CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN ECUADOR, BOLIVIA ŞI PARAGUAY
(5-13 iulie 2015)
Întâlnirea cu reprezentanţii societăţii civile
Stadionul "León Condou" de la şcoala "San José", Asunción (Paraguay)
Sâmbătă, 11 iulie 2015
Bună după-amiază!
Eu am scris acest text pe baza întrebărilor care mi-au sosit şi care nu sunt toate acelea pe care le-aţi adresat voi, şi astfel ceea ce lipseşte voi completa în timp ce vorbesc. În aşa fel încât, pe cât posibil, să reuşească să dea gândirea mea despre reflecţiile voastre.
Sunt bucuros să fiu cu voi, reprezentanţi ai societăţii civile, pentru a împărtăşi visele şi idealurile unui viitor mai bun şi problemele. Mulţumesc monseniorului Adalberto Martínez Flores, secretar al Conferinţei Episcopale din Paraguay, pentru cuvintele de bun-venit pe care mi le-a adresat în numele tuturor. Şi mulţumesc celor şase persoane care au vorbit, prezentând fiecare un aspect al reflecţiei voastre.
A vă vedea pe toţi, fiecare provenind dintr-un sector, dintr-o organizaţie din această iubită societate paraguaiană, cu bucuriile, preocupările, luptele şi căutările sale, mă face să fac o aducere de mulţumire lui Dumnezeu. Adică, pare că Paraguayul nu este mort, mulţumire fie lui Dumnezeu. Pentru că un popor care nu menţine vii preocupările sale, un popor care trăieşte în inerţia acceptării pasive, este un popor mort. Dimpotrivă, văd în voi limfa unei vieţi care curge şi care vrea să germineze. Acest lucru Dumnezeu îl binecuvântează mereu. Dumnezeu este mereu în favoarea a tot ceea ce ajută să ridice, să îmbunătăţească viaţa fiilor săi. Există lucruri care merg rău, e adevărat. Există situaţii nedrepte, e adevărat. Dar a vă vedea şi a vă auzi mă ajută să reînnoiesc speranţa în Domnul, care continuă să acţioneze în mijlocul poporului său. Voi veneţi din diferite viziuni, diferite situaţii şi diferite parcursuri de căutare, toţi împreună formaţi cultura paraguaiană. Toţi sunteţi necesari în căutarea binelui comun. "În condiţiile actuale ale societăţii mondiale, unde se găsesc atâtea inegalităţi şi sunt tot mai numeroase persoanele care sunt rebutate" (Enciclica Laudato si', 158), a vă vedea aici este un dar. Este un dar pentru că în persoanele care au vorbit am văzut voinţa pentru binele patriei.
1. Cu referinţă la prima întrebare, mi-a plăcut să aud din gura unui tânăr preocuparea de a face în aşa fel încât societatea să fie un loc de fraternitate, de dreptate, de pace şi demnitate pentru toţi. Tinereţea este timp de mari idealuri. Mie îmi vine să spun adesea că mă întristează să văd un tânăr pensionat. Cât de important este ca voi tinerii - şi cum dacă sunt tineri aici în Paraguay! - ca voi tinerii să înţelegeţi că adevărata fericire trece prin lupta pentru o ţară fraternă. Şi este bine ca voi tinerii să observaţi că fericirea şi plăcerea nu sunt sinonime. Una este fericirea şi bucuria... şi alta este o plăcere trecătoare. Fericirea construieşte, este solidă, edifică. Fericirea cere angajare şi dăruire. Voi sunteţi foarte preţioşi pentru a merge în viaţă ca "anesteziaţi"! Paraguayul are o îmbelşugată populaţie tânără şi este o mare bogăţie. Pentru acest motiv, cred că primul lucru care trebuie făcut este să se evite ca această forţă, această lumină care este în inimile voastre să se stingă şi să contrasteze mentalitatea crescândă care consideră inutil şi absurd a aspira la lucruri cre se merită: "Nu... las-o baltă... cu privire la asta nu este nimic de făcut...". În schimb, mentalitatea care caută să meargă dincolo este considerată ca absurdă. A juca pentru ceva, a juca pentru cineva. Aceasta este vocaţia tineretului! Şi nu vă fie frică să daţi totul pe teren. Jucaţi curat, jucaţi cu toate puterile. Nu vă fie frică să daţi ceea ce aveţi mai bun. Nu căutaţi acorduri prealabile pentru a evita truda, lupta. Nu corupeţi arbitrul!
