de Alessandro Di Bussolo
"Un fin interpret" al timpului său, căruia în mod nou îi era "sete de Dumnezeu", şi un "extraordinar director de suflete", capabil să ajute persoanele să-l caute pe Domnul în propria inimă şi să-l găsească în caritate. Aşa îl descrie Papa Francisc pe Sfântul Francisc de Sales în scrisoarea apostolică Totum amoris est, "Totul aparţine iubirii", scrisă cu ocazia celui de-al IV-lea centenar al morţii învăţătorului Bisericii, patron al jurnaliştilor şi comunicatorilor, episcop "exilat" de Geneva. Despre sfântul francez, născut în castelul din Sales, în Savoia, la 21 august 1567, şi mort la Lyon la 28 decembrie 1622, papa subliniază vocaţia de a se întreba "în fiecare circumstanţă a vieţii unde se află cea mai mare iubire". Nu întâmplător Sfântul Ioan Paul al II-lea l-a numit "Învăţător al iubirii divine", aminteşte Papa Francisc, nu numai pentru că a scris despre ea "un Tratat voluminos, ci mai ales pentru că a fost martor al ei".
În schimbarea timpurilor, noi oportunităţi pentru vestirea evangheliei
După ce s-a întrebat "despre moştenirea Sfântului Francisc de Sales pentru epoca noastră", pontiful explică faptul că a găsit "iluminante ductilitatea sa şi capacitatea sa de viziune". În anii petrecuţi la în Parisul de la începutul secolului, cel pe care Benedict al XVI-lea l-a definit "apostol, predicator, scriitor, om de acţiune şi de rugăciune", dobândeşte "percepţia limpede a schimbării timpurilor". Şi în aceste noutăţi "el însuşi nu şi-ar fi imaginat vreodată să recunoască o atare oportunitate pentru vestirea evangheliei. Cuvântul pe care l-a iubit încă din tinereţea sa era capabil să se impună, deschizând orizonturi noi şi imprevizibile, într-o lume aflată în tranziţie rapidă". Şi asta, pentru Papa Francisc, "este ceea ce ne aşteaptă ca misiune esenţială şi pentru această trecere de epocă a noastră: o Biserică non-autoreferenţială, liberă de orice mondenitate, ci capabilă să locuiască în lume, să împărtăşească viaţa oamenilor, să meargă împreună, să asculte şi să primească". Este ceea ce a făcut sfântul din Sales, care ne invită, afirmă papa, "să ieşim dintr-o preocupare excesivă faţă de noi înşine, faţă de structuri, faţă de imaginea socială şi să ne întrebăm mai degrabă care sunt nevoile concrete şi aşteptările spirituale ale poporului nostru".
A-l căuta pe Dumnezeu în inimă şi în istorie
Un "stil de viaţă plin de Dumnezeu" explică Papa Francisc, motivat astfel de sfântul episcop: "Dacă omul se gândeşte cu un pic de atenţie la divinitate, simte imediat o oarecare dulce emoţie la inimă, ceea ce dovedeşte că Dumnezeu este Dumnezeul inimii umane". Aceasta, pentru pontif, este sinteza gândirii sale: "În inimă şi prin inimă", scrie el, "omul îl recunoaşte pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, pe sine însuşi, propria origine şi profunzime, propria împlinire, în chemarea la iubire". Astfel descoperă că credinţa nu este "o abandonare pasivă la o doctrină fără carne şi fără istorie", ci este "înainte de toate o atitudine a inimii" care se naşte din contemplarea vieţii lui Isus şi ne face să locuim în istorie cu încredere şi concreteţe "la şcoala întrupării".
Discernământul la proba iubirii
Sfântul Francisc de Sales, afirmă papa, "a recunoscut dorinţa ca rădăcina oricărei vieţi spirituale adevărate şi, în acelaşi timp, ca loc al contrafacerii sale". Pentru aceasta considera fundamental "a pune dorinţa la încercare prin discernământ", iar criteriul ultim pentru evaluarea sa "l-a găsit în iubire", în a se întreba, "în fiecare circumstanţă a vieţii unde se află iubirea cea mai mare".
O teologie cufundată în rugăciune şi în comunitate
Pontiful atribuie reflecţiei Sfântului Francisc de Sales asupra vieţii spirituale "o demnitate teologică eminentă", pentru că îl el reies "trăsăturile esenţiale de a face teologie". Mai întâi viaţa spirituală, pentru că "teologi se devine în cuptorul rugăciunii", şi apoi viaţa eclezială, dat fiind că "teologul creştin elaborează gândirea sa cufundat în comunitate". A scris opere spirituale importante, cum sunt Introducere la viaţa evlavioasă şi Tratatul iubirii lui Dumnezeu, şi mii de scrisori trimise înăuntrul şi în afara zidurilor conventurilor către călugări şi călugăriţe, către bărbaţi şi femei de curte precum şi oamenilor obişnuiţi.
