Iubiţi fraţi!
Sunteţi de acum la sfârşitul celui de-a 214-lea capitul general al vostru şi aţi dorit să-l întâlniţi pe Succesorul lui Petru pentru a fi întăriţi în credinţă şi încurajaţi în angajarea mărturiei şi a slujirii. Vă salut pe toţi cu afect şi îi mulţumesc priorului general pentru cuvintele sale.
Ordinul Slujitorilor Mariei şi-a avut originile şi prima dezvoltare în Florenţa din secolul al XIII-lea, un oraş pe atât de viu pe cât de războinic. Se naşte dintr-un grup de bărbaţi: cei şapte sfinţi fondatori, dedicaţi comerţului şi voluntariatului. Totuşi, familia voastră călugărească situează nucleul germinal al propriei carisme în consacrarea specială către Fecioara Maria, recunoscută ca adevărata "fondatoare". Voi trăiţi consacrarea personală către Maria ca angajare zilnică în asimilarea stilului ei, aşa cum este transmis de Sfânta Scriptură. Şi studiul teologico-pastoral al figurii Mariei din Nazaret devine pentru voi parte integrantă a unei vocaţii, pe care o transmiteţi îndeosebi prin învăţământul din Facultatea Teologică Pontificală "Marianum".
Un alt domeniu în care mărturisiţi Evanghelia, inspirându-vă de la Sfânta Fecioară, este cel al apostolatului şi al misiunii. Aici vă străduiţi să o imitaţi pe Maria inspirându-vă îndeosebi din patru atitudini ale sale. Când după buna vestire merge s-o ajute pe Elisabeta; când la Cana Galileii obţine de la Isus semnul apei schimbate în vin spre bucuria noilor soţi; când rămâne plină de credinţă şi de durere la picioarele crucii lui Isus; şi în sfârşit când se roagă în cenacol cu apostolii în aşteptarea Duhului Sfânt. Pornind de la aceste patru "momente" mariane, sunteţi chemaţi mereu să aprofundaţi, carisma de întemeiere pentru a o actualiza, aşa încât să poată răspunde cu speranţă la provocările pe care lumea contemporană le lansează Bisericii precum şi Ordinului vostru. Tema care a condus capitulul vostru general: "Slujitori ai speranţei într-o lume care se schimbă" exprimă tocmai această propunere, care devine urmă de drum şi de misiune pentru următorii ani.
În această perspectivă, aş vrea să amintesc un aspect important al istoriei voastre, care poate să fie paradigmatic. Cei şapte fondatori au ştiut să trăiască muntele şi oraşul. De fapt, de la Florenţa au urcat pe muntele Senario, unde au trăit experienţa profundă a întâlnirii cu Acela care este speranţa, Isus Cristos. După aceea au coborât de pe munte, stabilindu-şi locuinţa la Cafaggio, imediat în afara zidurilor Florenţei, în periferia oraşului, pentru a se angaja în viaţa zilnică, în mărturie şi în slujirea societăţii şi a Bisericii.
Poate face bine a reciti, în lumina paginii evanghelice a schimbării la faţă (cf. Lc 9,28-36), acest drum al fondatorilor voştri. Ei, întăriţi de experienţa lui Dumnezeu, coboară mai în adânc în istorie reînnoiţi interior. Şi astfel pot trăi Evanghelia răspunzând la nevoile oamenilor, ale fraţilor şi surorilor care cer să fie primiţi, susţinuţi, însoţiţi, ajutaţi în parcursul vieţii lor. Reparcurgând acea singulară experienţă umană şi vocaţională a lor, şi voi deveniţi tot mai mult oameni de speranţă, capabili să risipiţi fricile care uneori chinuiesc inima, şi într-o comunitate călugărească. Mă gândesc, de exemplu, la lipsa de vocaţii în anumite zone ale lumii; precum şi la truda de a fi fideli lui Isus şi Evangheliei în unele contexte comunitare sau sociale. Domnul, numai El, vă permite să duceţi peste tot, prin sfinţenia vieţii, o prezenţă de speranţă şi o privire de încredere, găsind şi valorizând multele vlăstare de pozitivitate care apar. Să ne gândim la vocaţiile din noile teritorii în care sunteţi inseraţi. Vă îndemn să vă bucuraţi de frumuseţea şi de noutatea culturală şi spirituală a atâtor popoare la care aţi fost trimişi să vestiţi Evanghelia.
A fi oameni de speranţă înseamnă a cultiva dialogul, comuniunea şi fraternitatea, care sunt profiluri de sfinţenie. De fapt, sfinţirea "este un drum comunitar, care trebuie parcurs câte doi. Aşa îl oglindesc unele comunităţi sfinte" (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 141).
A fi oameni de speranţă înseamnă a găsi curajul de a înfrunta câteva provocări de astăzi. Mă gândesc de exemplu la aceea de a folosi în mod responsabil mijloacele de comunicare, care vehiculează ştiri pozitive, dar care pot să şi distrugă demnitatea persoanelor, să slăbească elanul spiritual, să rănească viaţa fraternă. Este vorba de a ne educa la o folosire evanghelică a acestor instrumente. O altă provocare de preluat şi de gestionat este aceea a multiculturalităţii, pe care aţi tratat-o în acest capitul. Nu este îndoială că toate comunităţile călugăreşti catolice au devenit "laboratoare" în acest sens, desigur nu fără probleme şi totuşi oferind tuturor un semn clar al Împărăţiei lui Dumnezeu, la care sunt invitate toate neamurile, prin unica Evanghelie a mântuirii. Nu este uşor de trăit în armonie diferenţele umane, dar este posibil şi este motiv de bucurie dacă facem spaţiu Duhului Sfânt, care în asta, aşa cum se spune, "merge la nuntă".
Comunităţile voastre să fie semn al fraternităţii universale, şcoli de primire şi de integrare, locuri de deschidere şi de relaţionalitate! Cu această mărturie veţi ajuta să ţineţi departe dezbinările şi închiderile, prejudecăţile de superioritate sau inferioritate, ţarcurile culturale, etnice, lingvistice, zidurile de separare. Şi comunităţile voastre vor fi astfel în măsura în care voi sunteţi oameni de comuniune, de fraternitate şi de unitate, aşa cum au fost fondatorii voştri.
Fecioara Maria să păstreze mereu în voi bucuria Evangheliei! Vă binecuvântez din inimă pe voi şi pe toţi fraţii din Ordin, precum şi comunităţile încredinţate vouă. Şi vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
