa evanghelică a mesajului său: accentul principal a fost pus pe situaţia dificilă a săracilor şi celor asupriţi din acea vreme. Şi, pentru prima dată şi cu o claritate absolută, un papă a afirmat că luptele zilnice pentru supravieţuire şi pentru dreptate socială erau de o importanţă fundamentală pentru Biserică. Leon al XIII-lea a denunţat supunerea majorităţii faţă de puterea "celor puţini; astfel încât un număr mic de oameni foarte bogaţi au putut impune maselor numeroase de muncitori săraci un jug puţin mai bun decât însăşi sclavia"[8]. Aceasta era marea inegalitate a epocii.
În enciclica lui Leon al XIII-lea nu găsim cuvintele "şomaj" sau "excluziune", deoarece la acea vreme problemele priveau mai degrabă îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, exploatarea, nevoia urgentă de o nouă armonie socială şi un nou echilibru politic, obiective care au fost atinse treptat datorită numeroaselor legi ale muncii şi instituţiilor de securitate socială. Astăzi, în schimb, excluziunea este noua faţă a nedreptăţii sociale. Prăpastia dintre o "mică minoritate" – 1% din populaţie – şi marea majoritate s-a mărit dramatic.
Această excluziune este o "noutate" pe care Papa Francisc a denunţat-o ca o "cultură a rebutului", afirmând vehement: "Cei excluşi nu sunt «exploataţi», ci marginalizaţi, «rebutaţi»"[9].
Când vorbim despre excluziune, ne aflăm şi în faţa unui paradox. Lipsa terenurilor, a hranei, a locuinţelor şi a unui loc de muncă decent coexistă cu accesul la noile tehnologii care se răspândesc peste tot prin pieţele globalizate. Telefoanele mobile, reţelele sociale şi chiar inteligenţa artificială sunt la îndemâna a milioane de oameni, inclusiv a celor săraci. Totuşi, deşi tot mai multe persoane au acces la internet, nevoile de bază rămân nesatisfăcute. Să ne asigurăm că, atunci când nevoile mai sofisticate sunt satisfăcute, cele fundamentale să nu fie neglijate.
Această arbitrarietate sistemică face în aşa fel ca persoanele să fie private de ceea ce este necesar şi copleşite de ceea ce este accesoriu. Pe scurt, gestionarea rea generează şi creşte inegalităţile sub pretextul progresului. Şi, neavând în centru demnitatea umană, sistemul nu reuşeşte nici să respecte dreptatea.
Impactul "noutăţilor" asupra celor excluşi
Astăzi nu voi descrie exhaustiv "noutăţile" produse îndeosebi de centrele de dezvoltare tehnologică, dar ştim că acestea au impact asupra tuturor domeniilor majore ale vieţii sociale: sănătate, educaţie, ocuparea forţei de muncă, transporturi, urbanizare, comunicaţii, securitate, apărare şi aşa mai departe. Multe dintre aceste impacturi sunt ambivalente: sunt pozitive pentru unele ţări şi sectoare sociale, dar altele, în schimb, suferă "daune colaterale". Încă o dată, acesta este rezultatul gestionării rele a progresului tehnologic.
Criza climatică este probabil cel mai evident exemplu. Vedem asta în fiecare eveniment meteorologic extrem, fie că este vorba de inundaţii, secete, tsunami sau cutremure: cine suferă cel mai mult? Întotdeauna cei mai săraci. Ei pierd şi puţinul pe care îl au atunci când apa le spală casele şi sunt adesea forţaţi să le abandoneze fără alternative adecvate pentru a-şi relua viaţa. Acelaşi lucru se întâmplă atunci când, de exemplu, ţăranii, fermierii şi populaţiile indigene îşi pierd pământurile, identitatea culturală şi producţia locală sustenabilă din cauza deşertificării teritoriului lor.
Un alt aspect al "noutăţilor" care îi afectează în mod special pe cei marginalizaţi are legătură cu anxietăţile şi speranţele celor mai săraci în raport cu modelele de viaţă care sunt promovate constant astăzi. De exemplu, cum poate un tânăr sărac să trăiască cu speranţă şi fără anxietate atunci când reţelele de socializare promovează constant un consum nestăvilit şi un succes economic totalmente imposibil de atins?
