Papa Francisc: Discurs adresat comunităţii Seminarului Pontifical Regional din Marche "Pius al XI-lea" din Ancona (10 iunie 2021)
Iubiţi fraţi,
Sunt bucuros să primesc comunitatea voastră a Seminarului Pontifical Regional din Marche "Pius al XI-lea". Îi mulţumesc rectorului pentru cuvintele sale de salut: este entuziast rectorul acesta! Întâlnirea noastră are loc în anul dedicat Sfântului Iosif şi acest lucru mă face să împărtăşesc câteva gânduri despre vocaţie inspirate de "această figură extraordinară, atât de apropiată de condiţia umană a fiecăruia dintre noi" (Scrisoarea apostolică Patris corde, 8 decembrie 2020) şi apropiată şi de chemarea pe care Dumnezeu a voit să ne-o adreseze.
Îmi place să-mi imaginez Seminarul ca Familia din Nazaret, în care Isus a fost primit, păzit şi format în vederea misiunii încredinţate lui de Tatăl. Fiul lui Dumnezeu a acceptat să se lase iubit şi condus de părinţi umani, Maria şi Iosif, învăţându-ne pe fiecare dintre noi că fără docilitate nimeni nu poate să crească şi să se formeze. Aş vrea să subliniez asta, pentru că nu se vorbeşte atât despre docilitate. A fi docili este un dar pe care trebuie să-l cerem; docilitatea este o virtute care nu numai că trebuie obţinută, ci trebuie primită. Este important ca fiecare dintre voi să se întrebe mereu: "Sunt docil? Sunt rebel, sau nu-mi pasă de nimic, fac ceea ce îmi pasă?" Nu: docil este o atitudine constructivă a propriei vocaţii, precum şi a propriei personalităţi. Fără docilitate, nimeni nu poate creşte şi nu se poate maturiza. De fapt, Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis afirmă că preotul este un discipol aflat încontinuu pe drum urmându-l pe Învăţătorul şi, de aceea, formarea sa este un proces în evoluţie, început în familie, continuat în parohie, consolidat în Seminar şi care durează toată viaţa. Figura Sfântului Iosif este cel mai frumos model la care formatorii voştri sunt chemaţi să se inspire în păzirea şi îngrijirea vocaţiei voastre. Aşadar, lor vreau să mă adresez înainte de toate.
Iubiţi fraţi din Conferinţa Episcopală din Marche, primi responsabili ai formării acestor tineri; iubite rector, director spiritual şi formatori, fiţi pentru seminariştii voştri ceea ce a fost Iosif pentru Isus! Ei pot învăţa mai mult de la viaţa voastră decât de la cuvintele voastre, aşa cum s-a întâmplat în casa din Nazaret, unde Isus s-a format la şcoala "curajului creativ" a lui Iosif. Să înveţe docilitatea din ascultarea voastră; hărnicia din dedicarea voastră; generozitatea faţă de săraci din mărturia sobrietăţii şi disponibilităţii voastre; paternitatea graţie afectului vostru viu şi cast. "Alături de apelativul de tată, tradiţia a pus lui Iosif şi acela de «preacurat». Nu este o indicaţie pur afectivă, ci sinteza unei atitudini care exprimă contrariul posesiei. Curăţia este libertatea de posesie în toate domeniile vieţii. Numai atunci când o iubire este curată, este cu adevărat iubire. Iubirea care vrea să posede, la sfârşit devine mereu periculoasă, închide, sufocă, face nefericiţi" (Scrisoarea apostolică Patris corde).
Şi acum, dragi seminarişti, doresc să mă adresez vouă, cărora Biserica vă cere să urmaţi exemplul lui Isus care se lasă educat cu docilitate de Iosif. El, încă de când era copil, a trebuit să experimenteze truda pe care o comportă fiecare drum de creştere, să-şi pună marile întrebări ale vieţii, să înceapă să-şi asume responsabilităţile sale şi să ia propriile decizii. Însă el era Dumnezeu, nu avea nevoie, nu: el a învăţat, dar a învăţat în mod serios, nu s-a prefăcut că învaţă: nu, a învăţat. Da, era Dumnezeu, dar era om adevărat: a parcurs toate etapele de creştere ale unui om. Probabil că n-am reflectat îndeajuns asupra tânărului Isus, angajat să discearnă propria vocaţie, să asculte şi să se destăinuiască lui Maria şi Iosif, să dialogheze cu Tatăl pentru a înţelege misiunea sa.