Acest lucru da, această luptă, n-o faceţi singuri. Încercaţi să discutaţi, profitaţi pentru a asculta viaţa, istoriile, relatările persoanelor în vârstă şi ale bunicilor voştri, pentru că acolo este înţelepciunea. Să pierdeţi mult timp ca să ascultaţi toate lucrurile bune pe care le au ca să vă înveţe. Ei sunt păzitorii acelui patrimoniu spiritual de credinţă şi de valori care plăsmuiesc un popor şi luminează drumul. Să găsiţi consolare şi în forţa rugăciunii, în Isus. În prezenţa sa zilnică şi constantă. El nu dezamăgeşte. Isus invită prin amintirea poporului vostru, este secretul pentru ca inima voastră să se menţină mereu bucuroasă în căutarea fraternităţii, a dreptăţii, a păcii şi a demnităţii pentru toţi. Pentru că acesta poate să fie un pericol: "Da, da, eu vreau fraternitate, dreptate, pace, demnitate...", însă poate să devină un nominalism. Simple cuvinte. Nu, fraternitatea, dreptatea, pacea, demnitatea ori sunt concrete ori nu folosesc. Sunt de toate zilele. Se fac în fiecare zi. Aşadar, eu te întreb pe tine, tinere: cum construieşti aceste idealuri zi de zi, în concret? Chiar dacă greşeşti, te corectezi şi mergi înainte; dar concreteţea. Vă mărturisesc că uneori mă deranjează un pic, sau ca s-o spun în termeni nu aşa de fini, un pic de "răpciugă", să ascult discursuri solemne cu toate aceste cuvinte şi când cineva cunoaşte persoana care vorbeşte spune: Ce mincinos eşti! Pentru aceasta, cuvintele singure nu folosesc. Dacă spui un cuvânt, angajează-te pentru acel cuvânt! Lucrează la asta zi de zi, zi de zi. Jertfeşte-te pentru acel lucru. Angajează-te!
Mi-a plăcut poezia lui Carlos Miguel Giménez, pe care monseniorul Adalberto Martínez a citat-o. Cred că rezumă bine ceea ce voiam să spun: "[Visez] un paradis fără război între fraţi, bogaţi în oameni sănătoşi cu sufletul şi inima... şi un Dumnezeu care binecuvântează noua sa ascensiune". Da, este un vis. Şi există două garanţii: ca visul la trezire să fie realitate de toate zilele şi ca Dumnezeu să fie recunoscut ca garanţie a demnităţii noastre ca oameni. Da, Dumnezeu este garanţia demnităţii noastre de oameni.
2. A doua întrebare se referea la dialog ca mijloc pentru a construi un proiect de naţiune care să-i includă pe toţi. Dialogul nu este uşor. Există şi dialogul-teatru, adică reprezentăm dialogul, jucăm dialogul şi apoi vorbim între noi doi şi acela rămâne şters. Dialogul este cu cărţile pe faţă. Dacă tu în dialog nu spui realmente ceea ce simţi, ceea ce gândeşti şi nu te angajezi să-l asculţi pe celălalt şi să corectezi ceea ce gândeşti tu şi să nu te confrunţi, dialogul nu foloseşte, este o văruială. Desigur, este adevărat, că dialogul nu este uşor, trebuie depăşite multe dificultăţi şi, uneori, pare că noi ne încăpăţânăm să facem lucrurile şi mai dificile. Pentru ca să fie dialog este necesară o bază fundamentală, o identitate. Desigur. De exemplu, eu mă gândesc la dialogul nostru, dialogul interreligios, unde vorbim între reprezentanţi ai diferitelor religii. Ne reunim, uneori, pentru a vorbi... cu punctele de vedere, dar fiecare vorbeşte pornind de la propria identitate. "Eu sunt budist, eu sunt evanghelic, eu sunt ortodox, eu sunt catolic". Fiecare se exprimă, cu propria identitate. Adică, pentru ca să fie dialog este necesară această bază fundamentală. Şi care este identitatea într-o ţară? Aici vorbim despre dialogul social. Iubirea faţă de patrie? Mai întâi patria, după aceea afacerile mele! Mai întâi patria. Aceasta este identitatea. Aşadar eu, pornind de la această identitate, dialogul nu foloseşte. În afară de asta, dialogul presupune, cere de la noi căutarea culturii întâlnirii. O întâlnire care să ştie să recunoască faptul că diversitatea nu numai că este bună, ci este necesară. Uniformitatea ne anulează, ne face autonomi. Bogăţia vieţii se află în diversitate. Motiv pentru care punctul de plecare nu poate să fie: "Eu dialoghez, însă acela greşeşte". Nu, nu, nu putem presupune că celălalt