Papa Francisc: Omilia la Sfânta Liturghie în Solemnitatea lui Cristos, Regele Universului - A XXXVII-a Zi Mondială a Tineretului (Catedrala din Asti, duminică, 20 noiembrie 2022)
Am văzut acest tânăr, Stefano, care cere să primească slujirea de acolit în parcursul său spre preoţie. Trebuie să ne rugăm pentru el, pentru ca să meargă înainte în vocaţia sa şi să fie fidel; dar trebuie să ne rugăm şi pentru această Biserică din Asti, pentru ca Domnul să trimită vocaţii sacerdotale, pentru că aşa cum voi vedeţi majoritatea sunt bătrâni, ca mine: este nevoie de preoţi tineri, ca unii de aici care sunt foarte buni. Să-l rugăm pe Domnul pentru ca să binecuvânteze acest ţinut.
Şi din aceste ţinuturi tatăl meu a plecat pentru a emigra în Argentina; şi în aceste ţinuturi, făcute preţioase de produse bune ale pământului şi mai ales de hărnicia genuină a oamenilor, am venit să regăsesc gustul rădăcinilor. Dar astăzi, încă o dată Evanghelia ne duce din nou la rădăcinile credinţei. Ele se află în terenul arid al Calvarului, unde sămânţa lui Isus, murind, a făcut să răsară speranţa: plantată în inima pământului ne-a deschis calea spre cer; cu moartea sa ne-a dat viaţa veşnică; prin lemnul crucii ne-a adus roadele mântuirii. Aşadar să privim la el, să privim le Răstignit.
Pe cruce apare o singură frază: "Acesta este regele iudeilor" (Lc 23,38). Iată titlul: Rege. Însă, observându-l pe Isus, ideea noastră de rege este răsturnată. Să încercăm să ne imaginăm vizual un rege: ne va veni în minte un om puternic aşezat pe un tron cu steme preţioase, un sceptru în mâini şi inele strălucitoare în degete, în timp ce rosteşte supuşilor cuvinte solemne. Aceasta, în mare măsură, este imaginea pe care o avem în cap. Dar privindu-l pe Isus, vedem că totul este contrariul. El nu este aşezat pe un tron comod, ci este atârnat de un lemn; Dumnezeul care "îi dă jos de pe tron pe cei puternici" (Lc 1,52) acţionează ca slujitor pus pe cruce de cei puternici; împodobit numai de cuie şi de spini, despuiat de toate dar bogat în iubire, de pe tronul crucii nu mai învaţă mulţimile cu cuvântul, nu mai ridică mâna pentru a învăţa. Face mai mult: nu îndreaptă degetul împotriva nimănui, ci deschide tuturor braţele. Aşa se manifestă Regele nostru: cu braţe deschise, a brasa aduerte.
Numai intrând în îmbrăţişarea sa noi înţelegem: înţelegem că Dumnezeu a mers până acolo, până la paradoxul crucii, tocmai pentru a îmbrăţişa totul din noi, chiar şi ceea ce era mai distant de el: moartea sa - el a îmbrăţişat moartea noastră -, durerea noastră, sărăciile noastre, fragilităţile noastre şi mizeriile noastre. Şi el a îmbrăţişat toate acestea. S-a făcut slujitor pentru ca fiecare dintre noi să se simtă fiu: a plătit cu slujirea sa filiaţia noastră; s-a lăsat insultat şi batjocorit, pentru ca în orice umilinţă niciunul dintre noi să nu mai fie singur; s-a lăsat despuiat, pentru ca niciunul să nu se simtă despuiat de propria demnitate; a urcat pe cruce, pentru ca în fiecare răstignit din istorie să fie prezenţa lui Dumnezeu. Iată Regele nostru, Rege al fiecăruia dintre noi, Rege al universului pentru a trecut graniţele cele mai îndepărtate ale umanului, a intrat în găurile negre ale urii, în găurile negre ale abandonării pentru a lumina orice viaţă şi a îmbrăţişa orice realitate. Fraţilor, surorilor, aceste este Regele pe care-l sărbătorim astăzi! Nu este uşor să-l înţelegem, dar este Regele nostru. Şi întrebarea pe care să ne-o punem este: acest Rege al universului este Regele existenţei mele? Eu cred în el? Cum pot să-l celebrez pe Domnul oricărui lucru dacă nu devine şi Domnul vieţii mele? Şi tu care astăzi începi acest drum spre preoţie nu uita că acesta este modelul tău: nu te agăţa de onoruri, nu. Acesta este modelul tău; dat tu nu te gândeşti să fi preot ca acest Rege, mai bine opreşte-te aici.
