|
| © Vatican Media |
"Iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii!" (2Cor 6,2). Această expresie a apostolului Paul ne ajută să intrăm în spiritul timpului Postului Mare. De fapt, Postul Mare este timpul potrivit pentru a ne întoarce la esenţial, pentru a ne despuia de ceea ce ne îngreunează, pentru a ne reconcilia cu Dumnezeu, pentru a reînsufleţi focul Duhului Sfânt care locuieşte ascuns prin cenuşa umanităţii noastre fragile. Întoarcerea la esenţial. Este timpul de har pentru a pune în practică ceea ce Domnul ne-a cerut în primul verset al cuvântului pe care l-am ascultat: "Întoarceţi-vă la mine din toată inima" (Il 2,12). Întoarcerea la esenţial, care este Domnul.
Ritul cenuşii ne introduce pe acest drum de întoarcere şi ne adresează două invitaţii: întoarcere la adevărul despre noi înşine şi întoarcere la Dumnezeu şi la fraţi.
Înainte de toate, întoarcere la adevărul despre noi înşine. Cenuşa ne aminteşte cine suntem şi de unde venim, ne conduc din nou la adevărul fundamental al vieţii: numai Domnul este Dumnezeu şi noi suntem lucrarea mâinilor sale. Acesta este adevărul nostru. Noi avem viaţa în timp ce el este viaţa. El este Creatorul, în timp ce noi suntem lut fragil care este plăsmuit de mâinile sale. Noi venim din pământ şi avem nevoie de cer, de el; cu Dumnezeu vom învia din cenuşa noastră, dar fără el suntem ţărână. Şi în timp ce înclinăm capul cu umilinţă pentru a primi cenuşa, să readucem în amintirea inimii acest adevăr: suntem ai Domnului, îi aparţinem lui. De fapt, el "l-a plăsmuit din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflare de viaţă" (Gen 2,7): adică existăm pentru că el a suflat respiraţia vieţii în noi. Şi, ca Tată duios şi milostiv, trăieşte şi el Postul Mare, pentru că ne doreşte, ne aşteaptă, aşteaptă întoarcerea noastră. Şi mereu ne încurajează să nu disperăm, chiar şi atunci când cădem în ţărâna fragilităţii noastre şi a păcatului nostru, pentru că "el ştie din ce am fost plăsmuiţi şi nu uită că suntem ţărână" (Ps 103,14). Să reascultăm asta: el nu uită că suntem ţărână. Dumnezeu ştie asta; în schimb noi adesea uităm asta, crezând că suntem autosuficienţi, puternici, invincibili fără el; folosim maquillage pentru a ne crede mai buni decât cei care suntem: suntem ţărână.
Postul Mare este, aşadar, timpul pentru a ne aminti cine este Creatorul şi cine este creatura, pentru a proclama că numai Dumnezeu este Domnul, pentru a ne despuia de pretenţia de a ne fi suficienţi nouă înşine şi de mania de a ne pune în centru, de a fi primii din clasă, de a crede că putem numai cu capacităţile noastre să fim protagonişti ai vieţii şi să transformăm lumea care ne înconjoară. Aceste este timpul potrivit pentru a ne converti, pentru a schimba privirea înainte de toate asupra noastră înşine, pentru a ne privi înăuntru: câte distrageri şi superficialităţi ne abat de la ceea ce contează, de câte ori ne focalizăm asupra voinţelor noastre sau asupra a ceea ce ne lipseşte, îndepărtându-ne de centrul inimii, uitând să îmbrăţişăm sensul existenţei noastre în lume. Postul Mare este un timp de adevăr pentru a face să cadă măştile pe care le purtăm în fiecare zi pentru a apare perfecţi în ochii lumii; pentru a lupta, aşa cum ne-a spus Isus în Evanghelie, împotriva falsităţilor şi a ipocriziei: nu cele ale celorlalţi, ale noastre: a le privi în faţă şi a lupta.
Însă există un al doilea pas: cenuşa ne invită şi să ne întoarcem la Dumnezeu şi la fraţi. De fapt, dacă ne întoarcem la adevărul despre ceea ce suntem şi ne dăm seama că eul nostru nu-şi este suficient sieşi, atunci descoperim că existăm numai graţie relaţiilor: cea originară cu Domnul şi cele vitale cu ceilalţi. Astfel, cenuşa pe care o primim pe cap ne spune că orice prezumţie de autosuficienţă este falsă şi că a idolatriza eul este distructiv şi ne închide în cuşca singurătăţii: a ne privi în oglindă imaginându-ne că suntem perfecţi, imaginându-ne că suntem în centrul lumii. În schimb, viaţa noastră este înainte de toate o relaţie: am primit-o de la Dumnezeu şi de la părinţii noştri, şi mereu putem s-o reînnoim şi s-o regenerăm graţie Domnului şi celor pe care el îi pune lângă noi. Postul Mare este timpul potrivit pentru a reînsufleţi relaţiile noastre cu Dumnezeu şi cu ceilalţi: pentru a ne deschide în tăcere la rugăciune şi a ieşi din fortăreaţa eului nostru închis, pentru a rupe lanţurile individualismului şi izolării şi a redescoperi, prin întâlnire şi ascultare, pe cel care merge alături de noi în fiecare zi, şi a reînvăţa să-l iubim ca frate sau soră.