greşeşte. Eu merg cu ceea ce este al meu şi voi asculta ce anume spune celălalt, în ce anume mă îmbogăţeşte celălalt, în ce anume celălalt mă face să-mi dau seama că greşesc şi ce anume pot să-i dau eu celuilalt. Înseamnă un a da şi a primi, a da şi a primi, dar cu inima deschisă. Dacă există presupunerea că celălalt greşeşte, este mai bine de mers acasă şi a nu începe dialogul. Nu este aşa? Dialogul este pentru binele comun şi binele comun se caută pornind de la diferenţele noastre, dând mereu posibilitatea la noi alternative. Adică: el caută ceva nou. Mereu, când există adevărat dialog, se ajunge - permiteţi-mi cuvântul, o spun cu nobleţe - într-un nou acord, în care toţi ne-am pus de acord cu privire la ceva. Există diferenţe? Rămân deoparte, de rezervă. Dar cu privire la acel punct, sau cu privire la acele puncte asupra cărora ne-am pus de acord, ne angajăm şi le apărăm. Este un pas înainte. Aceasta este cultura întâlnirii. A dialoga nu înseamnă a negocia. A negocia înseamnă a căuta să se scoată propria "felie". Să vedem cu o iau pe a mea. Nu, nu, nu dialoghezi, nu pierde timpul. Dacă mergi cu această intenţie, nu pierde timpul. Înseamnă a căuta binele comun pentru toţi. A discuta împreună, a gândi la o soluţie mai bună pentru toţi. De multe ori această cultură a întâlnirii se vede implicată în conflict. Adică... Tocmai am văzut un balet frumos. Totul era coordonat, cu o orchestră care era o adevărat simfonie de acorduri. Totul era perfect. Totul mergea bine. Dar în dialog nu este mereu aşa, nu este totul un balet perfect sau o orchestră sintonizată. În dialog se dă conflictul. Este logic şi previzibil. Pentru că dacă eu gândesc într-un mod şi tu în altul şi ne confruntăm, se creează un conflict. Nu trebuie să ne temem de el! Nu trebuie să ignorăm conflictul. Dimpotrivă, suntem invitaţi să acceptăm conflictul. Dacă nu acceptăm conflictul - "Nu, mă doare capul! El să plece acasă cu ideea sa şi eu rămân cu a mea" - nu putem dialoga niciodată. Asta înseamnă: "A accepta să suporţi conflictul, a-l rezolva şi a-l transforma într-un inel de legătură dintr-un nou proces" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 227). Începem să dialogăm, există un conflict, îl accept, îl rezolv şi este un inel dintr-un nou proces. Este un principiu care trebuie să ne ajute mult. "Unitatea este superioară conflictului" (ibid., 228). Conflictul există. Trebuie acceptat, trebuie încercat să se rezolve până acolo unde se poate, dar cu perspectiva de ajunge la o unitate care nu este uniformitate, ci unitate în diversitate. O unitate care nu strică diferenţele, ci care le trăieşte în comuniune prin solidaritate şi înţelegere. Încercând să se înţeleagă motivele celuilalt, încercând să se asculte experienţa sa, dorinţele sale, putem vedea că în mare parte sunt aspiraţii comune. Şi aceasta este baza întâlnirii: toţi suntem fraţi, fii ai aceluiaşi Tată, ai unui Tată ceresc, şi fiecare cu propria cultură, propria limbă, propriile tradiţii, are mult de oferit comunităţii. Ori, sunt dispus să accept asta? Dacă sunt dispus să accept asta şi să dialoghez astfel, atunci mă aşez ca să dialoghez; dacă nu sunt dispus, mai bine nu pierd timpul. Culturile autentice nu sunt niciodată închise în ele însele - mor, dacă se închid în ele însele mor - ci sunt chemate să se întâlnească cu alte culturi şi să creeze noi realităţi. Când studiem istoria găsim culturi milenare care acum nu mai există. Au murit, din multe motive. Însă unul dintre acestea este faptul că s-au închis în ele însele. Fără această bază esenţială, fără această bază de fraternitate va fi foarte dificil să se ajungă la dialog. Dacă cineva consideră că există persoane, culturi, situaţii de a doua, a treia sau a patra categorie... ceva cu siguranţă va merge rău, pentru că lipseşte pur şi simplu minimul, care este recunoaşterea demnităţii celuilalt. Că nu există persoane de prima, de a doua, de a treia, de a patra categorie: sunt la acelaşi nivel.
