Călătoria apostolică în Albania
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Astăzi aş vrea să vorbesc despre călătoria apostolică pe care am făcut-o în Albania duminica trecută. Fac asta înainte de toate ca un act de mulţumire adusă lui Dumnezeu, care mi-a dat harul de a face această călătorie pentru a demonstra, şi fizic şi în mod tangibil, apropierea mea şi a întregii Biserici de acest popor. Apoi doresc să reînnoiesc recunoştinţa mea fraternă faţă de episcopatul albanez, faţă de preoţi şi faţă de călugări şi călugăriţe care lucrează cu atâta angajare. Gândul meu recunoscător se îndreaptă şi spre autorităţile care m-au primit cu atâta respect, precum şi celor care au cooperat pentru realizarea vizitei.
Această vizită s-a născut din dorinţa de a merge într-o ţară care, după ce a fost îndelung asuprită de un regim ateu şi inuman, trăieşte o experienţă de convieţuire paşnică între diferitele sale componente religioase. Mi se părea importat s-o încurajez pe acest drum, pentru ca să continue cu tenacitate şi să-i aprofundeze toate repercusiunile în folosul binelui comun. Pentru aceasta în centrul călătoriei a fost o întâlnire interreligioasă unde am putut constata, cu vie satisfacţie, că paşnica şi fructuoasa convieţuire între persoane şi comunităţi apartenente la religii diferite nu este numai de dorit, ci este în mod concret posibilă şi practicabilă. Ei o practică! Este vorba despre un dialog autentic şi rodnic care fuge de relativism şi ţine cont de identităţile fiecăruia. Ceea ce uneşte diferite exprimări religioase este, de fapt, drumul vieţii, bunăvoinţa de a face bine aproapelui, ne renegând sau diminuând respectivele identităţi.
Întâlnirea cu preoţii, persoanele consacrate, seminariştii şi mişcările laicale a fost ocazia pentru a face comemorare recunoscătoare, cu accente de emoţie deosebită, a numeroşilor martiri ai credinţei. Graţie prezenţei câtorva bătrâni, care au trăit pe pielea lor teribilele persecuţii, a răsunat credinţa atâtor martori eroici din trecut, care l-au urmat pe Cristos până la consecinţele extreme. Tocmai din unirea intimă cu Isus, din raportul de iubire cu El a apărut pentru aceşti martiri - ca pentru orice martir - forţa de a înfrunta evenimentele dureroase care i-au condus la martiriu. Şi astăzi, ca şi ieri, forţa Bisericii nu este dată atât de capacităţile de organizare sau de structuri, care sunt şi ele necesare: forţa sa Biserica n-o găseşte acolo. Forţa noastră este iubirea lui Cristos! O forţă care ne susţine în momentele de dificultate şi care inspiră acţiunea apostolică de astăzi pentru a oferi tuturor bunătate şi iertare, mărturisind astfel milostivirea lui Dumnezeu.
Parcurgând bulevardul principal din Tirana care duce de la aeroport la marea piaţă centrală, am putut să observ portretele celor patruzeci de preoţi asasinaţi în timpul dictaturii comuniste şi pentru care a fost demarată cauza de beatificare. Aceştia se alătură sutelor de călugări creştini şi musulmani asasinaţi, torturaţi, încarceraţi şi deportaţi numai pentru că ei credeau în Dumnezeu. Au fost ani întunecaţi, în timpul cărora a fost rasă la pământ libertatea religioasă şi era interzis să se creadă în Dumnezeu, mii de biserici şi moschei au fost distruse, transformate în depozite şi cinematografe care propagau ideologia marxistă, cărţile religioase au fost arse şi părinţilor li s-a interzis să le dea copiilor numele religioase ale strămoşilor. Amintirea acestor evenimente dramatice este esenţială pentru viitorul unui popor. Amintirea martirilor care au rezistat în credinţă este garanţie pentru destinul Albaniei; pentru că sângele lor n-a fost vărsat în zadar, ci este o sămânţă care va aduce roade de pace şi de colaborare fraternă. De fapt, astăzi, Albania este un exemplu nu numai de renaştere a Bisericii, ci şi de convieţuire paşnică între religii. De aceea, martirii nu sunt nişte înfrânţi, ci nişte învingători: în mărturia lor eroică străluceşte atotputernicia lui Dumnezeu care mereu mângâie poporul său, deschizând drumuri noi şi orizonturi de speranţă.
Acest mesaj de speranţă, întemeiat pe credinţa în Cristos şi pe amintirea trecutului, l-am încredinţat întregii populaţii albaneze pe care am văzut-o entuziastă şi bucuroasă în locurile întâlnirilor şi celebrărilor, precum şi pe străzile din Tirana. I-am încurajat pe toţi să ia energii mereu noi din Domnul înviat, pentru a putea fi plămadă evanghelică în societate şi să se angajeze, aşa cum se întâmplă deja, în activităţi caritative şi educative.
Mulţumesc încă o dată Domnului pentru că mi-a dat, cu această călătorie, să întâlnesc un popor curajos şi puternic, care nu s-a lăsat îngenuncheat de durere. Fraţilor şi surorilor din Albania le reînnoiesc invitaţia la curajul binelui, pentru a construi prezentul şi viitorul ţării lor şi al Europei. Încredinţez roadele vizitei mele Sfintei Fecioare Maria a Bunului Sfat, venerată în Sanctuarul omonim din Scutari, pentru ca ea să continue să conducă drumul acestui popor-martir. Experienţa dură din trecut să-l înrădăcineze tot mai mult în deschiderea faţă de fraţi, în special cei mai slabi, şi să-l facă protagonist al acelui dinamism al carităţii atât de necesar în actualul context socio-cultural. Eu aş vrea ca noi toţi astăzi să exprimăm un salut acestui popor curajos, muncitor şi care în pace caută unitatea.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