Însă să ne îndreptăm iarăşi ochii spre Isus Răstignit. Vezi, El nu observă viaţa ta pentru un moment şi gata, nu-ţi dedică o privire fugară aşa cum facem noi adesea cu el, ci el rămâne acolo, a brasa aduerte, ca să-ţi spună în tăcere că nimic din tine nu-i este străin, că vrea să te îmbrăţişeze, să te ridice, să te mântuiască aşa cum eşti, cu istoria ta, cu mizeriile tale, cu păcatele tale. Dar, Doamne, este adevărat? Cu mizeriile mele tu mă iubeşti astfel? Fiecare în acest moment să se gândească la propria sărăcie: "Dar, tu mă iubeşti cu aceste sărăcii spirituale pe care le am, cu aceste limitări?". Şi El zâmbeşte şi ne face să înţelegem că ne iubeşte şi şi-a dat viaţa pentru noi. Să ne gândim un pic la limitele noastre, şi la lucrurile bune: el ne iubeşte aşa cum suntem noi, aşa cum suntem acum. El ne dă posibilitatea de a domni în viaţă, dacă tu capitulezi în faţa iubirii sale blânde care se propune dar nu se impune - iubirea lui Dumnezeu nu se impune niciodată - în faţa iubirii sale care te iartă mereu. Noi de atâtea ori obosim să-i iertăm pe oameni şi facem crucea, facem înmormântarea socială. El nu încetează niciodată să ierte, niciodată, niciodată: mereu te repune pe picioare, mereu îţi restituie demnitatea ta regală. Da, mântuirea de unde vine? De la a ne lăsa iubiţi de el, pentru că numai aşa suntem eliberaţi de sclavia eu-lui nostru, de frica de a fi singuri, de la a crede că nu reuşim. Fraţilor, surorilor, să ne punem adesea în faţa Răstignitului, să ne lăsăm iubiţi, pentru că acele brasa aduerte ne deschid şi nouă paradisului, ca "bunului tâlhar". Să simţim adresată nouă acea frază, singura pe care Isus o spune astăzi de pe cruce: "Astăzi vei fi cum mine în paradis" (Lc 23,43). Asta vrea şi vrea să ne spună Dumnezeu, nouă tuturor, de fiecare dată când ne lăsăm priviţi de el. Aşadar înţelegem că nu avem un dumnezeu necunoscut care stă sus în ceruri, puternic şi distant, nu: un Dumnezeu apropiat, apropierea este stilul lui Dumnezeu: apropierea, cu duioşie şi milostivire. Acesta este stilul lui Dumnezeu. Nu are alt stil. Apropiat, milostiv şi duios. Duios şi compătimitor, ale cărui braţe deschise mângâie şi dezmiardă. Iată Regele nostru!