3. Şi acest lucru îmi dă ideea pentru a răspunde la neliniştea exprimată în a treia întrebare: a primi strigătul săracilor pentru a construi o societate mai inclusivă. Este curios: egoistul se exclude. Noi vrem să includem. Amintiţi-vă de parabola fiului risipitor: acel fiu care a cerut moştenirea de la tatăl, a luat toţi banii, i-a irosit în viaţă frumoasă şi la sfârşitul unui timp îndelungat în care a pierdut totul, pentru că îl durea stomacul de foame, şi-a amintit de tatăl său. Şi tatăl său îl aştepta. Este figura lui Dumnezeu, care ne aşteaptă mereu. Şi când îl vede venind, îl îmbrăţişează şi face sărbătoare. În schimb, celălalt fiu, cel care a rămas acasă, se supără şi se autoexclude: "Eu cu astfel de oameni nu stau, eu m-am comportat bine... Eu am o mare cultură, am studiat în universitatea cutare, aparţin acestei familii şi acestui neam şi cu aceştia nu mă amestec...". A nu exclude pe nimeni, ci a nu ne autoexclude, pentru că toţi avem nevoie de toţi.
Şi un aspect fundamental pentru a-i promova pe săraci este şi în modul în care îi vedem. Nu foloseşte o privire ideologică, ce ajunge să-i utilizeze pe săraci în slujba altor interese politice sau personale (cf. ibid., 199). Ideologiile se termină rău, nu folosesc. Ideologiile au o relaţie ori incompletă ori bolnavă ori rea cu poporul. Ideologiile nu se ocupă de popor. Pentru aceasta, observaţi în secolul trecut, ce sfârşit au avut ideologiile? Au devenit dictaturi, mereu. Gândesc pentru popor, nu lasă poporul să gândească. Sau cum spunea acel critic atent al ideologiei când i-au spus: "Da, însă aceşti oameni au bunăvoinţă şi încearcă să facă lucruri pentru popor...". "Da, da, totul pentru popor, dar nimic cu poporul!". Acestea sunt ideologiile.
Pentru a căuta efectiv binele săracilor, primul lucru este a avea o adevărată preocupare faţă de persoana lor, a-i aprecia pentru bunătatea lor. Însă o apreciere reală cere să fim dispuşi să învăţăm de la cei săraci. Săracii au multe să ne înveţe în umanitate, în bunătate, în jertfă, în solidaritate. Şi, în afară de asta, noi creştinii avem un motiv în plus pentru a-i iubi şi a-i sluji pe săraci: pentru că în ei avem faţa, vedem faţa şi carnea lui Cristos, care s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi prin intermediul sărăciei sale (cf. 2Cor 8,9).
Săracii sunt carnea lui Cristos. Mie îmi place să-l întreb pe cineva, când spovedesc persoanele - acum nu am multe oportunităţi să spovedesc aşa cum aveam în dieceza precedentă - dar îmi place să întreb: "Dumneavoastră ajutaţi oamenii?! - "Da, da, dau pomană" - "Ah! Şi, spuneţi-mi, când daţi pomană, dumneavoastră atingeţi cu mâna pe cel căruia daţi pomană, sau aruncaţi moneda şi faceţi aşa?". Sunt moduri de a face. "Când dumneavoastră daţi acea pomană, priviţi în ochi persoana sau priviţi în altă parte?". Asta înseamnă a-l dispreţui pe sărac. Sunt săracii. Să ne gândim bine. Este unul ca mine. Dacă trece printr-un moment urât din mii de motive - economice, politice, sociale sau personale -, eu aş putea să fiu în locul lui şi aş putea să doresc să mă ajute cineva. Şi în afară de a dori ca să mă ajute cineva, dacă mă aflu în acel loc am dreptul să fiu respectat. A-l respecta pe cel sărac. A nu-l folosi ca obiect pentru a spăla păcatele noastre. A învăţa de la cei săraci, cu ceea ce spun, cu lucrurile pe care le au, cu valorile pe care le au. Şi noi creştinii avem acel motiv: că sunt carnea lui Isus.
