Familia şi "aruncarea" bătrânilor
A primi un bătrân înseamnă a recunoaşte sacralitatea vieţii umane, destinate pentru veşnicie din iubirea infinită a lui Dumnezeu
De Osvaldo Rinaldi
În vederea Sinodului Episcopilor despre familie, programat în octombrie, este rodnic de reflectat asupra câtorva teme prezente în mod explicit sau indirect în chestionarul propus diferitelor dieceze din lume. Una dintre plăgile care biciuiesc în tăcere familia este abandonarea persoanelor în vârstă, un fenomen care asumă un caracter de noutate absolută faţă de trecut.
Bătrânii au reprezentat mereu o resursă vitală pentru viaţa familiei, deoarece erau consideraţi înţelepţii casei. Orice problemă delicată pentru viaţa familiei, orice decizie pentru viitorul tinerilor, era supusă părerii bătrânului, care evalua problema în virtutea experienţei sale de viaţă şi a discernământului rod al drumului său de credinţă.
Autoritatea familiei trecea desigur pe la figura paternă, dar era ajutată de înţelepciunea bunicilor. Bunicii aveau o pensie discretă cu care să menţină toată familia, dar erau depozitari ai unei înţelepciuni pentru a lumina, a însoţi şi a susţine generaţiile tinere.
Astăzi această colaborare dintre bunic şi tată, şi dintre bunică şi mamă, pentru educarea copiilor s-a pierdut tot mai mult din cauza diviziunii familiilor. Asistăm foarte frecvent la soţi şi soţii care au devenit părinţi, dar au menţinut judecăţi şi supărări faţă de tatăl lor sau faţă de mama lor. Această despărţire dintre părinţi şi copii se reflectă în mod automat în raportul dintre bunici şi nepoţi. Dacă un copil vede răceală şi dezinteres al propriului tată faţă de bunicul său, el va fi condus aproape natural să aibă aceleaşi sentimente lâncede faţă de bunicul său.
Iubirea faţă de bunici nu este ceva înnăscut, ci se dezvoltă şi se comunică prin mărturia părinţilor. Altele sunt situaţiile în care viaţa frenetică şi migraţiile conduc aproape la uitarea părinţilor. Există atâtea situaţii în care ritmurile de muncă şi angajările familiale sustrag timp relaţiei cu rudele în vârstă. Există o atenţie excesivă faţă de copii, chiar şi acolo unde nu întotdeauna există o necesitate obiectivă, şi întotdeauna o neglijenţă mai mare faţă de bătrâni.
Asta nu vrea să însemne că trebuie neglijaţi copiii pentru a se ocupa de părinţi, dar cu siguranţă o măsură justă şi un nou echilibru trebuie să fie regăsit. Recunoştinţa unui copil faţă de un tată, gratitudinea unui nepot faţă de bunic, sunt o iubire care nu trebuie şi nu pot să depăşească barierele timpului. Să ne întrebăm dacă lipsa de timp nu trimite la altceva mai profund, iar uitarea surdă faţă de părinţi sau faţă de bunici nu ascunde o boală cu privire la sensul vieţii sau cu privire la probleme nerezolvate trăite anterior.
Până când există nepoţi de crescut, casele bunicilor sunt frecventate zilnic. Când copiii devin mai mari, treptat se reduce numărul vizitelor la bunici. Dacă bunicii sunt autonomi, frecventarea de multe ori continuă cu regularitate, însă când bunicii încep să aibă primele slăbiciuni sau boli mai serioase, acest lucru este perceput ca o povară de trăit.
Acest mod de a gândi şi de a acţiona demonstrează lipsa credinţei în viaţa veşnică. În crez recităm: "cred în viaţa veşnică, cred în învierea morţilor", însă când abandonăm un bătrân mărturisim un crez apostat, afirmând că noi credem numai în existenţa acestei vieţi pământeşti şi mărturisind necredinţa că acel trup bolnav va fi transformat într-un trup glorios după imaginea lui Cristos Înviat.
Acest sprijin al copiilor nu înseamnă a exclude figura soţiei sau a soţului bătrân, care sunt şi rămân primul sprijin pentru soţ. Însă acolo unde lipseşte forţa şi posibilităţile soţului este necesară intervenţia copiilor.
O persoană bătrână ar trebui să locuiască la o apropiere de casa copilului proporţional cu starea sa de sănătate şi cu capacitatea sa motorie şi cognitivă. Acolo unde este posibil, o rudă care nu este complet autonomă trebuie să fie primită în casa unui copil şi să trăiască comuniunea familială. Cât de preţioase sunt aceste familii pentru viaţa şi misiunea Bisericii: copii care primesc în casa lor o mamă şi un tată care sunt neputincioşi, dau o luminoasă mărturie copiilor lor. Credinţa nu se comunică prin cuvinte, ci prin gesturile dedicării, slujirii şi primirii. Şi chiar dacă este mai puţin publicizată, această formă de iubire este percepută şi în exteriorul vieţii familiale, asumând o clară mărturisire de credinţă.
Una dintre teme, care este atât de îndrăgită de papa Francisc, este aceea de a denunţa cu putere "cultura aruncării" persoanelor bătrâne. Viitorul societăţilor noastre trece tocmai prin primirea bătrânilor, prin a da noilor generaţii o mărturie de credinţă şi de speranţă în viaţa veşnică.
A primi un bătrân înseamnă a recunoaşte sacralitatea vieţii umane, destinată pentru veşnicie din iubirea infinită a lui Dumnezeu. O persoană bătrână şi bolnavă devine o ocazie care trebuie exploatată pentru a sluji viaţa chiar şi atunci când aceasta aparent nu mai are nimic de dat. Şi câtă bucurie, pace şi forţă dăruieşte slujirea dată rudelor bolnave. Dimpotrivă, câtă angoasă, nelinişte şi remuşcare aduce neglijarea bătrânilor.
A izola un bătrân în azil trebuie să fie o alegere extremă care trebuie făcută numai atunci când bătrânul are nevoie de îngrijiri care nu se pot realiza în casă. Astăzi asistăm la o recurgere excesivă, şi uneori exagerată, a folosirii azilelor, pentru că bătrânul este considerat un deranj care trebuie suportat, pentru că ia timp şi spaţiu din viaţa noastră.
Viaţa păstrează valoarea sa şi atunci când pierde eficientismul, capacitatea de a produce, forţa de a se mişca, de a vorbi şi de a asculta. Un zâmbet, o strângere de mână, sunt gesturi perceptibile de orice fiinţă vie, pentru că numai prezenţa afectuoasă şi tăcută constituie o mărturie de iubire.
Pentru toate aceste motive, pastoraţia familiei faţă de persoanele bătrâne ar trebui să pornească din nou de la o reimplantare a unei culturi a primirii, amintind că Cristos nu numai că este aproape de fiecare bolnav, ci această apropiere se transformă în întruchipare: "Am fost bolnav şi m-aţi vizitat" (Mt 25,36).
(După Zenit, 11 martie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