Fraţilor, surorilor, după ce l-am privit, ce anume putem face? Evanghelia ne pune astăzi în faţa a două străzi. În faţa lui Isus este cel care este spectator şi cel care se implică. Spectatorii sunt mulţi, majoritatea. Privesc, este un spectacol a vedea pe unul murind pe cruce. De fapt - spune textul - "poporul privea" (v. 35). Nu erau oameni răi, mulţi erau credincioşi, dar la vederea Răstignitului rămân spectatori: nu fac un pas înainte spre Isus, ci îl privesc de departe, curioşi şi indiferenţi, fără să se intereseze cu adevărat, fără a se întreba ce anume pot să facă. Poate că au comentat: "Dar uite-l pe acesta...". Poate au exprimat judecăţi şi păreri: "Dar este nevinovat, uite-l pe acesta aşa...". Poate că vreunul s-a plâns, dar toţi au rămas să privească stând cu mâinile în sân, cu mâinile încrucişate. Dar şi aproape de cruce sunt spectatori: conducătorii poporului, care vor să asiste la spectacolul sângeros al sfârşitului lipsit de glorie al lui Cristos; soldaţii, care speră ca execuţia să se termine repede, pentru a pleca acasă; unul din răufăcători, care îşi descarcă asupra lui Isus supărarea sa. Batjocoresc, insultă, se descarcă.
Şi toţi aceşti spectatori împărtăşesc un refren, pe care textul îl prezintă de trei ori: "Dacă eşti rege, salvează-te pe tine însuţi!" (cf. v. 35.37.39). Îl insultă astfel, îl sfidează! Salvează-te pe tine însuţi, exact contrariul a ceea ce face Isus, care nu se gândeşte la sine, ci să-i salveze pe ei, care îl insultă. Însă acel salvează-te pe tine însuţi contagiază: de la conducători la soldaţi, la oameni, valul răului ajunge aproape la toţi. Dar să ne gândim că răul este contagios, ne contagiază: ca atunci când noi luăm o boală infecţioasă, ne contagiază imediat. Şi acei oameni vorbesc despre Isus dar nu se sintonizează nici măcar un moment cu Isus. Se distanţează şi vorbesc. Este contagierea letală a indiferenţei. Este o boală urâtă indiferenţa. "Asta nu-mi revine mie, nu-mi revine mie". Indiferenţă faţă de Isus şi indiferenţă şi faţă de bolnavi, faţă de săraci, faţă de cei lipsiţi de pe pământ. Mie îmi place să-i întreb pe oameni, şi întreb pe fiecare dintre voi; ştiu că fiecare dintre voi dă pomană celor săraci, şi eu vă întreb: "Când tu dai pomană celor săraci, îi priveşti în ochi? Eşti capabil să priveşti la ochii acelui sărac sau ai acelei sărace care îţi cere pomană? Când tu dai pomană celor săraci, tu arunci moneda sau îi atingi mâna? Eşti capabil să atingi o mizerie umană?". Apoi fiecare să-şi dea răspuns astăzi. Acei oameni erau în indiferenţă. Acei oameni vorbesc despre Isus, dar nu se sintonizează cu Isus. Şi aceasta este contagierea letală a indiferenţei: care creează distanţă cu mizeriile. Valul răului se propagă mereu astfel: începe de la distanţare, de la a privi fără a face nimic, de a nu avea grijă, apoi se gândeşte numai la ceea ce interesează şi ne obişnuieşte să ne întoarcem privirea în partea cealaltă. Şi acesta este un risc şi pentru credinţa noastră, care se ofileşte dacă rămâne o teorie şi nu devine practică, dacă nu există implicare, dacă nu ne dedicăm personal, dacă nu intrăm în joc. Atunci devenim creştini superficiali - aşa cum am auzit spunându-se acasă la mine - care spun că ei cred în Dumnezeu şi că vor pacea, dar nu se roagă şi nu se îngrijesc de aproapele, precum şi nu-i interesează Dumnezeu, nici pacea. Aceşti creştini numai din vorbă, superficiali!
