Papa Francisc: Sfânta Liturghie pentru cardinalii şi episcopii răposaţi în decursul anului (Bazilica Vaticană, Altarul Catedrei, joi, 5 noiembrie 2020)
În textul evanghelic care a fost proclamat (cf. In 11,17-27) Isus rosteşte o autorevelare solemnă: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci" (v. 25-26). Marea lumină a acestor cuvinte prevalează asupra întunericului doliului grav provocat de moartea lui Lazăr. Marta le primeşte şi cu o puternică mărturisire de credinţă declară: "Da, Doamne, eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume" (v. 27). Cuvintele lui Isus fac să treacă speranţa Martei de la viitorul îndepărtat la prezent: învierea este deja aproape de ea, prezentă în persoana lui Cristos.
Revelarea lui Isus ne interpelează astăzi pe noi toţi: suntem chemaţi să credem în învierea nu ca un soi de miraj la orizont, ci un eveniment prezent deja, care ne implică în mod misterios deja acum. Şi totuşi această credinţă în înviere nu ignoră nici nu maschează dezorientarea pe care omeneşte o experimentăm în faţa morţii. Însuşi Domnul Isus, văzându-le plângând pe surorile lui Lazăr şi pe cei care erau cu ele, nu numai că n-a ascuns înduioşarea sa, ci - adaugă evanghelistul Ioan - chiar "a lăcrimat" (In 11,35). În afară de păcat, el este pe deplin solidar cu noi: a experimentat şi drama doliului, amărăciunea lacrimilor vărsate datorită morţii unei persoane dragi. Însă asta nu diminuează lumina de adevăr care provine din revelaţia sa, al cărei mare semn a fost învierea lui Lazăr.
Aşadar, astăzi, nouă ne repetă Domnul: "Eu sunt învierea şi viaţa" (v. 25). Şi ne cheamă să reînnoim marele salt al credinţei, intrând încă de acum în lumina Învierii: "Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi. Crezi tu aceasta?" (v. 26). Atunci când are loc acest salt, modul nostru de a gândi şi de a vedea lucrurile se schimbă. Ochiul credinţei, transcendând vizibilul, vede într-un anumit mod invizibilul (cf. Evr 11,27). Fiecare evenimente este evaluat atunci în lumina unei alte dimensiuni, cea a veşniciei.
Este ceea ce reiese în textul din Cartea Înţelepciunii. Moartea prematură a unui drept este considerată dintr-o perspectivă diferită faţă de cea obişnuită: "Fiind plăcut lui Dumnezeu, a fost iubit şi, pentru că trăia între păcătoşi, a fost mutat. [...] Pentru ca răutatea să nu-i schimbe cugetul şi înşelăciunea să nu-i amăgească sufletul" (4,10-11). În vizuala credinţei, acea moarte nu apare o nenorocire, ci un act providenţial al Domnului, ale cărui gânduri nu coincid cu gândurile noastre. De exemplu, acelaşi autor sacru afirmă că, din perspectiva lui Dumnezeu, "bătrâneţea cinstită nu este lungimea timpului şi nici nu se măsoare după numărul anilor. La oameni, cărunteţea este înţelepciunea şi maturitatea bătrâneţii, viaţa fără pată" (4,8-9). Planurile iubitoare ale lui Dumnezeu pentru aleşii săi scapă complet celor care au ca unic orizont realitatea lumească. De aceea, cu privire la ei - aşa cum am ascultat - se spune: "Vor vedea sfârşitul celui înţelept şi nu vor înţelege ce a vrut Domnul cu privire la el şi pentru ce l-a pus în siguranţă" (4,17).
Rugându-ne pentru cardinalii şi episcopii răposaţi în timpul acestui ultim an, să-i cerem Domnului să ne ajute să le considerăm în manieră corectă parabola existenţială. Îi cerem să risipească întristare negativă, care uneori se infiltrează în noi, ca şi cum cu moartea s-ar termina totul. Este vorba de un sentiment departe de credinţă, care se adaugă la frica umană de a trebui să murim, şi de care nimeni nu se poate declara complet imun. Pentru aceasta, în faţa enigmei morţii, şi credinciosul trebuie să se convertească încontinuu. Zilnic suntem chemaţi să mergem dincolo de imaginea pe care în mod instinctiv o avem despre moarte ca eliminare totală a unei persoane; să transcendem vizibilul sigur, gândurile codificate şi clare, opiniile comune, pentru a ne încredinţa în întregime Domnului care declară: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci" (In 11,25-26).
Aceste cuvinte, fraţi şi surori, primite cu credinţă, fac în aşa fel încât rugăciunea pentru fraţii noştri răposaţi să fie cu adevărat creştină. Ele ne permit să avem şi o viziune cu adevărat realistă despre existenţa lor: să înţelegem sensul şi valoarea binelui pe care l-au făcut, a tăriei lor, a angajării şi a iubirii dăruite în manieră dezinteresată; să înţelegem ce înseamnă a trăi aspirând nu la o patrie pământească, ci la una mai bună, adică la cea cerească (cf. Evr 11,16). Rugăciunea pentru răposaţi, înălţată în încrederea că ei trăiesc la Dumnezeu, răspândeşte astfel binefacerile sale şi asupra noastră, pelerini aici pe pământ. Ea ne educă la o adevărată viziune despre viaţă; ne revelează sensul suferinţelor prin care este necesar să trecem pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu; ne deschide la libertatea adevărată, dispunându-ne la căutarea continuă a bunurilor veşnice.
Însuşindu-ne cuvintele apostolului, şi noi ne simţim "plini de încredere [...]. De aceea, fie că rămânem în trup, fie că plecăm, ne străduim să-i fim plăcuţi lui" (2Cor 5,8-9). Viaţa unui slujitor al Evangheliei se desfăşoară în jurul dorinţei de a fi plăcut Domnului în toate: acesta este criteriul fiecărei alegeri a lui, al fiecărui pas de făcut. De aceea amintim cu recunoştinţă mărturia cardinalilor şi episcopilor care au trăit în fidelitatea faţă de voinţa divină; ne rugăm pentru ei încercând să le urmăm exemplul. Domnul să reverse mereu asupra noastre pe Duhul său de înţelepciune, în mod deosebit în acest timp de încercare. Mai ales în orele în care drumul devine mai greu, El nu ne abandonează, rămâne cu noi, fidel faţă de promisiunea sa: "Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20).
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
