|
| © Vatican Media |
Când dai de pomană, când te rogi, când posteşti, ai grijă ca acest lucru să fie făcut în ascuns: de fapt, Tatăl tău vede în ascuns (cf. Mt 6,4). Intră în ascuns: aceasta este invitaţia pe care Isus o adresează fiecăruia dintre noi la începutul drumului Postului Mare.
A intra în ascuns înseamnă a ne întoarce la inimă, cum avertizează profetul Ioel (cf. Il 2,12). Este vorba de o călătorie din exterior spre interior, pentru ca tot ceea ce trăim, chiar şi relaţia noastră cu Dumnezeu, să nu se reducă la exterioritate, la o ramă fără tablou, la o îmbrăcare a sufletului, ci să se nască dinăuntru şi să corespundă mişcărilor inimii, adică dorinţelor noastre, gândurilor noastre, simţirii noastre, nucleului originar al persoanei noastre.
Postul Mare ne cufundă, aşadar, într-o baie de purificare şi de despuiere: vrea să ne ajute să dăm la o parte orice "machiaj", tot ceea ce îmbrăcăm pentru a apărea adecvaţi, mai buni decât suntem. A ne întoarce la inimă înseamnă a ne întoarce la adevăratul nostru eu şi a-l prezenta aşa cum este, gol şi despuiat, în faţa lui Dumnezeu. Înseamnă să ne privim înăuntru şi să conştientizăm cine suntem cu adevărat, dând la o parte măştile noastre pe care le purtăm, încetinind cursa freneziilor noastre, îmbrăţişând viaţa şi adevărul despre noi înşine. Viaţa nu este o recitare, iar Postul Mare ne invită să coborâm de pe scena ficţiunii, pentru a ne întoarce la inimă, la adevărul a ceea ce suntem. A ne întoarce la inimă, a ne întoarce la adevăr.
Pentru aceasta, în această seară, cu spirit de rugăciune şi de umilinţă, primim pe cap cenuşa. Este un gest care vrea să ne ducă din nou la realitatea esenţială despre noi înşine: noi suntem praf, viaţa noastră este ca o suflare (cf. Ps 39,6; 144,4), dar Domnul - el şi numai el, nu alţii - nu permite ca ea să dispară; el adună şi plăsmuieşte praful care suntem, pentru ca să nu fie risipit de vânturile impetuoase ale vieţii şi să nu se dizolve în abisul morţii.
Cenuşa pusă pe capul nostru ne invită să redescoperim secretul vieţii. Ne spun: Până când vei continua să îmbraci o armură care acoperă inima, până când te vei camufla cu masca aparenţelor, vei arăta o lumină artificială pentru a te arăta invincibil, vei rămâne gol şi uscat? În schimb, atunci când vei avea curajul de a-ţi pleca fruntea pentru a te privi înăuntru, atunci vei putea descoperi prezenţa unui Dumnezeu care te iubeşte şi te iubeşte dintotdeauna; în sfârşit, se vor fărâma coifurile pe care ţi le-ai construit şi vei putea să te simţi iubit cu o iubire veşnică.
Soră, frate, eu, tu, fiecare dintre noi, suntem iubiţi cu iubire veşnică. Suntem cenuşă asupra căreia Dumnezeu a suflat suflarea sa de viaţă, suntem pământ pe care el l-a plăsmuit cu mâinile sale (cf. Gen 2,7; Ps 119,73), suntem praf din care vom învia pentru o viaţă fără sfârşit pregătită dintotdeauna pentru noi (cf. Is 26,19). Şi dacă, în cenuşa care suntem, arde focul iubirii lui Dumnezeu, atunci descoperim că din această iubire suntem plămădiţi şi că la iubire suntem chemaţi: a-i iubi pe fraţii pe care îi avem alături, a fi atenţi la ceilalţi, a trăi compasiunea, a exercita milostivirea, a împărtăşi ceea ce suntem şi ceea ce avem cu acela care se află în nevoie. De aceea, pomana, rugăciunea şi postul nu se pot reduce la practici exterioare, ci sunt căi care ne conduc din nou la inimă, la esenţialul vieţii creştine. Ne fac să descoperim că suntem cenuşa iubită de Dumnezeu şi ne fac capabili să presărăm aceeaşi iubire asupra "cenuşii" atâtor situaţii zilnice, pentru ca în ele să se renască speranţă, încredere, bucurie.