Acesta era valul rău, care era acolo la Calvar. Dar este şi valul benefic al binelui. Printre atâţia spectatori, unul se implică, adică "bunul tâlhar". Ceilalţi râd de Domnul, el îi vorbeşte şi îi spune pe nume: "Isuse"; atâţia aruncă asupra lui supărarea lor, el îi mărturiseşte lui Cristos greşelile sale; mulţi spun "salvează-te pe tine însuţi", el se roagă: "Isuse, aminteşte-ţi de mine" (v. 42). Cere numai asta Domnului. Asta este o rugăciune frumoasă. Dacă fiecare dintre noi o recită în fiecare zi este un drum frumos: drumul sfinţeniei: "Isuse, aminteşte-ţi de mine". Astfel un răufăcător devine primul sfânt: se apropie de Isus pentru o clipă şi Domnul îl ţine cu el pentru totdeauna. Or, Evanghelia vorbeşte despre bunul tâlhar pentru noi, pentru a ne invita să învingem răul încetând să rămânem spectatori. Vă rog, acest lucru este mai rău decât a face răul, indiferenţa. De unde se începe? De la confidenţă, de la a-i spune lui Dumnezeu pe nume, exact cum a făcut bunul tâlhar, care la sfârşitul vieţii regăseşte încrederea curajoasă a copiilor, care se încred, cer, insistă. Şi în confidenţă admite greşelile sale, plânge dar nu asupra sa, ci în faţa Domnului. Şi noi, avem această încredere, ducem la Isus ceea ce avem înăuntru sau ne mascăm în faţa lui Dumnezeu, eventual cu un pic de sacralitate şi de tămâie? Vă rog, nu faceţi spiritualitatea machiajului: aceea este plictisitoare. În faţa lui Dumnezeu: apă şi săpun, numai, fără machiaj, ci sufletul aşa cum este. Şi de acolo vine mântuirea. Cel care practică confidenţa, ca acest bun tâlhar, învaţă mijlocirea, învaţă să ducă la Dumnezeu ceea ce vede, suferinţele lumii, persoanele pe care le întâlneşte; să-i spună, ca bunul tâlhar: "Aminteşte-ţi, Doamne!". Nu suntem în lume numai pentru a ne mântui pe noi înşine, nu: ci pentru a-i duce pe fraţi şi pe surori în îmbrăţişarea Regelui. A mijloci, a-i aminti Domnului, deschide porţile paradisului. Dar noi, când ne rugăm, mijlocim? "Aminteşte-ţi, Doamne, aminteşte-ţi de mine, de familia mea, aminteşte-ţi de această problemă, aminteşte-ţi, aminteşte-ţi...". A-i atrage atenţia Domnului.
Fraţilor, surorilor, astăzi Regele nostru de pe cruce ne priveşte a brasa aduerte. Ne revine nouă să alegem dacă suntem spectatori sau implicaţi. Sunt spectator sau vreau să fiu implicat? Vedem crizele de astăzi, scăderea credinţei, lipsa de participare... Ce facem? Ne limităm să facem teorii, ne limităm să criticăm, sau ne suflecăm mânecile, luăm viaţa în mână, trecem de la "dacă" al scuzelor la "da"-ul rugăciunii şi al slujirii? Toţi credem că ştim ce anume nu merge în societate, toţi; vorbim în fiecare zi despre ce anume nu merge în lume precum şi în Biserică: atâtea lucruri nu merg în Biserică. Dar după aceea facem ceva? Ne murdărim mâinile ca Dumnezeul nostru pironit pe lemn sau stăm cu mâinile în buzunar ca să privim? Astăzi, în timp ce Isus, despuiat pe cruce, dă la o parte orice văl de pe Dumnezeu şi distruge orice imagine falsă a regalităţii sale, să privim la el, pentru a găsi curajul de a privi la noi înşine, de a parcurge căile confidenţei şi mijlocirii, de a deveni slujitori pentru a domni cu el. "Aminteşte-ţi, Doamne, aminteşte-ţi!": Să facem această rugăciune mai des. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
