Publicăm în continuare scrisoarea pe care Sfântul Părinte Francisc a trimis-o participanţilor la a XXXVI-a Adunare Generală a Consiliului Episcopal Latinoamerican (CELAM), în desfăşurare de la 9 la 12 mai la San Salvador cu tema: "O Biserică săracă pentru săraci":
Către fraţii mei episcopi reuniţi în Adunarea CELAM
Iubiţi fraţi,
Vreau să mă apropii de dumneavoastră în aceste zile ale adunării care are ca muzică de fond celebrarea celor 300 de ani ai Stăpânei Noastre de la Aparecida. Şi, cu dumneavoastră, mi-ar plăcea să pot "vizita" acest sanctuar. O vizită de fii şi de discipoli, vizită de fraţi care ca Moise vor să se descalţe pe acest pământ sfânt care ştie să găzduiască întâlnirea lui Dumnezeu cu poporul său. Tot aşa aş vrea să fie "vizita" noastră la picioarele Mamei, pentru ca ea să ne întărească în speranţă şi să ne încălzească inimile noastre de fii. Ar fi ca "o întoarcere acasă" pentru a privi, a contempla, însă în special pentru a ne lăsa priviţi şi întâlniţi de Acela care ne-a iubit cel dintâi.
În urmă cu 300 de ani, un grup de pescari a plecat, ca de obicei, să-şi aducă năvoadele lor. Au plecat pentru a-şi câştiga existenţa şi au fost surprinşi de un lucru găsit care le-a schimbat paşii: în rutina lor au găsit o mică imagine acoperită în întregime de noroi. Era Stăpâna Noastră a Zămislirii, imagine care timp de 15 ani a rămas în casa unuia dintre ei şi acolo pescarii mergeau ca să se roage şi ea îi ajuta să crească în credinţă. Şi astăzi, după 300 de ani, Stăpâna Noastră Aparecida ne face să creştem, ne cufundă într-un drum de ucenicie. Aparecida este în întregime o şcoală de ucenicie. Şi, în această privinţă, aş vrea să semnalez trei aspecte.
Primul aspect sunt pescarii. Nu erau mulţi, un mic grup de bărbaţi care zilnic mergeau să dea piept cu ziua şi să înfrunte incertitudinea pe care râul le hărăzea. Bărbaţi care trăiau cu nesiguranţa de a nu şti niciodată care va fi "câştigul" zilei; incertitudine deloc uşoară de gestionat când este vorba de a duce mâncare acasă şi, mai ales, când în casă sunt copii de hrănit. Pescarii sunt aceşti bărbaţi care cunosc personal ambivalenţa care există între generozitatea râului şi agresivitatea revărsărilor sale. Bărbaţi obişnuiţi să înfrunte rigorile cu forţa şi anumită sfântă "încăpăţânare" a celor care zi de zi nu încetează - pentru că nu pot - să tragă năvoadele.
Această imagine ne apropie de centrul vieţii atâtor fraţi ai noştri. Văd feţe de persoane care, de foarte devreme şi până noaptea târziu, merg ca să-şi câştige existenţa. Şi fac asta cu nesiguranţa de a nu şti care va fi rezultatul. Şi ceea ce doare mai mult este a vedea că - aproape în mod obişnuit - merg să înfrunte rigorile generate de unul dintre cele mai grave păcate care face ravagii în continentul nostru: corupţia. Această corupţie care distruge vieţi cufundându-le în cea mai extremă sărăcie. Corupţie care distruge populaţii întregi supunându-le la precaritate. Corupţie care, ca un cancer, roade viaţa zilnică a poporului nostru. Şi aşa sunt atâţia fraţi ai noştri care, în manieră admirabilă, merg să se lupte şi să înfrunte "revărsările" multora... multora care nu au nevoie să iasă.
Al doilea aspect este Mama. Maria cunoaşte personal viaţa fiilor săi. În criolă îndrăznesc să spun: este mamă iubitoare (madraza). O mamă care este atentă şi însoţeşte viaţa fiilor săi. Merge acolo unde nu este aşteptată. În relatarea de la Aparecida o întâlnim în mijlocul râului înconjurată de nămol. Acolo îi aşteaptă pe fiii săi, acolo este cu fiii săi în mijlocul luptelor şi căutărilor lor. Nu-i este frică să se cufunde cu ei în vicisitudinile istoriei şi, dacă este necesar, să se murdărească pentru a reînnoi speranţa. Maria apare acolo unde pescarii trag năvoadele, acolo unde aceşti bărbaţi încearcă să-şi câştige existenţa. Acolo este ea.
