Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 8 iunie 2022
Cateheze despre bătrâneţe: 13. Nicodim. "Cum poate să se nască un om când este bătrân?" (In 3,4)
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Între figurile de bătrâni mai relevante în Evanghelii este Nicodim - unul din conducătorii iudeilor -, care, voind să-l cunoască pe Isus, dar în secret, a mers la el noaptea (cf. In 3,1-21). În colocviul lui Isus cu Nicodim reiese inima revelaţiei lui Isus şi a misiunii sale răscumpărătoare, când spune: "Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (v. 16).
Isus îi spune lui Nicodim că pentru "a vedea împărăţia lui Dumnezeu" trebuie "să se nască de sus" (cf. v. 3). Nu este vorba de a ne naşte din nou, de a repeta venirea noastră în lume, sperând că o nouă reincarnare ne va redeschide posibilitatea unei vieţi mai bune. Această repetare este lipsită de sens. Mai mult, ea ar goli de semnificaţie viaţa trăită, ştergând-o ca şi cum ar fi un experiment eşuat, o valoare expirată, un gol de pierdut. Nu, nu este aceasta, această naştere din nou despre care vorbeşte Isus: este un alt lucru. Această viaţă este preţioasă în ochii lui Dumnezeu: ne identifică drept creaturi iubite de el cu duioşie. "Naşterea de sus", care ne permite să "intrăm" în împărăţia lui Dumnezeu, este o generare în Duh, o trecere printre ape spre ţara promisă a unei creaţii reconciliate cu iubirea lui Dumnezeu. Este o renaştere de sus, cu harul lui Dumnezeu. Nu este o renaştere din punct de vedere fizic încă o dată.
Nicodim răstălmăceşte această naştere şi invocă bătrâneţea drept certitudine a imposibilităţii sale: fiinţa umană îmbătrâneşte în mod inevitabil, visul unei tinereţi veşnice se îndepărtează definitiv, consumarea este portul oricărei naşteri în timp. Cum se poate imagina un destin care are formă de naştere? Nicodim gândeşte aşa şi nu găseşte modul de a înţelege cuvintele lui Isus. Această renaştere, ce este?
Obiecţia lui Nicodim este foarte instructivă pentru noi. De fapt, putem s-o răsturnăm, în lumina cuvântului lui Isus, în descoperirea unei misiuni proprii a bătrâneţii. De fapt, a fi bătrâni nu numai că nu este un obstacol la naşterea de sus despre care vorbeşte Isus, ci devine timpul oportun pentru a o lumina, dezlegând-o de echivocul unei speranţe pierdute. Epoca noastră şi cultura noastră, care arată o tendinţă îngrijorătoare de a considera naşterea unui copil ca o simplă chestiune de producere şi de reproducere biologică a fiinţei umane, cultivă după aceea mitul tinereţii veşnice ca obsesia - disperată - unei cărni incoruptibile. Pentru că bătrâneţea este - în multe moduri - dispreţuită. Pentru că poartă certitudinea incontestabilă a părăsirii acestui mit, care ar vrea să ne întoarcem în sânul mamei, pentru a redeveni mereu tineri în trup.
Tehnica se lasă atrasă de acest mit în toate modurile: aşteptând să învingem moartea, putem ţine în viaţă corpul cu medicamente şi produse cosmetice, care încetinesc, ascund, înlătură bătrâneţea. Desigur, una este bunăstarea, alta este alimentarea mitului. Însă nu se poate nega că a confunda cele două aspecte ne creează o anumită confuzie mentală. A confunda bunăstarea cu alimentarea mitului tinereţii veşnice. Se face mult pentru a avea din nou această tinereţe mereu: atâtea machiaje, atâtea intervenţii chirurgicale pentru a apărea tineri. Îmi vin în minte cuvintele unei înţelepte actriţe italiene, Magnani, când i-au spus că trebuiau să-i elimine ridurile, şi ea a spus: "Nu, nu le atingeţi! A fost nevoie de atâţia ani pentru a le avea: nu le atingeţi!". Asta este: ridurile sunt un simbol al experienţei, un simbol al vieţii, un simbol al maturităţii, un simbol al faptului de a fi parcurs un drum. Nu le atingeţi pentru a deveni tineri, ci tineri la faţă: ceea ce interesează este toată personalitatea, ceea ce interesează este inima, şi inima rămâne cu acea tinereţe a vinului bun, care cu cât se învecheşte mai mult cu atât este mai bun.
