Papa Francisc: Discurs adresat comunităţii Seminarului Pontifical Regional Flaminio "Benedict al XV-lea" din Bologna (9 decembrie 2019)
Iubiţi fraţi în episcopat şi în preoţie,
Dragi seminarişti!
Vă spun bun-venit la centenarul întemeierii Seminarului Pontifical Regional Flaminio, voit de sfântul Pius al X-lea. Vă salut pe toţi din inimă; mulţumesc cardinalului Matteo Zuppi pentru cuvintele sale şi îl salut cu afect pe monseniorul Luigi Bettazzi, care este aproape de aceeaşi vârstă cu Seminarul! Această dată importantă reprezintă o ocazie fericită pentru a reflecta asupra frumuseţii chemării la preoţia ministerială, care ne dă darul şi angajarea de a-l reprezenta pe Bunul Păstor în mijlocul poporului său şi de a trăi ca Bunul Păstor în mijlocul poporului său.
Pentru a se pregăti la această misiune, Biserica mamă cere să se facă un parcurs formativ serios, pe care ambientul Seminarului poate să-l ofere în cel mai bun mod. În această perspectivă, aş vrea să vă indic trei aspecte care identifică acest loc şi mai ales timp de formare şi de pregătire la preoţie, care este seminarul. El este casă de rugăciune, casă de studiu, casă de comuniune.
Voi sunteţi chemaţi să fiţi evanghelizatori în regiunea voastră, marcată şi ea de descreştinare. Cei care sunt mai expuşi la vântul rece al incertitudinii sau al indiferenţei religioase au nevoie să găsească în persoana preotului acea credinţă robustă care este ca o făclie în noapte şi ca o stâncă de care să se alipească. Această credinţă se cultivă mai ales în raportul personal, inimă la inimă, cu persoana lui Isus Cristos. Şi Seminarul este înainte de toate casa rugăciunii unde Domnul convocă încă pe "ai săi" într-un "loc retras" (cf. Lc 9,18) să trăiască o experienţă puternică de întâlnire şi de ascultare. Pe această cale, El vrea să-i pregătească să devin ă "educatori ai poporului lui Dumnezeu în credinţă" şi să-i abiliteze "să proclame cu autoritate Cuvântul lui Dumnezeu", "să adune poporul" şi să-l hrănească prin sacramente pentru "a-l conduce pe calea mântuirii" şi să-l păstreze în unitate (cf. Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 68).
De aceea este necesar să se dedice angajare adecvată formării spirituale. Sunt anii cei mai favorabili pentru a învăţa să "se stea cu El", gustând cu uimire harul de a fi discipolii săi, a învăţa să-l asculte, să contemple faţa sa... Aici experienţa tăcerii şi a rugăciunii este fundamentală: acolo, rămânând în prezenţa sa, discipolul poate să-l cunoască pe Învăţător, aşa cum este cunoscut de El - ar spune sfântul Paul (cf. 1Cor 13,12). Dar este esenţială şi întâlnirea cu Isus în faţa şi în trupul săracilor. Şi asta este parte integrantă a formării spirituale a seminaristului.
Al doilea aspect care identifică Seminarul este cel al studiului. Studiul face parte dintr-un itinerar care tinde la educarea unei credinţe vii, a unei credinţe conştiente, chemate să devină credinţa păstorului. Studiul, pe acest drum, este instrument privilegiat al unei cunoaşteri sapienţiale şi ştiinţifice, capabil să asigure temelii solide întregului edificiu al formării viitorilor preoţi. Este şi instrument al unei ştiinţe împărtăşite. Explic. Angajarea de a studia, şi în Seminar, este în mod clar personală, dar nu este individuală. A împărtăşi orele şi studiul cu colegii din Seminar este şi el un mod de a intra să se facă parte dintr-o preoţime. De fapt, fără a neglija înclinaţiile şi talentele personale, dimpotrivă, valorizându-le, în Seminar se studiază împreună pentru o misiune comună şi acest lucru dă un "gust" total special însuşirii Sfintei Scripturi, teologiei, istoriei, dreptului şi fiecărei discipline. Se confruntă diferitele sensibilităţi personale în orizontul comun al chemării şi al misiunii; şi asta graţie slujirii profesorilor care, la rândul lor, învaţă în cadrul tot acestui orizont eclezial, liber de orice autoreferenţialitate. Este frumos a studia astfel, în acest ambient.
