Începem Postul Mare primind cenuşa: "Aminteşte-ţi că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (cf. Gen 3,19). Praful de pe cap ne readuce la pământ, ne aminteşte că venim din pământ şi că în pământ ne vom întoarce. Adică suntem slabi, fragili, muritori. În cursul secolelor şi al mileniilor suntem în trecere, în faţa imensităţii galaxiilor şi a spaţiului suntem minusculi. Suntem praf în univers. Dar suntem praful iubit de Dumnezeu. Domnului i-a plăcut să adune praful nostru în mâini şi să sufle asupra sa suflul său de viaţă (cf. Gen 2,7). Astfel suntem praf preţios, destinat să trăim pentru totdeauna. Suntem pământul asupra căruia Dumnezeu a revărsat cerul său, praful care conţine visele sale. Suntem speranţa lui Dumnezeu, comoara sa, gloria sa.
Cenuşa ne aminteşte astfel parcursul existenţei noastre: de la praf la viaţă. Suntem praf, pământ, lut, dar dacă ne lăsăm plăsmuiţi de mâinile lui Dumnezeu devenim o minunăţie. Şi totuşi adesea, mai ales în dificultăţi şi în singurătate, vedem numai praful nostru! Însă Domnul ne încurajează: puţinul care suntem are o valoare infinită în ochii săi. Curaj, suntem născuţi pentru a fi iubiţi, suntem născuţi pentru a fi copii ai lui Dumnezeu.
Iubiţi fraţi şi surori, la începutul Postului Mare să ne dăm seama de asta. Pentru că Postul Mare nu este timpul pentru a revărsa asupra oamenilor moralisme inutile, ci pentru a recunoaşte că cenuşile noastre mizerabile sunt iubite de Dumnezeu. Este timp de har, pentru a primi privirea de iubire a lui Dumnezeu asupra noastră şi, priviţi astfel, să ne schimbăm viaţa. Suntem în lume pentru a merge de la cenuşă la viaţă. aşadar, să nu pulverizăm speranţa, să nu incinerăm visul pe care Dumnezeu îl are cu privire la noi. Să nu cedăm în faţa resemnării. Şi tu spui: "Cum pot să am încredere? Lumea merge rău, frica se răspândeşte, există atâta răutate şi societatea se descreştinează...". Dar nu crezi că Dumnezeu poate să transforme praful nostru în glorie?
Cenuşa pe care o primim pe cap zdruncină gândurile pe care le avem în cap. Ne aminteşte că noi, fii ai lui Dumnezeu, nu putem trăi pentru a urmări praful care dispare. O întrebare poate să coboare de la cap la inimă: "Eu, pentru ce anume trăiesc?". Dacă trăiesc pentru lucrurile din lume care trec, mă întorc la praf, reneg ceea ce Dumnezeu a făcut în mine. Dacă trăiesc numai pentru a duce acasă un pic de bani şi a mă distra, pentru a căuta un pic de prestigiu, a face un pic de carieră, trăiesc din praf. Dacă judec rău viaţa numai pentru că sunt ţinut în consideraţie suficientă sau nu primesc de la alţii ceea ce eu cred că merit, încă rămân privind praful.
Nu suntem în lume pentru aceasta. Valorăm mult mai mult, trăim pentru mult mai mult: pentru a realiza visul lui Dumnezeu, pentru a iubi. Cenuşa se pune pe capetele noastre pentru ca în inimi să se aprindă focul iubirii. Pentru ca să fim cetăţeni ai cerului şi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este paşaportul pentru cer, este paşaportul nostru. Bunurile pământeşti pe care le avem nu ne vor folosi, sunt praf care dispare, însă iubirea pe care o dăruim - în familie, la locul de muncă, în Biserică, în lume - ne va mântui, va rămâne pentru totdeauna.