Şi, iarăşi, o altă problemă semnificativă este reprezentată de răspândirea dependenţei de jocuri de noroc digitale. Platformele sunt concepute pentru a crea dependenţă compulsivă şi a genera obiceiuri care creează dependenţă.
De asemenea, nu vreau să ignor "noutatea" industriei farmaceutice, care reprezintă cu siguranţă un mare progres în anumite privinţe, dar nu este lipsită de ambiguităţi. În cultura actuală, ajutată de anumite campanii publicitare, se promovează un fel de cult al bunăstării fizice, aproape o idolatrie a corpului şi, în această viziune, misterul durerii este interpretat reductiv; aceasta poate duce şi la dependenţa de analgezice, a căror vânzare creşte evident profiturile producătorilor înşişi. Aceasta a dus şi la dependenţa de opioide, care devastează în special Statele Unite; să ne gândim, de exemplu, fentanil, drogul morţii, a doua cauză de deces în rândul săracilor din acea ţară. Răspândirea de noi droguri sintetice, din ce în ce mai letale, nu este doar o crimă comisă de traficanţii de droguri, ci este o realitate inerentă producţiei de medicamente şi profitului său, lipsite de o etică globală.
Aş dori, de asemenea, să subliniez că dezvoltarea noilor tehnologii informaţionale şi de telecomunicaţii depinde de mineralele care se găsesc adesea în subteran, în ţările sărace. Fără coltanul din Republica Democrată Congo, de exemplu, multe dintre dispozitivele tehnologice pe care le folosim astăzi nu ar exista. Cu toate acestea, extracţia sa depinde de violenţa paramilitară, de munca minorilor şi de strămutarea populaţiilor. Litiul este un alt exemplu: concurenţa dintre marile puteri şi marile corporaţii pentru extracţia sa reprezintă o ameninţare serioasă la adresa suveranităţii şi stabilităţii ţărilor sărace, până în punctul în care unii oameni de afaceri şi politicieni se laudă că promovează lovituri de stat şi alte forme de destabilizare politică, tocmai pentru a pune mâna pe "aurul alb" al litiului.
Şi, în final, aş dori să ating problema securităţii. Statele au dreptul şi datoria de a-şi proteja graniţele, dar acest lucru ar trebui să fie echilibrat de obligaţia morală de a oferi refugiu. Prin abuzul asupra migranţilor vulnerabili, nu asistăm la exercitarea legitimă a suveranităţii naţionale, ci mai degrabă la delicte grave comise sau tolerate de stat. Se adoptă măsuri din tot mai inumane – chiar celebrate politic – pentru a trata aceste "persoane indezirabile" ca şi cum ar fi gunoaie şi nu fiinţe umane. Creştinismul, în schimb, se referă la Dumnezeul iubire, care ne face pe toţi fraţi şi ne cere să trăim ca fraţi şi surori.
În acelaşi timp, sunt încurajat să văd cum mişcările populare, organizaţiile societăţii civile şi Biserica abordează aceste noi forme de dezumanizare, mărturisind constant că aceia care se află în nevoie sunt aproapele nostru, fraţii noştri şi surorile noastre. Aceasta vă face campioni ai umanităţii, martori ai dreptăţii, poeţi ai solidarităţii.
Lupta dreaptă a mişcărilor populare
În Rerum novarum, Leon al XIII-lea observa că "vechile bresle ale muncitorilor au fost desfiinţate în secolul trecut şi nicio altă organizaţie protectoare nu le-a luat locul"[10]. Săracii au devenit mai vulnerabili şi mai puţin protejaţi. Ceva similar se întâmplă şi astăzi, deoarece sindicatele tipice secolului al XX-lea reprezintă acum un procent tot mai mic din numărul muncitorilor, iar sistemele de securitate socială sunt în criză în multe ţări; prin urmare, nici sindicatele, nici asociaţiile patronale, nici statele, nici organizaţiile internaţionale nu par capabile să abordeze aceste probleme. Dar "un stat fără dreptate nu este stat", ne aminteşte Sfântul Augustin[11]. Dreptatea cere ca instituţiile fiecărui stat să fie în slujba fiecărei clase sociale şi a tuturor locuitorilor, armonizând diferitele exigenţe şi interese.