Şi ajungem la a treia dimensiune: Seminarul drept casă de comuniune. Şi acest aspect este "transversal", ca şi celelalte două. Porneşte de la o bază umană de deschidere faţă de alţii, de capacitate de ascultare şi de dialog, şi este chemat să asume forma comuniunii prezbiterale în jurul episcopului şi sub conducerea sa. Caritatea pastorală a preotului nu poate să fie credibilă dacă nu este precedată şi însoţită de fraternitate, mai întâi între seminarişti şi apoi între preoţi. O fraternitate tot mai impregnată de forma apostolică şi îmbogăţită de trăsăturile proprii ale diecezanităţii, adică de acele caracteristici speciale ale poporului lui Dumnezeu şi ale sfinţilor, în special ale preoţilor sfinţi, dintr-o Biserică particulară.
În acest context, Seminarul se califică drept drum care îi educă pe candidaţi să evalueze fiecare acţiune a lor cu referinţă la Cristos şi să considere apartenenţa la unica preoţime ca dimensiune prealabilă a acţiunii pastorale şi mărturie de comuniune, indispensabile pentru a sluji eficace misterul Bisericii şi misiunea sa în lume.
Aici aş vrea să mă opresc un moment pentru a rezuma cele patru "apropieri", cele patru atitudini de apropiere a preoţilor diecezani. A fi aproape de Dumnezeu în rugăciune, am spus, se începe din Seminar. A fi aproape de episcop, mereu aproape de episcop: fără episcop Biserica nu merge, fără episcop preotul poate să fie un lider, dar nu va fi preot. A treia apropiere: a fi aproape de preoţime, între voi. Acesta este un lucru care pe mine mă face să sufăr, când văd preoţimi fragmentate, unde sunt unul împotriva altuia, sau toţi respectuoşi, dar după aceea bârfesc unul despre altul. Dacă nu există o preoţime unită... Asta nu înseamnă că nu se poate discuta, nu, se discută, se schimbă ideile, însă caritatea este cea care uneşte. Şi a patra apropiere: apropierea de poporul lui Dumnezeu. Vă rog, nu uitaţi de unde veniţi. Paul îi spunea lui Timotei: "Aminteşte-ţi de mama ta şi de bunica ta", adică de rădăcini; aminteşte-ţi că ai fost luat din turmă şi ai venit pentru că Domnul te-a ales. Nu ai venit ca să faci cariera ecleziastică, aşa cum se spunea odinioară, într-un stil literar din alte secole. Apropiere de Dumnezeu, apropiere de episcop, apropiere de preoţime, între voi, şi apropiere de poporul lui Dumnezeu. Dacă lipseşte una dintre acestea, preotul nu funcţionează şi va aluneca, lent, în pervertirea clericalismului sau în atitudini de rigiditate. Unde există clericalism există corupţie şi unde există rigiditate, sub rigiditate, există probleme grave.
Dragi seminarişti, ieri am celebrat solemnitatea Neprihănitei. Maria străluceşte în Biserica prin vocaţia sa singulară trăită în urmarea Fiului său, în ascultarea umilă şi curajoasă faţă de planul de iubire al lui Dumnezeu. Ea, care a fost mereu unită cu Isus de la zămislire până la moartea pe cruce, să vă ajute să descoperiţi în fiecare zi "comoara", "mărgăritarul preţios" care este Cristos şi Împărăţia sa, şi să deveniţi vestitori bucuroşi ai Evangheliei sale. Seminarul este şi timpul în care este primită Maria ca Mamă în propria casă, în propria viaţă, ca apostolul Ioan. Ea să vă însoţească.
Vă mulţumesc pentru vizita voastră. Binecuvântez drumul vostru, cu mijlocirea sfântului Pius al X-lea şi a martorilor exemplari pe care arhiepiscopul i-a amintit la început. Mă rog pentru voi. Şi voi, vă rog, rugaţi-vă pentru mine. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