Fraţilor şi surorilor, cum realizăm toate acestea? Pentru a parcurge acest drum - întoarcerea la adevărul despre noi înşine, întoarcerea la Dumnezeu şi la ceilalţi - suntem invitaţi să parcurgem trei mari căi: pomana, rugăciunea şi postul. Sunt căile clasice: nu avem nevoie de noutăţi pe acest drum. Isus a spus asta, este clar: pomana, rugăciunea şi postul. Şi nu este vorba de rituri exterioare, ci de gesturi care trebuie să exprime o reînnoire a inimii. Pomana nu este un gest rapid pentru a curăţa conştiinţa, pentru a echilibra un pic dezechilibrul interior, ci este o atingere cu propriile mâini şi cu propriile lacrimi suferinţele săracilor; rugăciunea nu este ritualism, ci dialog de adevăr şi iubire cu Tatăl; şi postul nu este o simplă renunţare, ci un gest puternic pentru a aminti inimii noastre ceea ce contează şi ceea ce trece. Cel al lui Isus este un "avertisment care îşi păstrează şi pentru noi validitatea sa salutară: gesturilor exterioare trebuie să-i corespundă mereu sinceritatea sufletului şi coerenţa faptelor. De fapt, la ce foloseşte sfâşierea hainelor, dacă inima rămâne departe de Domnul, adică de bine şi de dreptate?" (Benedict al XVI-lea, Omilia de Miercurea Cenuşii, 1 martie 2006). În schimb, de prea multe ori gesturile şi riturile noastre nu ating viaţa, nu fac adevăr; eventual le facem numai pentru a fi admiraţi de ceilalţi, pentru a primi aplauze, pentru a ne lua meritul. Să ne amintim de asta: în viaţa personală, ca şi în viaţa Bisericii, nu contează exterioritatea, judecăţile umane şi satisfacţia lumii; contează numai privirea lui Dumnezeu, care citeşte în ea iubirea şi adevărul.
Dacă ne punem cu umilinţă sub privirea sa, atunci pomana, rugăciunea şi postul nu rămân gesturi exterioare, ci exprimă cine suntem cu adevărat: fii ai lui Dumnezeu şi fraţi între noi. Pomana, caritatea, va manifesta compasiunea noastră faţă de cel care este în nevoie, ne va ajuta să ne întoarcem la ceilalţi; rugăciunea va da glas dorinţei noastre intime de a-l întâlni pe Tatăl, făcându-ne să ne întoarcem la el; postul va fi sala spirituală de antrenament pentru a renunţa cu bucurie la ceea ce este superfluu şi ne îngreunează, pentru a deveni interior mai liberi şi a ne întoarce la adevărul despre noi înşine. Întâlnire cu Tatăl, libertate, compasiune.
Iubiţi fraţi şi surori, să ne înclinăm capul, să primim cenuşa, să facem uşoară inima. Să pornim la drum în caritate: ne sunt date patruzeci de zile potrivite pentru a ne aminti că lumea nu trebuie închisă în graniţele înguste ale nevoilor noastre personale şi a redescoperi bucuria nu în lucrurile de acumulat, ci în îngrijirea celui care se află în nevoie şi în suferinţă. Să pornim la drum în rugăciune: ne sunt date patruzeci de zile potrivite pentru ai reda lui Dumnezeu primatul în viaţă, pentru a ne repune în dialog cu el cu toată inima, nu în rămăşiţele de timp. Să pornim la drum în post: ne sunt date patruzeci de zile potrivite pentru a ne regăsi, pentru a îndigui dictatura agendelor mereu pline de lucruri de făcut, pretenţiile unui ego tot mai superficial şi deranjant, şi a alege ceea ce contează.
Fraţilor şi surorilor, să nu irosim harul acestui timp sfânt: să privim Răstignitul şi să mergem, să răspundem cu generozitate la chemările puternice ale Postului Mare. Şi la sfârşitul drumului îl vom întâlni cu mai multă bucurie pe Stăpânul vieţii, îl vom întâlni pe el, unicul care ne va face să înviem din cenuşa noastră.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