Sfântul Anselm de Aosta ne-a lăsat acest îndemn, pe care în această seară îl putem însuşi: "Fugi pentru scurt timp de la ocupaţiile tale, lasă un pic gândurile tale tumultuoase. Îndepărtează în acest moment problemele grave şi pune deoparte activităţile tale obositoare. Fii atent un pic la Dumnezeu şi odihneşte-te în el. Intră în interiorul sufletului tău, exclude totul în afară de Dumnezeu şi ceea ce te ajută să-l cauţi şi, închizând uşa, caută-l. O, inima mea, spune acum cu toată fiinţa ta, spune acum lui Dumnezeu: Caut faţa ta. Faţa ta, Doamne, eu o caut" (Proslogion, 1).
Aşadar, să ascultăm, în acest Post Mare, glasul Domnului care nu încetează să ne repete: intră în ascuns. Intră în ascuns, întoarce-te la inimă. Este o invitaţie mântuitoare pentru noi care adesea trăim la suprafaţă, care ne agităm pentru a fi observaţi, care avem nevoie mereu să fim admiraţi şi apreciaţi. Fără a ne da seama, ajungem să nu mai avem un loc ascuns în care să ne oprim şi să ne păzim pe noi înşine, cufundaţi într-o lume în care totul, chiar şi emoţiile şi sentimentele cele mai intime, trebuie să devină "social" - dar cum poate să fie social ceea ce nu izvorăşte din inimă? Chiar şi experienţele cele mai tragice şi dureroase riscă să nu aibă un loc ascuns care să le păzească: totul trebuie să fie expus, arătat, dat ca hrană bârfei de moment. Şi iată că Domnul ne spune: intră în ascuns, întoarce-te în centrul tău. Chiar acolo, unde locuiesc şi atâtea frici, sentimente de vină şi păcate, acolo Domnul a coborât, a coborât pentru a te vindeca şi a te purifica. Să intrăm în camera noastră interioară: acolo locuieşte Domnul, fragilitatea noastră este primită şi suntem iubiţi fără condiţii.
Să ne întoarcem, fraţilor şi surorilor. Să ne întoarcem la Dumnezeu cu toată inima. În aceste săptămâni din Postul Mare să dăm spaţiu rugăciunii de adoraţie silenţioasă, în care să rămânem în ascultare în prezenţa Domnului ca Moise, ca Ilie, ca Maria, ca Isus. Ne-am dat seama că am pierdut simţul adoraţiei? Să ne întoarcem la adoraţie. Să aplecăm urechea inimii la Cel care, în tăcere, vrea să ne spună: "Eu sunt Dumnezeul tău: Dumnezeu de milostivire şi de compasiune, Dumnezeul iertării şi al iubirii, Dumnezeul duioşiei şi al atenţiei. [...] Nu te judeca pe tine însuţi. Nu te condamna. Nu te refuza pe tine însuţi. Lasă ca iubirea mea să atingă cotloanele cele mai profunde şi ascunse ale inimii tale şi să-ţi reveleze însăşi frumuseţea ta, o frumuseţe pe care ai pierdut-o din vedere, dar care îţi va deveni din nou vizibilă în lumina milostivirii mele". Domnul ne cheamă: "Vino, vino, lasă ca eu să pot şterge lacrimile tale şi lasă ca gura mea să vină mai aproape de urechea ta şi să-ţi spună: Eu te iubesc, te iubesc, te iubesc" (H. Nouwen, In cammino verso l'alba [În drum spre zori], Brescia 1997, 233). Noi credem că Domnul ne iubeşte, că Domnul mă iubeşte?
Fraţilor şi surorilor, să nu ne fie frică să ne despuiem de hainele lumeşti şi de a ne întoarce la inimă, a ne întoarce la esenţial. Să ne gândim la Sfântul Francisc, care, după ce s-a despuiat, l-a îmbrăţişat cu toată fiinţa sa pe Tatăl care este în ceruri. Să ne recunoaştem pentru ceea ce suntem: praf iubit de Dumnezeu, chemat să fie praf îndrăgostit de Dumnezeu. Graţie lui ne vom renaşte din cenuşa păcatului la viaţa nouă în Isus Cristos şi în Duhul Sfânt.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