Cenuşa pe care o primim ne aminteşte un al doilea parcurs, cel contrar, cel care merge de la viaţă la praf. Privim în jurul nostru şi vedem prafuri de moarte. Vieţi reduse la cenuşă. Dărâmături, distrugere, război. Vieţi de nevinovaţi mici neprimiţi, vieţi de săraci refuzaţi, vieţi de bătrâni rebutaţi. Continuăm să ne distrugem, să ne întoarcem în praf. Şi cât praf există în relaţiile noastre! Să privim în casa noastră, în familii: câte certuri, câtă incapacitate de a dezamorsa conflictele, câtă trudă de a cere scuze, de a ierta, de a reîncepe, în timp ce cu atâta uşurinţă reclamăm spaţiile noastre şi drepturile noastre! Există atâta praf care murdăreşte iubirea şi urâţeşte viaţa. Şi în Biserică, sălaşul lui Dumnezeu, am lăsat să se depoziteze atâta praf, praful mondenităţii.
Şi să ne privim înăuntru, în inimă: de câte ori înăbuşim focul lui Dumnezeu cu cenuşa ipocriziei! Ipocrizia: este murdăria pe care Isus ne cere astăzi în Evanghelie s-o înlăturăm. De fapt, Domnul nu spune numai să facem fapte de caritate, de a ne ruga şi de a posti, ci să facem toate acestea fără prefăcătorii, fără duplicităţi, fără ipocrizie (cf. Mt 6,2.5.16). În schimb, de câte ori facem ceva numai pentru a fi aprobaţi, pentru revenirea imaginii noastre, pentru egoul nostru! De câte ori ne proclamăm creştini şi în inimă cedăm fără probleme în faţa patimilor care ne fac sclavi! De câte ori predicăm un lucru şi facem alt lucru! De câte ori ne arătăm buni în afară şi păstrăm supărări înăuntru! Câtă duplicitate avem în inimă... Este praf care murdăreşte, cenuşă care înăbuşă focul iubirii.
Avem nevoie de curăţenie de praful care s-a depozitat pe inimă. Ce-i de făcut? Ne ajută chemarea insistentă a sfântului Paul în a doua lectură: "Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!". Paul nu cere asta, imploră asta: "Vă rugăm pentru Cristos: lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu" (2Cor 5,20). Noi am fi spus: "Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!". În schimb nu, foloseşte pasivul: lăsaţi-vă împăcaţi. Pentru că sfinţenia nu este activitate a noastră, este har! Pentru că singuri nu suntem capabili să eliminăm praful care ne murdăreşte inima. Pentru că numai Isus, care cunoaşte şi iubeşte inima noastră, poate s-o vindece. Postul Mare este timp de vindecare.
Aşadar ce-i de făcut? În drumul spre Paşti putem să facem două treceri: prima, de la praf la viaţă, de la umanitatea noastră fragilă la umanitatea lui Isus, care ne vindecă. Putem să ne punem în faţa Răstignitului, să stăm acolo, să privim şi să repetăm: "Isuse, tu mă iubeşti, transformă-mă... Isuse, tu mă iubeşti, transformă-mă...". Şi după ce am primit iubirea sa, după ce am plâns în faţa acestei iubiri, a doua trecere, pentru a nu recădea de la viaţă la praf. Se merge la primirea iertării lui Dumnezeu, la Spovadă, pentru că acolo focul iubirii lui Dumnezeu consumă cenuşa păcatului. Îmbrăţişarea Tatălui la Spovadă ne reînnoieşte înăuntru, ne curăţă inima. Să ne lăsăm împăcaţi pentru a trăi ca fii iubiţi, ca păcătoşi iertaţi, ca bolnavi vindecaţi, ca nişte călători însoţiţi. Să ne lăsăm iubiţi pentru a iubi. Să ne lăsăm ridicaţi, pentru a merge spre ţintă, Paştele. Vom avea bucurie de a descoperi că Dumnezeu ne învie din cenuşa noastră.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