Desigur, sunt foarte necesare pentru o ţară creşterea economică şi crearea de bogăţie şi ca aceasta să ajungă la toţi cetăţenii, fără ca nimeni să nu rămână exclus. Şi acest lucru este necesar. Crearea acestei bogăţii trebuie să fie mereu în vederea binelui comun, al tuturor, şi nu al celui al câtorva. Şi în asta trebuie să fim foarte clari. "Adorarea vechiului viţel de aur (cf. Ex 32,1-35) a găsit o versiune nouă şi nemiloasă în fetişismul banului şi în dictatura unei economii fără chip" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 55). Persoanele a căror vocaţie este de a ajuta dezvoltarea economică au misiunea de a asigura ca aceasta să aibă mereu o faţă umană. Dezvoltarea economică trebuie să aibă o faţă umană. Nu economiei fără faţă! În mâinile lor este posibilitatea de a oferi un loc de muncă multor persoane şi de a da astfel speranţă atâtor familii. A duce pâinea acasă, a oferi copiilor un acoperiş, a oferi sănătate şi educaţie, sunt aspecte esenţiale ale demnităţii umane, iar întreprinzătorii, politicienii, economiştii, trebuie să se lase interpelaţi de ele. Vă cer să nu cedaţi în faţa unui model economic idolatru care să aibă nevoie să jertfească vieţi umane pe altarul banului şi al profitului. În economie, în întreprindere, în politică, primul lucru este mereu persoana şi mediul în care trăieşte.
Pe bună dreptate Paraguayul este cunoscut în toată lumea pentru că a fost ţara în care au început "Reducerile", una dintre cele mai interesante experienţe de evanghelizare şi de organizare socială a istoriei. În ele, Evanghelia era sufletul şi viaţa comunităţilor în care nu era foamete, nu era şomaj, nici analfabetism nici asuprire. Această experienţă istorică ne învaţă că o societate mai umană este posibilă şi astăzi. Voi aţi trăit-o în rădăcinile voastre aici. Este posibil. Când este iubire faţă de om şi voinţă de a-l sluji, este posibil să se creeze condiţiile pentru ca toţi să aibă acces la bunuri necesare, fără ca nimeni să nu fie exclus. A căuta în orice caz soluţiile cu dialogul.
Cu privire la a patra întrebare, am răspuns vorbind despre economia în întregime în vederea persoanei şi nu în vederea banului. Doamna, întreprinzătoare, vorbea despre puţina validitate a anumitor drumuri. Şi menţiona unul pe care eu l-am menţionat în Evangelii gaudium, care este populismul iresponsabil, nu este aşa? Şi pare că nu produce efecte... Şi există atâtea teorii... Ce-i de făcut? Cred că în ceea ce spun despre economia cu faţă umană se poate găsi inspiraţia pentru a răspunde la această întrebare.
Cu privire la a cincea întrebare, cred că răspunsul se află în jurul a ceea ce am spus când am vorbit despre culturi. Adică, există o cultură iluministă, care este o cultură şi este bună şi trebuie respectată, desigur. Astăzi, de exemplu, într-o parte a baletului a fost cântată o muzică dintr-o cultură iluministă şi bună. Dar există o altă cultură, care are aceeaşi valoare, care este cultura popoarelor, a popoarelor originare, a diferitelor etnii. O cultură pe care aş îndrăzni să o numesc - dar în sensul bun - o cultură populară. Popoarele au cultura lor şi fac cultura lor. Nu este cultură numai faptul de a fi studiat sau de a se putea bucura de un concert, sau de a citi o carte interesantă, ci este cultură şi mii de lucruri. Vorbeaţi despre ţesătura din ?andutí, de exemplu: aceea este cultură. Şi este cultură născută din popor. Pentru a da un exemplu.