Şi pentru voi Seminarul este precum casa din Nazaret, în care Fiul lui Dumnezeu a învăţat de la părinţi umanitatea şi apropierea. Nu vă mulţumiţi să fiţi pricepuţi în folosirea lui social şi a media pentru a comunica. Numai transformaţi de cuvântul lui Dumnezeu veţi putea comunica toate cuvintele de viaţă. Lumea este însetată de preoţi în măsură să comunice bunătatea Domnului celui care a experimentat păcatul şi eşecul, de preoţi experţi în umanitate, de păstori dispuşi să împărtăşească bucuriile şi trudele fraţilor, de oameni care se lasă marcaţi de strigătul celui care suferă. Luaţi umanitatea lui Isus din evanghelie şi din tabernacol, căutaţi-o în vieţile sfinţilor şi ale atâtor eroi ale carităţii, gândiţi-vă la exemplul genuin al celor care v-au transmis credinţa, la bunicii voştri, la părinţii voştri. Deja Paul spunea asta iubitului său discipol Timotei: "Aminteşte-ţi de mama ta şi de bunica ta, de rădăcinile tale". Şi citiţi şi acei scriitori care au ştiut să privească înlăuntrul sufletului uman; mă gândesc, de exemplu, la Dostoievski, care în evenimentele triste ale durerii pământeşti a ştiu să dezvăluie frumuseţea iubirii care mântuieşte. Însă vreunul dintre voi va putea spune: Dar ce treabă are Dostoievski aici? Acesta este pentru literaţi! Nu, nu: este pentru a creşte în umanitate. Citiţi-i pe marii umanişti. Un preot poate să fie foarte disciplinat, poate să fie capabil să explice bine teologia, şi filozofia şi atâtea lucruri. Însă, dacă nu este uman, nu este de folos. Să iasă afară, să fie profesor. Însă, dacă nu este uman, nu poate să fie preot: îi lipseşte ceva. Îi lipseşte limba? Nu, poate să vorbească. Îi lipseşte inima; experţi în umanitate!
Aşadar, Seminarul nu trebuie să vă îndepărteze de realitate, de pericole şi cu atât mai puţin de ceilalţi, ci, dimpotrivă, să vă faceţi să deveniţi mai apropiaţi de Dumnezeu şi de fraţi. Între zidurile Seminarului dilataţi graniţele inimii - inima dilatată -, extindeţi-le la toată lumea, pasionaţi-vă de ceea ce "apropie", pasionaţi-vă de ceea ce apropie, de ceea ce "deschide", de ceea ce "duce la întâlnire". Să nu aveţi încredere în experienţele care duc la intimisme sterile, în "spiritualismele mulţumitoare", care par să dea mângâiere şi în schimb duc la închideri şi rigidităţi. Şi aici mă opresc un pic. Rigiditatea, este un pic la modă, astăzi; şi rigiditatea este una din manifestările clericalismului. Clericalismul este o pervertire a preoţiei: este o pervertire. Şi rigiditatea este una din manifestări. Când eu găsesc un seminarist sau un preot tânăr rigid, spune "acestuia îi se întâmplă ceva urât înăuntru". În spatele oricărei rigidităţi este o problemă gravă, pentru că rigiditatea este lipsită de umanitate.
În sfârşit, aş vrea să vă sugerez câteva idei referitoare la cele patru dimensiuni ale formării: umană, spirituală, intelectuală şi pastorală. Şi aceste patru dimensiuni merg împreună, şi una acţionează asupra alteia: dimensiune umană, dimensiune spirituală, dimensiune intelectuală şi pastorală. Înainte de toate, nu vă distanţaţi de umanitatea voastră, nu lăsaţi în afara uşii Seminarului complexitatea lumii voastre interioare, a sentimentelor şi a afectivităţii voastre: nu le lăsaţi în afară; nu vă închideţi în voi înşivă atunci când trăiţi un moment de criză sau de slăbiciune: tocmai umanitatea vorbeşte despre asta. Deschideţi-vă în toată sinceritatea faţă de formatorii voştri, luptând împotriva oricărei forme de falsităţi interioare. Cei care au faţa Fericitei Imelda şi înăuntru sunt un dezastru: nu, aceasta este falsitate interioară. A nu o face pe îngeraşul, nu. Cultivaţi relaţii curate, bucuroase, umane eliberatoare, depline, capabile de prietenie, capabile de sentimente, capabile de rodnicie.
Dimensiune spirituală, spiritualitatea: rugăciunea să nu fie ritualism - cei rigizi ajung în ritualism, mereu; rugăciunea să fie ocazie de întâlnire personală cu Dumnezeu. Şi, dacă tu te superi pe Dumnezeu, fă asta: pentru că supărarea pe un tată este un mod de a comunica iubire. Nu-ţi fie frică: el înţelege limbajul acela, este tată - întâlnire personală cu Dumnezeu, de dialog şi destăinuire cu el. Vegheaţi pentru ca să nu se întâmple ca liturgia şi rugăciunea comunitară să devină celebrare a noastră înşine. Odată am mers să cumpăr cămăşi - când mai puteam să ies, acum nu pot - într-un magazin de îmbrăcăminte ecleziastică. Era un tânăr, seminarist sau preot, care căuta haine. Eu mă uitam la el: se privea în oglindă. Şi mi-a venit această frază: acesta se celebrează pe el însuşi, şi acelaşi lucru îl va face la altar. Vă rog, fiecare celebrare liturgică să nu fie o celebrare a noastră înşine. Îmbogăţiţi rugăciunea cu feţe. Simţiţi-vă deja de acum mijlocitori pentru lume.
