Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 20 aprilie 2022
Cateheze despre bătrâneţe: 6. "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta": iubirea faţă de viaţa trăită
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Astăzi, cu ajutorul cuvântului lui Dumnezeu pe care l-am ascultat, deschidem o trecere prin fragilitatea vârstei bătrâne, marcate în mod special de experienţele rătăcirii şi slăbirii, ale pierderii şi părăsirii, ale dezamăgirii şi îndoielii. Desigur, experienţele fragilităţii noastre, în faţa situaţiilor dramatice - uneori tragice - ale vieţii, pot să aibă loc în orice timp al existenţei. Totuşi, la vârsta bătrână ele pot să provoace mai puţin impresie şi să inducă în alţii un soi de obişnuinţă, chiar şi de deranj. De câte ori am simţit sau am gândit: "Bătrânii deranjează"; am spus asta, am gândit asta... Rănile mai grave ale copilăriei şi tinereţii provoacă, pe bună dreptate, un sentiment de nedreptate şi de răzvrătire, o forţă de reacţie şi de luptă. În schimb rănile, tot grave, ale vârstei bătrâne sunt însoţite, inevitabil, de senzaţia că oricum viaţa nu se contrazice pe ea însăşi, pentru că deja a fost trăită. Şi astfel bătrânii sunt un pic îndepărtaţi şi de experienţa noastră: vrem să-i îndepărtăm.
În experienţa umană obişnuită, iubirea - aşa cum se spune - este descendentă: nu se întoarce asupra vieţii care se află în spate cu aceeaşi forţă cu care se revarsă asupra vieţii care se află încă în faţa noastră. Gratuitatea iubirii apare şi în asta: părinţii ştiu asta din totdeauna, bătrânii o învaţă repede. Cu toate acestea, revelaţia deschide un drum pentru o restituire diferită a iubirii: este calea cinstirii celui care ne-a precedat. Calea cinstirii persoanelor care ne-au precedat începe de aici: cinstirea bătrânilor.
Această iubire specială care deschide drumul în forma cinstirii - adică, duioşie şi respect în acelaşi timp - destinată vârstei bătrâne este sigilată de porunca lui Dumnezeu. "Cinsteşte pe tatăl şi pe mama" este o angajare solemnă, prima din "a doua tablă" a celor zece porunci. Nu este vorba numai de propriul tată şi de propria mamă. Este vorba de generaţia şi de generaţiile care preced, a căror plecare poate să fie chiar lentă şi prelungită, creând un timp şi un spaţiu de convieţuire de lungă durată cu celelalte vârste ale vieţii. Cu alte cuvinte, este vorba de bătrâneţea vieţii.
Cinstire este un cuvânt bun pentru a încadra acest domeniu de restituire a iubirii care se referă la vârsta bătrână. Adică, noi am primit iubirea părinţilor, a bunicilor şi acum noi le restituim această iubire lor, bătrânilor, bunicilor. Astăzi noi am redescoperit termenul "demnitate", pentru a indica valoarea respectului şi a îngrijirii vieţii oricui. Aici, demnitate echivalează substanţial cu cinstire: a cinsti pe tatăl şi pe mama, a cinsti pe bătrâni înseamnă a recunoaşte demnitatea pe care o au.
Să ne gândim bine la această frumoasă declinare a iubirii care este cinstirea. Însăşi îngrijirea bolnavului, sprijinirea celui care nu este autosuficient, garanţia întreţinerii, pot să fie lipsite de cinstire. Cinstirea ajunge să lipsească atunci când excesul de încredere, în loc să se decline ca delicateţe şi afect, duioşie şi respect, se transformă şi asprime şi prepotenţă. Când slăbiciunea este reproşată, şi chiar pedepsită, ca şi cum ar fi o vină. Când rătăcirea şi dezorientarea devin o breşă pentru derâdere şi agresivitate. Se poate întâmpla chiar între pereţii casei, în casele de îngrijire, precum şi în birouri sau în spaţiile deschise ale oraşului. A încuraja în tineri, şi indirect, o atitudine de suficienţă - şi chiar de dispreţuire - faţă de vârsta bătrână, faţă de slăbiciunile sale şi de precarităţile sale, produce lucruri oribile. Deschide drumul la excese inimaginabile. Tinerii care dau foc păturii unui "cerşetor" - am văzut asta - pentru că îl văd ca pe un rebut uman, sunt vârful unui aisberg, adică al dispreţului faţă de o viaţă care, departe de atracţiile şi de pulsaţiile tinereţii, apare deja ca o viaţă de rebutat. De atâtea ori credem că bătrânii sunt rebutul sau îi punem noi la rebutat; sunt dispreţuiţi bătrânii şi sunt rebutaţi din viaţă, punându-i deoparte.