Există două lucruri, înainte de a încheia, la care aş vrea să fac referinţă. Şi în asta, pentru că sunt politicieni prezenţi aici, este şi preşedintele Republicii, o spun fratern. Cineva mi-a spus: "Auziţi, acela este sechestrat de armată, faceţi ceva!". Eu nu spun dacă este adevărat sau nu este adevărat, dacă este corect sau nu este corect, dar una dintre metodele pe care le aveau dictaturile din secolul trecut, la care mă refeream puţin mai înainte, era să-i îndepărteze pe oameni, ori cu exilul ori cu închisoarea ori, în cazul lagărelor de exterminare, naziste sau staliniste, îi îndepărtau cu moartea... Pentru ca să fie o adevărată cultură într-un popor, o cultură politică şi a binelui comun, este nevoie cu celeritate de procese clare, procese limpezi. Şi nu foloseşte alt tip de stratagemă. Justiţia limpede, clară. Asta ne va ajuta pe toţi. Eu nu ştiu dacă asta există sau nu aici, o spun cu tot respectul. Mi-au spus când intram, mi-au spus asta aici. Şi ca să cer pentru nu ştiu cine... n-am auzit bine numele.
Şi apoi este un alt lucru pe care tot din onestitate vreau să-l spun: o metodă care nu dă libertate persoanelor pentru a asuma responsabil misiunea lor de construire a societăţii, şi este şantajul. Şantajul este mereu corupţie. "Dacă tu faci asta, îţi facem asta şi astfel te distrugem". Corupţia este molia, este cangrena unui popor. De exemplu, niciun politician nu poate desfăşura rolul său, munca sa, dacă este şantajat de atitudini de corupţie: "Dă-mi asta, dă-mi această putere, dă-mi asta, dacă nu îţi fac asta şi aia...". Acest lucru, care se întâmplă în toate popoarele din lume - pentru că acest lucru se întâmplă - dacă un popor vrea să menţină propria demnitate, trebuie să-l elimine. Vorbesc despre o problemă universală.
Şi închei. Pentru mine este o mare bucurie să văd cantitatea şi varietatea asociaţiilor care sunt angajate în construirea unui Paraguay tot mai bun şi prosper, dar dacă nu dialogaţi, nu foloseşte la nimic. Dacă practicaţi şantajul, nu foloseşte la nimic. Această multitudine de grupuri şi de persoane sunt ca o simfonie, fiecare cu particularitatea sa şi propria bogăţie, dar căutând armonia finală, armonia, şi acest lucru e ceea ce contează. Şi nu vă fie frică de conflict, ci acceptaţi-l şi căutaţi căi de soluţionare.
Iubiţi patria voastră, pe concetăţenii voştri şi mai ales iubiţi pe cei mai săraci. Astfel veţi fi în faţa lumii o mărturie că un alt model de dezvoltare este posibil. Sunt convins, pentru istoria voastră, că aveţi cea mai mare forţă care există: umanitatea voastră, credinţa voastră, iubirea voastră. Acest caracter al poporului paraguaian care îl distinge într-un mod aşa de bogat printre naţiunile din lume.
Cer Fecioarei de Caacupé, Mama noastră, ca să aibă grijă de voi, să vă ocrotească şi să vă susţină în eforturile voastre. Dumnezeu să vă binecuvânteze şi rugaţi-vă pentru mine. Mulţumesc!
[După cântare]
Un sfat, ca rămas-bun, înainte de binecuvântare: cel mai rău lucru care vi se poate întâmpla fiecăruia dintre voi când ieşiţi de aici este să vă gândiţi: "Ce bun lucru e ceea ce a spus Papa lui cutare, lui cutare, celuilalt...". Dacă vreunul dintre voi consideră să gândească aşa - pentru că gândul vine adesea, şi mie îmi vine uneori, dar trebuie alungat -, să spună: "Cui a spus Papa acest lucru?" "Mie". Fiecare, oricine ar fi: "Mie".
Şi vă invit să-l rugăm pe Tatăl nostru comun, toţi împreună, fiecare în propria limbă:
Tatăl nostru...
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
