Omilia Sfântului Părinte, citită de cardinalul secretar de stat
În această zi, care deschide timpul Postului Mare, Domnul ne spune: "Aveţi grijă să nu săvârşiţi faptele voastre bune înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea răsplată înaintea Tatălui vostru din ceruri!" (Mt 6,1). Poate surprinde, dar în Evanghelia de astăzi cuvântul care apare de mai multe ori este răsplată (cf. v. 1.2.5.16). De obicei, în Miercurea Cenuşii atenţia noastră se concentrează mai mult asupra angajării cerute de drumul de credinţă, decât pe premiul spre care ea se îndreaptă. Şi totuşi astăzi discursul lui Isus revine de fiecare dată asupra acestui termen, răsplată, care pare să fie impulsul acţiunii noastre. De fapt, există în noi, în inima noastră, o sete, o dorinţă de a ajunge la o răsplată, care ne atrage şi mişcă tot ceea ce facem.
Însă, Domnul distinge două tipuri de răsplată la care poate să tindă viaţa unei persoane: pe de o parte este răsplata la Tatăl şi pe de altă parte răsplata la oameni. Prima este veşnică, este cea adevărată, definitivă, este scopul vieţii. În schimb, a doua este tranzitorie, este o fascinaţie la care tindem când admiraţia oamenilor şi succesul lumesc sunt pentru noi lucrul mai important, cea mai mare satisfacţie. Dar este o iluzie: este ca un miraj care, odată obţinut, lasă cu mâinile goale. Neliniştea şi nemulţumirea pândesc mereu la colţ pentru cel care are ca orizont mondenitatea, care seduce dar apoi dezamăgeşte. Cel care priveşte la răsplata lumii nu găseşte niciodată pace şi nici nu ştie să promoveze pacea. Pentru că pierde din vedere pe Tatăl şi pe fraţi. Este un risc pe care ni-l asumăm toţi, pentru aceasta Isus ne avertizează: "Aveţi grijă". Este ca şi cum ar spune: "Aveţi posibilitatea de a vă bucura de o răsplată infinită, o răsplată fără egal: de aceea aveţi grijă să nu vă lăsaţi fascinaţi de aparenţă, urmărind răsplăţi de doi bani, care vă mor în mână".
Ritul cenuşii, pe care o primim pe cap, vrea să ne sustragă de la fascinaţia de a pune răsplata la oameni înaintea răsplăţii la Tatăl. Acest semn auster, care ne face să reflectăm asupra caducităţii condiţiei noastre umane, este ca un medicament cu gust amar, dar eficace pentru a îngriji boala aparenţei. Este o boală spirituală, care reduce la sclavie persoana, făcând-o să devină dependentă de admiraţia altuia. Este o adevărată "sclavie a ochilor şi a minţii" (cf. Ef 6,6; Col 3,22), care induce să se trăiască urmărind gloria deşartă, motiv pentru care ceea ce contează nu este curăţenia inimii, ci admiraţia oamenilor; nu privirea lui Dumnezeu asupra noastră, ci modul în care ne privesc alţii. Şi nu se poate trăi bine mulţumindu-ne cu această răsplată.
Şi necazul este că această boală a aparenţei ameninţă şi ambientele mai sacre. Asupra acestui lucru insistă astăzi Isus: şi rugăciunea, şi caritatea, şi postul pot să devină auto referenţiale. În fiecare gest, chiar în cel mai frumos, se poate ascunde molia autocomplăcerii. Atunci inima nu este complet liberă, pentru că nu caută iubirea faţă de Tatăl şi faţă de fraţi, ci aprobarea umană, aplauzele oamenilor, propria glorie. Şi totul poate să devină un soi de ficţiune faţă de Dumnezeu, faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi. Pentru aceasta cuvântul lui Dumnezeu ne invită să ne privim înăuntru, pentru a vedea ipocriziile noastre. Să facem o diagnoză a aparenţelor pe care le căutăm şi să încercăm să le demascăm. Ne va face bine.