În sfârşit, întâlnirea. Năvoadele nu s-au umplut cu peşti ci cu o prezenţă care le-a umplut viaţa şi le-a dat certitudinea că în încercările lor, în luptele lor, nu sunt singuri. Era întâlnirea acestor bărbaţi cu Maria. După ce au curăţat-o şi au restaurat-o au dus-o într-o casă unde a rămas pentru o perioadă de timp. Acest loc, această casă, a fost locul unde pescarii din regiune mergeau ca s-o întâlnească pe Aparecida. Şi această prezenţă a devenit comunitate, Biserică. Năvoadele nu s-au umplut cu peşti, s-au transformat în comunitate.
La Aparecida întâlnim dinamica poporului credincios care se mărturiseşte păcătos şi mântuit, un popor greu de suportat şi încăpăţânat, conştient că năvoadele sale, viaţa sa, este plină de o prezenţă care-l încurajează să nu piardă speranţa; o prezenţă care se ascunde în cotidianul locului şi al familiilor, în aceste spaţii tăcute în care Duhul Sfânt continuă să sprijine continentul nostru. Toate acestea ne prezintă o icoană frumoasă care pe noi, păstorii, ne invită s-o contemplăm. Venim ca fii şi ca discipoli să ascultăm şi să învăţăm ceea ce astăzi, după 300 de ani, continuă să ne spună acest eveniment.
Aparecida (fiind acea apariţie ca şi astăzi experienţa Conferinţei) nu ne dă reţete ci chei, criterii, mici mari certitudini pentru a lumina şi, mai ales, "a aprinde" dorinţa de a înlătura de la noi toate veşmintele somptuoase nenecesare şi să ne întoarcem la rădăcini, la esenţial, la atitudinea care a plantat credinţa la începuturile Bisericii şi după aceea a făcut din continentul nostru pământul speranţei. Aparecida vrea astfel numai să reînnoiască speranţa noastră în mijlocul atâtor "vicisitudini".
Prima invitaţie pe care această icoană ne-o face ca păstori este să învăţăm să privim la poporul lui Dumnezeu. Să învăţăm să-l ascultăm şi să-l cunoaştem, să-i dăm importanţa şi locul său. Nu în manieră conceptuală sau organizatoare, nominală sau funcţională. Deşi este clar că astăzi există o mai mare participare a credincioşilor laici, de multe ori i-am limitat numai la implicarea intra-eclezială fără un stimulent clar pentru ca să impregneze, cu forţa Evangheliei, mediile sociale, politice, economice, universitare. A învăţa să ascultăm poporul lui Dumnezeu înseamnă a ne debarasăm de prejudecăţile şi raţionalismele noastre, de schemele noastre funcţionaliste pentru a cunoaşte cu acţionează Duhul în inima atâtor bărbaţi şi femei care cu mare vigoare nu încetează să tragă năvoadele şi luptă pentru a face credibilă Evanghelia, pentru a cunoaşte cum Duhul continuă să mişte credinţa oamenilor noştri; această credinţă nu experimentează atât câştiguri şi rezultate pastorale cât mai ales speranţă fermă. Cât de mult trebuie să învăţăm de la oamenii noştri! Credinţa mamelor şi bunicilor cărora nu le este frică să se murdărească pentru a-i duce pe fiii lor înainte. Ştiu că lumea în care trebuie să trăiască este rănită de nedreptăţi, peste tot văd şi experimentează carenţa şi fragilitatea unei societăţi care se fragmentează în fiecare zi mai mult, unde nepedepsirea corupţiei continuă să doboare vieţi şi să destabilizeze oraşe.
