Familia - 6. Bunicii (II)
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
În cateheza de astăzi continuă reflecţia despre bunici, luând în considerare valoarea şi importanţa rolului lor în familie. Fac asta întruchipându-mă în aceste persoane, pentru că şi eu aparţin aceste categorii de vârstă.
Când a fost în Filipine, poporul filipinez mă saluta spunând "Lolo Kiko" - adică bunicul Francisc - "Lolo Kiko", spuneau! Un primul lucru este important de subliniat: este adevărat că societatea tinde să ne arunce, dar Domnul cu siguranţă nu. Domnul nu ne aruncă niciodată. El ne cheamă să-l urmăm în orice vârstă a vieţii, şi chiar şi bătrâneţea conţine un har şi o misiune, o adevărată vocaţie a Domnului. Bătrâneţea este o vocaţie. Înă nu este momentul de "a trage vâslele în barcă". Această perioadă a vieţii este diferită de cele precedente, nu este îndoială; trebuie s-o şi "inventăm" un pic, pentru că societăţile noastre sunt gata, spiritual şi moral, să-i dea, acestui moment al vieţii, valoarea sa deplină. De fapt, odinioară nu era aşa de normal să se aibă timp la dispoziţie; astăzi este mult mai normal. Şi chiar spiritualitatea creştină a fost prinsă un pic nepregătită, şi e vorba de a schiţa o spiritualitate a persoanelor bătrâne. Dar slavă Domnului că nu lipsesc mărturiile de sfinţi şi sfinte bătrâni!
Am fost foarte uimit de "Ziua pentru bătrâni" pe care am făcut-o aici în Piaţa "Sfântul Petru" anul trecut, piaţa era plină. Am ascultat istorii de bătrâni care se dedică pentru alţii şi chiar istorii de perechi de soţi, care spuneau: "Împlinim 50 de ani de căsătorie, împlinim 60 de ani de căsătorie". Este important să se arate asta tinerilor care obosesc repede; este importantă mărturia bătrânilor în fidelitate. Şi în această piaţă erau atâţia în acea zi. Este o reflecţie care trebuie continuată, în cadrul atât ecleziastic cât şi civil. Evanghelia ne vine în întâmpinare cu o imagine foarte frumoasă, emoţionantă şi încurajatoare. Este imaginea lui Simeon şi Ana, despre care ne vorbeşte evanghelia copilăriei lui Isus compusă de sfântul Luca. Erau cu siguranţă bătrâni, "bătrânul" Simeon şi "profetesa" Ana care avea 84 de ani. Nu ascundea vârsta această femeie. Evanghelia spune că aşteptau venirea lui Dumnezeu în fiecare zi, cu mare fidelitate, de ani lungi. Voiau chiar să-l vadă în acea zi, să-i perceapă semnele, să-i intuiască începutul. Probabil erau şi un pic resemnaţi, de acum, că vor muri înainte: însă acea aşteptare lungă continua să ocupe toată viaţa lor, nu aveau activităţi mai importante decât aceasta: să-l aştepte pe Domnul şi să se roage. Ei bine, când Maria şi Iosif au ajuns la templu pentru a îndeplini dispoziţiile Legii, Simeon şi Ana s-au mişcat de elan, însufleţiţi de Duhul Sfânt (cf. Lc 2,27). Greutatea vârstei şi aşteptării a dispărut într-un moment. Ei l-au recunoscut pe Prunc şi au descoperit o nouă forţă, pentru o nouă misiune: să aducă mulţumire şi să dea mărturie pentru acest Semn al lui Dumnezeu. Simeon a improvizat un imn de jubilare foarte frumos (cf. Lc 2,29-32) - a fost un poet în acel moment - şi Ana a devenit prima predicatoare a lui Isus: "vorbea despre copil tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului" (Lc 2,38).
Dragi bunici, dragi bătrâni, să ne punem pe urma acestor bătrâni extraordinari! Să devenim şi noi un pic poeţi ai rugăciunii: să avem poftă să căutăm cuvintele noastre, să le luăm din nou pe cele ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. Este un mare dar pentru Biserică, rugăciunea bunicilor şi a bătrânilor! Rugăciunea bătrânilor şi a bunicilor este un dar pentru Biserică, este o bogăţie! O mare injecţie de înţelepciune şi pentru întreaga societate umană: mai ales pentru cea care este prea ocupată, prea prinsă, prea distrasă. Cineva trebuie totuşi să cânte, şi pentru ei, să cânte semnele lui Dumnezeu, să proclame semnele lui Dumnezeu, să se roage pentru ei! Să privim la Benedict al XVI-lea, care a ales să petreacă în rugăciune şi în ascultarea lui Dumnezeu ultima parte a vieţii sale! Este frumos acest lucru! Un mare credincios din secolul trecut, din tradiţia ortodoxă, Olivier Clément, spunea: "O civilizaţie în care nu se mai fac rugăciuni este o civilizaţie în care bătrâneţea nu mai are sens. Şi acest lucru este teribil, noi avem nevoie înainte de toate de bătrâni care se roagă, pentru că bătrâneţea ne este dată pentru aceasta". Avem nevoie de bătrâni care să se roage pentru că bătrâneţea ne este dată tocmai pentru asta. Este o rugăciune frumoasă rugăciunea bătrânilor.
Noi putem să-i mulţumim Domnului pentru binefacerile primite şi să umplem golul nerecunoştinţei care îl înconjoară. Putem să mijlocim pentru aşteptările noilor generaţii şi să dăm demnitate amintirii şi jertfelor generaţiilor trecute. Noi putem să le amintim tinerilor ambiţioşi că o viaţă fără iubire este o viaţă aridă. Putem să le spunem tinerilor fricoşi că angoasa viitorului poate să fie învinsă. Putem să-i învăţăm pe tinerii prea îndrăgostiţi de ei înşişi că este mai multă bucurie în a da decât în a primi. Bunicii şi bunicele formează "corala" permanentă dintr-un mare sanctuar spiritual, unde rugăciunea de implorare şi cântarea de laudă susţin comunitatea care lucrează şi luptă în câmpul vieţii.
În sfârşit, rugăciunea purifică neîncetat inima. Lauda şi implorarea aduse lui Dumnezeu previn împietrirea inimii în resentiment şi în egoism. Cât de urât este cinismul unui bătrân care a pierdut simţul mărturiei sale, îi dispreţuieşte pe tineri şi nu comunică o înţelepciune de viaţă! În schimb, cât de frumoasă este încurajarea pe care bătrânul reuşeşte s-o transmită tânărului care caută sensul credinţei şi al vieţii! Este într-adevăr misiunea bunicilor, vocaţia bătrânilor. Cuvintele bunicilor au ceva special, pentru tineri. Şi ei ştiu asta. Cuvintele pe care bunica mea mi le-a încredinţat în scris în ziua hirotonirii mele sacerdotale încă le port cu mine, mereu, în breviar şi le citesc adesea şi îmi face bine.
Cât aş vrea o Biserică ce sfidează cultura rebutului cu bucuria plină de o nouă îmbrăţişare între tineri şi bătrâni! Şi asta e ceea ce astăzi îi cer Domnului, această îmbrăţişare!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