Încă o dată, ne aflăm în faţa unui vid etic, în care răul intră cu uşurinţă. Îmi vine în minte o parabolă, parabola duhului necurat care este alungat, dar, întorcându-se, îşi găseşte fosta casă curată şi în ordine şi atunci organizează o luptă şi mai rea (cf. Mt 12,43-45). În vidul ordonat, duhul rău este liber să acţioneze. Instituţiile sociale din trecut nu erau perfecte, dar, prin eliminarea multora dintre ele şi prin împodobirea a ceea ce a mai rămas cu legi ineficiente şi tratate neaplicate, sistemul face ca fiinţele umane să fie mai vulnerabile decât înainte.
Prin urmare, mişcările populare, împreună cu oamenii de bunăvoinţă, creştinii, credincioşii, guvernele sunt chemaţi urgent să umple acel gol, iniţiind procese de dreptate şi solidaritate care să se răspândească în întreaga societate, pentru că, după cum am afirmat deja, "iluziile ne distrag, pregătirile ne călăuzesc. Iluziile caută un rezultat, pregătirile fac posibilă o întâlnire"[12].
În exortaţia apostolică Dilexi te, am vrut să amintesc că "diferite mişcări populare, compuse din laici şi conduse de lideri populari, […] au fost adesea privite cu suspiciune şi chiar persecutate"[13]. Totuşi, luptele voastre sub steagul pământului, al locuinţei şi al muncii pentru o lume mai bună merită încurajare. Şi aşa cum Biserica a susţinut în trecut formarea sindicatelor, astăzi trebuie să sprijinim mişcările populare. Aceasta înseamnă să sprijinim omenirea, mergând împreună în respectul comun faţă de demnitatea umană şi în dorinţa comună de dreptate, iubire şi pace.
Biserica susţine luptele voastre drepte pentru pământ, locuinţă şi muncă. Asemenea predecesorului meu, Francisc, cred că drumurile drepte încep de jos şi de la periferie spre centru. Iniţiativele voastre numeroase şi creative pot fi transformate în noi politici publice şi drepturi sociale. Căutarea voastră este un legitimă şi necesară. Cine ştie dacă seminţele iubirii pe care le semănaţi, mici ca boabele de muştar (cf. Mt 13,31-32; Mc 4,30-32; Lc 13,18-19), vor putea creşte într-o lume mai umană pentru toţi şi ne vor ajuta să gestionăm mai bine "lucrurile noi".
Biserica şi cu mine vrem să vă fim aproape pe acest drum. Să continuăm să înălţăm rugăciunile noastre către Dumnezeu Atotputernic. Împreună cu voi, în rugăciune, să-l implorăm pe Tatăl oricărei milostiviri să vă ocrotească şi să vă umple cu iubirea sa inepuizabilă. Fie ca el, în bunătatea sa infinită, să vă dea curajul unei profeţii evanghelice, perseverenţa în luptă, speranţa în inimă, creativitatea poetică. Vă încredinţez îndrumării materne a Mariei Preasfinte. Şi din adâncul inimii vă binecuvântez.
Vă mulţumesc, vă mulţumesc tuturor! Şi continuaţi-vă drumul, cu bucurie şi speranţă! Vă mulţumesc. [În spaniolă] Aşadar să ne rugăm împreună aşa cum ne-a învăţat Isus.
[Recitarea rugăciunii Tatăl Nostru în spaniolă. Binecuvântarea]
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] "Tierra, techo, trabajo", cele trei litere "T" în spaniolă
[2] Francisc, Mesaj video, 16 octombrie 2021.
[3] Mesaj video cu ocazia prezentării la Lampedus a candidaturii proiectului "Gesturi ale primirii" pe lista Patrimoniului cultural imaterial al UNESCO, 12 septembrie 2025.
[4] Francisc, Scrisoarea enciclică Laudato si’, 49.
[5] Id., Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 202.
[6] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 42.
[7] Cf. Augustin, Discurs 259, 3.
[8] Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Rerum novarum, 3.
[9] Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 53.
[10] Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Rerum novarum, 3.
[11] Augustin, De civitate Dei, XIX, 21, 1.
[12] Leon al XIV-lea, Audienţa generală, 6 august 2025.
[13] Leon al XIV-lea, Exortaţia apostolică Dilexi te, 80.