Această dispreţuire, care-l necinsteşte pe bătrân, în realitate ne necinsteşte pe noi toţi. Dacă eu îl necinstesc pe bătrân mă necinstesc pe mine însumi. Textul din Cartea lui Ben Sirah, ascultat la început, este pe bună dreptate dur faţă de această necinstire, care strigă răzbunare în faţa lui Dumnezeu. Există un text, în istoria lui Noe, foarte expresiv în acest sens. Bătrânul Noe, erou al potopului şi încă mare muncitor, zace indecent după ce a băut câteva pahare în plus. Este deja bătrân, dar a băut prea mult. Fiii, pentru a nu-l trezi în ruşine, îl acoperă cu delicateţe, cu privirea aplecată în jos, cu mare respect. Acest text este foarte frumos şi spune totul despre cinstirea datorată bătrânului; a acoperi slăbiciunile bătrânului, pentru a nu-l face să se ruşineze, este un text care ne ajută mult.
În pofida tuturor bunurilor materiale pe care societăţile mai bogate şi organizate le pun la dispoziţia bătrâneţii - de care putem fi desigur orgolioşi -, lupta pentru restituirea acelei forme speciale a iubirii care este cinstirea mi se pare încă fragilă şi acerbă. Trebuie să facem totul, s-o susţinem şi s-o încurajăm, oferind sprijin social şi cultural mai bun celor care sunt sensibili la această formă decisivă de "civilizaţie a iubirii". Şi cu privire la aceasta eu îmi permit să-i sfătuiesc pe părinţi: vă rog, apropiaţi-i pe copii, pe cei mici, pe tineri de cei bătrâni, apropiaţi-i mereu. Şi când bătrânul este bolnav, un pic plecat cu capul, să se apropie mereu: să ştie că aceasta este carnea noastră, că asta este ceea ce a făcut în aşa fel încât noi să fim acum aici. Vă rog, nu-i îndepărtaţi pe bătrâni. Şi dacă nu există altă posibilitate decât a-i trimite într-o casă de odihnă, vă rog, mergeţi să-i vizitaţi şi duceţi copiii ca să-i viziteze: sunt cinstea civilizaţiei noastre, bătrânii care au deschis porţile. Şi de atâtea ori, copiii uită asta. Vă spun un lucru personal: mie îmi plăcea, la Buenos Aires, să vizitez casele de odihnă. Mergeam des şi vizitam pe fiecare. Îmi amintesc că odată am întrebat o doamnă: "Dumneavoastră, câţi copii aveţi?" - "Am patru, toţi căsătoriţi, cu nepoţi". Şi a început să-mi vorbească despre familie. "Şi ei vin?" - "Da, vin mereu!". Când am ieşit din cameră, asistenta medicală, care a auzit, mi-a spus: "Părinte, a spus o minciună pentru a-i acoperi pe copii. De şase luni nu vine nimeni!". Asta înseamnă a-i rebuta pe bătrâni, înseamnă a crede că bătrânii sunt material de rebutat. Vă rog: este un păcat grav. Aceasta este prima mare poruncă, şi singura care spune răsplata: "Cinsteşte pe tatăl şi pe mama şi vei avea viaţă lungă pe pământ". Această poruncă de a-i cinsti pe bătrâni ne dă o binecuvântare, care se manifestă în acest mod: "Vei avea viaţă lungă". Vă rog, păziţi-i pe bătrâni. Şi dacă îşi pierd memoria, păziţi-i şi aşa pentru că sunt prezenţa istoriei, prezenţa familiei mele, şi datorită lor eu sunt aici, putem spune noi toţi: datorită ţie, bunic şi bunică, eu sunt viu. Vă rog, nu-i lăsaţi singuri. Şi asta, îngrijirea bătrânilor, nu este o problemă de cosmetică şi de chirurgie plastică: nu. Mai degrabă, este o problemă de onoare, care trebuie să transforme educaţia tinerilor cu privire la viaţă şi la fazele sale. Iubirea faţă de uman care ne este comună, inclusiv a cinstirii faţă de viaţa trăită, nu este o chestiune pentru bătrâni. Mai degrabă este o ambiţie care va face strălucitoare tinereţea care îi moşteneşte cele mai bune calităţi. Înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu să ne dea să deschidem orizontul aceste adevărate revoluţii culturale cu energia necesară.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