Cenuşa scoate în evidenţă nimicul care se ascunde în spatele căutării neliniştite a răsplăţilor lumeşti. Ne aminteşte că mondenitatea este ca praful, care este dus de un pic de vânt. Surori şi fraţi, nu suntem în lume pentru a urmări vântul; inimii noastre îi este sete de veşnicie. Postul Mare este un timp dăruit nouă de Domnul pentru a trăi din nou, pentru a fi îngrijiţi interior şi pentru a merge spre Paşte, spre ceea ce nu trece, spre răsplata la Tatăl. Este un drum de vindecare. Nu pentru a schimba totul de astăzi pe mâine, ci pentru a trăi fiecare zi cu un spirit nou, cu un stil diferit. La asta folosesc rugăciunea, caritatea şi postul: purificaţi de cenuşa de Postul Mare, purificaţi de ipocrizia aparenţei, regăsesc toată forţa lor şi regenerează un raport viu cu Dumnezeu, cu fraţii şi cu noi înşine.
Rugăciunea umilă, făcută "în ascuns" (Mt 6,6), în ascunderea propriei camere, devine secretul pentru a face să înflorească viaţa în exterior. Este un dialog cald de afect şi de încredere, care mângâie şi deschide inima. Mai ales în acest timp al Postului Mare, să ne rugăm privind Răstignitul: să ne lăsăm invadaţi de duioşia emoţionantă a lui Dumnezeu şi să punem în rănile sale rănile noastre şi rănile lumii. Să nu ne lăsăm cuprinşi de grabă, să stăm în tăcere în faţa lui. Să redescoperim esenţialitatea rodnică a dialogului intim cu Domnul. Pentru că lui Dumnezeu nu-i plac lucrurile strălucitoare; în schimb, îi place să se lase găsit în ascuns. Este "ascunzişul iubirii", departe de orice ostentaţie şi de tonuri eclatante.
Dacă rugăciunea este adevărată, nu poate decât să se traducă în caritate. Şi caritatea ne eliberează de sclavia cea mai rea, aceea de noi înşine. Caritatea din Postul Mare, purificată de cenuşă, ne duce la esenţial, la bucuria intimă care există în a dărui. Pomana, făcută departe de reflectoare, dă pace şi speranţă inimii. Ne dezvăluie frumuseţea de a da care devine un a primi şi astfel permite să se descopere un secret preţios: a dărui face inimă să se bucure mai mult decât a primi (cf. Fap 20,35).
În sfârşit, postul. El nu este o dietă, dimpotrivă ne eliberează de autoreferenţialitatea căutării obsesive a bunăstării fizice, pentru a ne ajuta să ţinem în formă nu corpul, ci spiritul. Postul ne face să dăm din nou lucrurilor valoarea justă. În mod concret, ne aminteşte că viaţa nu trebuie supusă scenei trecătoare din această lume. Şi postul nu trebuie restrâns numai la mâncare: în special în Postul Mare trebuie să se postească de la ceea ce ne dă o anumită dependenţă. Fiecare să se gândească, pentru a face un post care să aibă incidenţă cu adevărat asupra vieţii sale concrete.
Dar dacă rugăciunea, caritatea şi postul trebuie să se formeze în ascuns, nu sunt secrete efectele lor. Rugăciunea, caritatea şi postul nu sunt medicamente numai pentru noi, ci pentru toţi, pentru că pot să schimbe istoria. Înainte de toate pentru că acela care îi simte efectele, aproape fără să-şi dea seama, le transmite şi celorlalţi; şi mai ales pentru că rugăciunea, caritatea şi postul sunt căile principale care îi permit lui Dumnezeu să intervină în viaţa noastră şi a lumii. Sunt armele spiritului şi cu ele, în această zi de rugăciune şi de post pentru Ucraina, implorăm de la Dumnezeu acea pace pe care oamenii singuri nu reuşesc s-o obţină şi s-o construiască.
O, Doamne, tu care vezi în ascuns şi ne răsplăteşti dincolo de orice aşteptare a noastră, ascultă rugăciunea celor care se încred în tine, mai ales a celor mai umili, a celor mai încercaţi, a celor care suferă şi fug sub zgomotul asurzitor al armelor! Repune în inimi pacea, dăruieşte din nou zilelor noastre pacea ta! Şi aşa să fie.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