Studiul - a treia dimensiune - să vă ajute să intraţi cu conştiinţă şi competenţă în complexitatea culturii şi a gândirii contemporane, să nu vă fie frică de ea, să nu fiţi ostili faţă de ea. Să nu vă fie frică. "Dar, părinte, trăim un timp marcat de o gândire ateistă" - Dar, tu trebuie să înţelegi asta, trebuie să dialoghezi şi trebuie să proclami credinţa ta şi să-l proclami pe Isus Cristos acestei lumi, acestei gândiri. Acolo trebuie întrupată înţelepciunea evangheliei. Şi provocarea misiunii care vă aşteaptă cere, astăzi mai mult ca oricând, competenţă şi pregătire. Astăzi mai mult ca oricând: este nevoie de studiu, competenţă, pregătire pentru a vorbi cu această lume.
Şi formarea pastorală, a patra dimensiune, să vă determine să mergeţi cu entuziasm în întâmpinarea oamenilor. Suntem preoţi pentru a sluji poporul lui Dumnezeu, pentru a ne îngriji de rănile tuturor, în special ale celor săraci. Disponibilitate faţă de ceilalţi: aceasta este dovada sigură a da-ului spus lui Dumnezeu. Şi fără clericalism, am spus deja asta. A fi discipoli ai lui Isus înseamnă a ne elibera de noi înşine şi a ne conforma cu însăşi sentimentele sale, cu el care a venit "nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji" (cf. Mc 10,45).
Adevăratul păstor nu se dezlipeşte de poporul lui Dumnezeu: în poporul lui Dumnezeu, sau în faţă - pentru a arăta drumul - sau la mijloc, pentru a-l înţelege mai bine, sau în spate, pentru a-i ajuta pe cei care rămân un pic în urmă, precum şi pentru a lăsa un pic ca poporul, ca turma, cu flerul să ne arate unde sunt noile păşuni. Adevăratul păstor trebuie să se mişte încontinuu în aceste trei locuri: în faţă, la mijloc şi în spate. Uneori eu văd cărţi sau congrese despre preoţie care ating acest lucru, acest aspect, acel aspect, acel aspect, acel aspect, acel aspect. E adevărat, trebuie studiate toate acestea, însă dacă toate aceste aspecte nu au rădăcinile în apartenenţa ta la sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, sunt numai reflecţii academice care nu sunt de folos. Tu eşti preot al sfântului popor credincios al lui Dumnezeu, tu eşti preot pentru că ai preoţia baptismală şi acest lucru nu-l puteţi nega.
În sfârşit, aş vrea să le mulţumesc păstorilor voştri - vouă şi colegilor voştri: mulţumesc - şi comunităţilor voastre diecezane pentru mărturia de comuniune eclezială, dată fiind alegerea de a valoriza instituţia interdiecezană şi regională a Seminarului: acest lucru îmi place mult. Şi din necesitate, pentru că o dieceză care are patru seminarişti nu poate avea un seminar cu patru sau cinci sau şase seminarişti: este nevoie de comunitate. Într-o epocă istorică în care se asistă - în afara ca şi înăuntrul Bisericii - la închideri de factură "regionalistă", experienţa de comuniune pe care o trăiţi este un exemplu frumos şi pentru alte dieceze care, prin împărtăşirea unui proiect formativ comun, vor fi ajutate să găsească formatori şi profesori corespunzători pentru marea provocare a însoţirii vocaţionale.
Şi un ultim lucru. În aceste patru dimensiuni - intelectuală, pastorală, comunitară şi spirituală - voi veţi avea profesori, formatori, directori spirituali şi trebuie să vorbiţi cu ei. Însă căutaţi-i - în diecezele voastre - pe preoţii bătrâni, cei care au înţelepciunea vinului bun, cei care cu mărturia vă vor învăţa cum să rezolvaţi probleme pastorale, cei care, parohii fiind, cunoşteau numele tuturor, al fiecăruia dintre credincioşii lor, chiar şi numele câinilor: asta mi-a spus-o unul dintre ei. Dar cum reuşeaţi dumneavoastră - am spus eu - să cunoaşteţi, având patru parohii? "Eh, da, se poate", mi-a spus cu umilinţă. Dar aţi reuşit să-i cunoaşteţi pe toţi? "Da, eu cunoşteam pe fiecare dintre ei, chiar şi numele câinilor". Este bun. Un preot aşa de apropiat, precum şi aşa de apropiat de tabernacol: îi privea pe toţi cu credinţa şi răbdarea lui Isus. Preoţi bătrâni care au purtat pe umeri atâtea probleme ale oamenilor şi au ajutat să trăiască mai mult sau mai puţin bine, şi au ajutat pe toţi să moară bine. Vorbiţi cu aceşti preoţi, care sunt comoara Bisericii. Atâţia dintre ei sunt adesea uitaţi sau într-o casă de odihnă: mergeţi ca să-i întâlniţi. Sunt o comoară.
Sfântul Iosif să vă însoţească şi Sfânta Fecioară Maria să vă păzească. Eu vă binecuvântez şi voi, vă rog, rugaţi-vă pentru mine, pentru că această muncă nu este deloc uşoară! Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