Nu numai că ştiu asta... trăiesc asta. Şi ele sunt exemplul clar al celei de-a doua realităţi pe care ca păstori suntem invitaţi s-o asumăm: să nu ne fie frică să ne murdărim pentru oamenii noştri. Să nu ne fie frică de nămolul istoriei, numai să recuperăm şi să reînnoim speranţa. Pescuieşte numai acela căruia nu-i este frică să rişte şi să se implice pentru ai săi. Şi asta nu se naşte din eroismul sau din caracterul kamikaze al unor, nici nu este o inspiraţie individuală a cuiva care vrea să se jertfească. Toată comunitatea credincioasă este cea care merge în căutarea Domnului său, pentru că numai ieşind şi părăsind siguranţele (care de atâtea ori sunt "lumeşti") Biserica se centrează. Numai încetând să fim autoreferenţiali suntem capabili să ne re-centrăm în Cel care este izvor de Viaţă şi Plinătate. Pentru a putea trăi cu speranţă este crucial ca noi să ne re-centrăm în Isus Cristos, care deja locuieşte în centrul culturii noastre şi vine la noi mereu din nou. El este centrul. Această certitudine şi invitaţie ne ajută pe noi, păstorii, să ne centrăm în Cristos şi în poporul său. Ei nu sunt antagonici. A-l contempla pe Cristos în poporul său înseamnă a învăţa să ne descentrăm de noi înşine, pentru a ne centra în unicul Păstor. A ne recentra cu Cristos în poporul său înseamnă a avea curajul de a merge spre periferiile prezentului şi viitorului încrezători în speranţa că Domnul continuă să fie prezent şi prezenţa sa va fi izvor de viaţă îmbelşugată. De aici va veni creativitatea şi forţa pentru a ajunge acolo unde se gestionează noile paradigme care jaloneze viaţa ţărilor noastre şi a putea ajunge, cu Cuvântul lui Isus, la nucleele cele mai adânci ale sufletului oraşelor unde, în fiecare zi tot mai mult, creşte experienţa de a nu se simţi cetăţeni ci mai degrabă "cetăţeni pe jumătate" sau "excedente urbane" (cf. EG 74).
Este sigur, nu putem nega: realitatea ni se prezintă tot mai complicată şi descumpănitoare, însă ni se cere s-o trăim ca discipoli ai Învăţătorului fără a ne permite să fim observatori aseptici şi imparţiali, ci bărbaţi şi femei pasionaţi pentru Împărăţie, doritori să impregnăm structurile societăţii cu Viaţa şi Iubirea pe care le-am cunoscut. Şi asta nu ca nişte colonizatori sau dominatori, ci împărtăşind buna mireasmă a lui Cristos, şi ca această mireasmă să continue să transforme vieţile.
Reiterez din nou, ca frate, ceea ce scriam în Evangelii gaudium (49): "Prefer mai degrabă o Biserică accidentată, rănită şi murdară pentru că a ieşit pe drumuri, decât o Biserică bolnavă datorită închiderii şi comodităţii de a se agăţa de propriile siguranţe. Nu vreau o Biserică preocupată să fie centrul şi care ajunge să fie închisă într-o învălmăşeală de obsesii şi proceduri. Dacă ceva trebuie să ne neliniştească în mod sfânt şi să preocupe conştiinţa noastră este că atâţia fraţi ai noştri trăiesc fără forţa, lumina şi mângâierea prieteniei cu Isus Cristos, fără o comunitate de credinţă care să-i primească, fără un orizont de sens şi de viaţă. Mai mult decât frica de a greşi sper să ne mişte frica de a ne închide în structurile care ne dau o protecţie falsă, în normele care ne transformă în judecători implacabili, în obişnuinţele în care ne simţim liniştiţi, în timp ce afară este o mulţime înfometată şi Isus ne repetă fără încetare: «Daţi-le voi să mănânce» (Mc 6,37)".
Asta va ajuta să se reveleze dimensiunea milostivă a maternităţii Bisericii care, după exemplul Aparecidei, este între "râurile şi nămolul istoriei" însoţind şi încurajând speranţa pentru ca fiecare persoană, acolo unde se află, să se poată simţi acasă, să se poată simţi fiu iubit, căutat şi aşteptat.
Această privire, acest dialog cu poporul credincios al lui Dumnezeu, oferă păstorului două atitudini foarte frumoase de cultivat: curaj pentru a vesti Evanghelia şi răbdare pentru a depăşi dificultăţile şi neplăcerile pe care însăşi predica le provoacă. În măsura în care ne vom insera în viaţa poporului nostru credincios şi simţim adâncul rănilor sale, vom putea să privim fără "filtre clericale" faţa lui Cristos, să mergem la Evanghelia sa pentru a ne ruga, a gândi, a discerne şi a ne lăsa transformaţi, de faţa sa, în păstori ai speranţei. Fie ca Maria, Stăpâna Noastră Aparecida, să ne ducă la Fiul său pentru ca popoarele noastre în El, să aibă viaţă... şi din belşug.
Şi, vă rog, vă cer să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Isus să vă binecuvânteze şi Fecioara Sfântă să vă păzească. În mod fratern.
Vatican, 8 mai 2017
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