Viaţa în trupul muritor este o "neterminare" foarte frumoasă: ca anumite opere de artă care tocmai în neterminarea lor au o fascinaţie unică. Pentru că viaţa aici pe pământ este "iniţiere", nu împlinire: venim pe lume tocmai aşa, ca persoane reale, ca persoane care înaintează în vârstă, dar sunt pentru totdeauna reale. Dar viaţa în trupul muritor este un spaţiu şi un timp prea mic pentru a păstra intactă şi a duce la împlinire partea cea mai preţioasă a existenţei noastre în timpul din lume. Credinţa, care primeşte vestea evanghelică a împărăţiei lui Dumnezeu la care suntem destinaţi, are un prim efect extraordinar, spune Isus. Ea permite "să se vadă" împărăţia lui Dumnezeu. Noi devenim capabili să vedem realmente multele semne de imprecizie a speranţei noastre de împlinire pentru ceea ce, în viaţa noastră, poartă semnul destinaţiei pentru veşnicia lui Dumnezeu.
Semnele sunt cele ale iubirii evanghelice, în multe moduri luminate de Isus. Şi dacă le putem "vedea", putem şi "intra" în împărăţie, cu trecerea Duhului prin apa care regenerează.
Bătrâneţea este condiţia, acordată multora dintre noi, în care miracolul acestei naşteri de sus poate să fie asimilat intim şi făcut credibil pentru comunitatea umană: nu comunică nostalgia naşterii în timp, ci iubirea faţă de destinaţia finală. În această perspectivă bătrâneţea are o frumuseţe unică: mergem spre Cel Veşnic. Nimeni nu poate reintra în sânul mamei şi nici în substitutul său tehnologic şi consumist. Asta nu dă înţelepciune, asta nu dă drum împlinit, asta este ceva artificial. Ar fi trist, chiar dacă ar fi posibil. Bătrânul merge înainte, bătrânul merge spre destinaţie, spre cerul lui Dumnezeu, bătrânul merge cu înţelepciunea sa trăită în timpul vieţii. De aceea bătrâneţea este un timp special pentru a dezlega viitorul de iluzia tehnocratică a unei supravieţuiri biologice şi robotice, dar mai ales pentru că deschide la duioşia sânului creator şi generator al lui Dumnezeu. Aici, eu aş vrea să subliniez acest cuvânt: duioşia bătrânilor. Observaţi la un bunic sau o bunică modul de a-i privi pe nepoţi, cum îi mângâie pe nepoţi: acea duioşie, liberă de orice încercare umană, care a învins încercările umane şi capabilă să dea gratuit iubirea, apropierea iubitoare a unuia faţă de ceilalţi. Această duioşie deschide uşa pentru a înţelege duioşia lui Dumnezeu. Să nu uităm că Duhul lui Dumnezeu este apropiere, compasiune şi duioşie. Dumnezeu este aşa, ştie să mângâie. Şi bătrâneţea ne ajută să înţelegem această dimensiune a lui Dumnezeu care este duioşia. Bătrâneţea este timpul special pentru a dezlega viitorul de iluzia tehnocratică, este timpul duioşiei lui Dumnezeu care creează, creează un drum pentru noi toţi. Duhul să ne dea redeschiderea acestei misiuni spirituale - şi culturale - a bătrâneţii, care ne reconciliază cu naşterea de sus. Când noi ne gândim la bătrâneţe astfel, apoi spune: cum de această cultură a rebutării decide să-i rebuteze pe bătrâni, considerându-i nefolositori? Bătrânii sunt mesagerii viitorului, bătrânii sunt mesagerii duioşiei, bătrânii sunt mesagerii înţelepciunii unei vieţi trăite. Să mergem înainte şi să privim la bătrâni.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