Un stil nou, caracterizat de optimism
În direcţiunea sa spirituală, Sfântul Francisc de Sales - explică Papa Francisc - vorbeşte în mod nou, folosind "o metodă care renunţă la asprime şi se bazează pe deplin pe demnitatea şi capacitatea unui suflet evlavios, în pofida slăbiciunilor sale". Există în această privire, comentează papa, "optimismul salezian" care "a lăsat amprenta sa durabilă în istoria spiritualităţii, pentru înfloriri succesive, ca în cazul lui don Bosco după două secole". Pe la sfârşitul vieţii vedea astfel timpul său: "Lumea devenea aşa de delicată încât în curând nu se va mai îndrăzni să fie atinsă, decât cu mănuşi de catifea, nici să se îngrijească rănile sale, decât cu coji de ceapă; dar ce contează, dacă oamenii sunt vindecaţi şi, în definitiv, sunt salvaţi? Regina noastră, caritatea, face totul pentru fiii săi". Nu era capitularea în faţa unei înfrângeri - afirmă Papa Francisc - cât mai degrabă "intuiţia unei schimbări în desfăşurare şi a exigenţei, complet evanghelice, de a înţelege cum se poate locui în ea".
Om al dialogului
Astfel, şi în dialogul cu protestanţii, aminteşte papa citându-l pe Benedict al XVI-lea, a experimentat "tot mai mult, dincolo de confruntarea teologică necesară, eficacitatea relaţiei personale şi a carităţii". În contact cu persoane de confesiune calvinistă, sfântul a fost un abil combatant, dar şi un om al dialogului, inventator de practici pastorale originale, cum sunt vestitele "foi volante", lipite peste tot şi introduse chiar sub uşile caselor. Şi pentru aceasta a fost ales ca patron al jurnaliştilor.
Nicio impunere
Partea a doua a scrisorii apostolice priveşte la moştenirea Sfântului Francisc de Sales pentru epoca noastră, recitind "câteva alegeri cruciale ale sale, pentru a locui în schimbare cu înţelepciune evanghelică". Prima a fost aceea de "a repropune fiecăruia relaţia fericită între Dumnezeu şi fiinţa umană", aşa cum face sfântul în Tratatul iubirii lui Dumnezeu. Providenţa divină atrage inimile noastre la iubirea sa, scrie el, fără nicio impunere, niciun "lanţ de fier", ci cu "invitaţii, atracţii delicioase şi inspiraţii sfinte". Forma convingătoare, comentează papa, "a unei invitaţii care lasă intactă libertatea omului".
Devoţiunea adevărată şi falsă
A doua mare alegere crucială a sfântului din Sales, pentru pontif, "a fost aceea de a fi tratat problema evlaviei". La începutul lui "Filotea", cum rebotează Sfântul Francisc prima sa mare operă, Introducere la viaţa evlavioasă, subliniază că adevărată evlavie "există numai una şi o mulţime false şi deşarte, dacă n-ai cunoaşte-o pe cea adevărată, ai risca să te înşeli şi să pierzi timpul urmărind una absurdă şi superstiţioasă". Aceasta este descrierea evlaviei false pe care o face: se merge de la "cel care se consacră postului" şi crede că este evlavios pentru că nu mănâncă şi nu bea, dar îşi înmoaie limba "în sângele aproapelui prin bârfă şi calomnie", la cel care turuie "foarte multe rugăciuni" şi "limba lui se dezlănţuie în tot felul de vorbe jignitoare, arogante şi injurioase" printre toţi. De asemenea la cel care dă de pomană celor săraci, dar "nu este în stare să scoată blândeţea din inima lui pentru a-i ierta pe duşmanii săi".
În schimb, adevărata evlavie, pentru Sfântul Francisc de Sales "nu este altceva decât o adevărată iubire a lui Dumnezeu, o manifestare a carităţii, aşadar nimic abstract, clarifică Papa Francisc, ci "un mod de a fi în concretul existenţei zilnice". Pentru aceasta evlavia pentru sfântul episcop nu duce la izolare şi nu trebuie izolată "la vreun domeniu protejat şi rezervat. Mai degrabă, ea este a tuturor şi pentru toţi, oriunde suntem, şi fiecare o poate practica în funcţie de propria vocaţie".
Viaţa creştină înseamnă a descoperi bucuria de a iubi
În ultimul capitol al scrisorii apostolice, intitulat "Extazul vieţii", pontiful sintetizează gândirea Sfântului Francisc de Sales despre viaţa creştină, care nu este "o retragere intimistă" în propria inimă sau o "ascultare tristă şi cenuşie" faţă de porunci, pentru că acela care "presupune că se ridică spre Dumnezeu, dar nu trăieşte caritatea faţă de aproapele, se înşeală pe sine însuşi şi pe ceilalţi". În schimb viaţa creştină este o existenţă care "a regăsit izvoarele bucuriei, împotriva oricărei uscări a ei", pentru că acela care trăieşte iubirea adevărată întâlneşte libertatea de a iubi şi "izvorul acestei iubiri care atrage inima este viaţa lui Isus Cristos" care şi-a dăruit viaţa pentru noi.
(După Vatican News, 28 decembrie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
