Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 11 mai 2022
Cateheze despre bătrâneţe: 9. Iudita. O tinereţe admirabilă, o bătrâneţe generoasă
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Astăzi vom vorbi despre Iudita, o eroină biblică. Încheierea cărţii care îi poartă numele - am ascultat un text - sintetizează ultima parte a vieţii acestei femei, care a apărat Israelul de duşmanii săi. Iudita este o văduvă evreică tânără şi virtuoasă care, graţie credinţei sale, frumuseţii sale şi inteligenţei sale, salvează oraşul Betulia şi poporul lui Iuda de asediul lui Holofern, generalul lui Nabucodonosor, regele Asiriei, duşman prepotent şi dispreţuitor al lui Dumnezeu. Şi astfel, cu modul său viclean de a acţiona, este capabilă să-l elimine pe dictatorul care era împotriva ţării. Era curajoasă, această femeie, dar avea credinţă.
După marea aventură care o are ca protagonistă, Iudita se întoarce în oraşul său, Betulia, unde trăieşte o bătrâneţe frumoasă până la o sută cinci ani. Venise pentru ea timpul bătrâneţii aşa cum vine pentru multe persoane: uneori după o viaţă intensă de muncă, uneori după o existenţă aventuroasă, sau de mare dăruire. Eroismul nu este numai cel al marilor evenimente care cad sub reflectoare, de exemplu cel al Iuditei că l-a ucis pe dictator: dar adesea eroismul se află în tenacitatea iubirii revărsate într-o familie dificilă şi în favoarea unei comunităţi ameninţate.
Iudita a trăit peste o sută de ani, o binecuvântare deosebită. Dar astăzi nu este rar să se aibă atâţia ani de trăit încă după perioada pensionării. Cum să interpretăm, cum să facem să aducă rod acest timp pe care-l avem la dispoziţie? Eu ies la pensie astăzi, şi vor fi atâţia ani, şi ce pot să fac, în aceşti ani, cum pot să cresc - în vârstă merge de la sine - dar cum pot să cresc în autoritate, în sfinţenie, în înţelepciune?
Perspectiva pensionării coincide pentru mulţi cu aceea a unei odihne meritate şi dorite de la activităţi angajante şi obositoare. Dar se întâmplă şi ca sfârşitul muncii să reprezinte un izvor de preocupare şi să fie aşteptat cu vreo trepidaţie: "Ce voi face acum când viaţa mea se va goli de ceea ce a umplut-o atâta timp?": aceasta este întrebarea. Munca zilnică înseamnă şi un ansamblu de relaţii, satisfacţia de a câştiga cele necesare pentru trai, experienţa de a avea un rol, o consideraţie meritată, un timp plin care merge dincolo de simplul orar de muncă.
Desigur, există angajarea, bucuroasă şi obositoare, de a avea grijă de nepoţi, şi astăzi bunicii au un rol foarte mare în familie pentru a ajuta la creşterea nepoţilor; dar ştim că astăzi se nasc tot mai puţini copii, iar părinţii sunt adesea distanţi, mai supuşi la mutări, cu situaţii de muncă şi de locuinţă care nu sunt favorabile. Uneori sunt şi mai contrari în a încredinţa bunicilor spaţii de educaţie, acordându-le numai cele legate de nevoia de asistenţă. Dar cineva îmi spunea, un pic zâmbind cu ironie: "Astăzi, bunicii, în această situaţie socio-economică, au devenit mai importanţi, pentru că au pensia". Există noi exigenţe, şi în domeniul relaţiilor educative şi parentale, care ne cer să remodelăm alianţa tradiţionala între generaţii.
Dar, ne întrebăm: noi facem acest efort de "remodelare"? Sau îndurăm pur şi simplu inerţia condiţiilor materiale şi economice? Coexistenţa generaţiilor, de fapt, se prelungeşte. Încercăm, toţi împreună, să le facem mai umane, mai afectuoase, mai drepte, în noile condiţii ale societăţilor moderne? Pentru bunici, o parte importantă a vocaţiei lor este să-i susţină pe fii în educarea copiilor. Cei mici învaţă forţa duioşiei şi respectul faţă de fragilitate: lecţii de neînlocuit, care cu bunicii sunt mai uşoare de dat şi de primit. Bunicii, la rândul lor, învaţă că duioşia şi fragilitatea nu sunt numai semne ale slăbirii: pentru tineri, sunt treceri care fac uman viitorul.
Iudita rămâne văduvă devreme şi nu are copii, dar, ca bătrână, este capabilă să trăiască o perioadă de plinătate şi de seninătate, având conştiinţa că a trăit până la capăt misiunea pe care Domnul i-a încredinţat-o. Pentru ea este timpul de a lăsa moştenirea bună a înţelepciunii, a duioşiei, a darurilor pentru familie şi pentru comunitate: o moştenire de bine şi numai de bunuri. Când ne gândim la moştenire, uneori ne gândim la bunuri, şi nu la binele care s-a făcut la bătrâneţe şi care a fost semănat, acel bine care este cea mai bună moştenire pe care noi o putem lăsa.
Tocmai la bătrâneţea sa, Iudita "a acordat libertatea slujitoarei sale preferate". Acesta este un semn al unei priviri atente şi umane faţă de cel care i-a fost aproape. Această slujitoare a însoţit-o în momentul acelei aventuri pentru a-l învinge pe dictator şi a-l elimina. Ca bătrâni, se pierde un pic vederea, dar privirea interioară devine mai pătrunzătoare: se vede cu inima. Devin capabili să vadă lucruri care înainte scăpau. Bătrânii ştiu să privească şi ştiu să vadă... Aşa este: Domnul nu încredinţează talentele sale numai tinerilor şi celor puternici: are pentru toţi talente, după măsura fiecăruia, şi pentru bătrâni. Viaţa comunităţilor noastre trebuie să ştie să se bucure de talentele şi de carismele atâtor bătrâni, care pentru statistici sunt deja la pensie, dar care sunt o bogăţie de valorizat. Asta cere, din partea bătrânilor înşişi, o atenţie creativă, o atenţie nouă, o disponibilitate generoasă. Abilităţile precedente din viaţa activă pierd partea lor de constrângere şi devin resurse de donaţie: a învăţa, a sfătui, a construi, a îngriji, a asculta... De preferat în favoarea celor mai dezavantajaţi, care nu-şi pot permite nicio învăţare sau care sunt abandonaţi singurătăţii lor.
Iudita a eliberat-o pe slujitoarea sa şi a umplut pe toţi cu atenţii. Ca tânără şi-a cucerit stima comunităţii cu curajul său. Ca bătrână, a meritat-o pentru duioşia cu care a îmbogăţit libertatea şi afectele. Iudita nu este o pensionară care trăieşte melancolic golul său: este o bătrână pasionată care umple cu daruri timpul pe care i-l dăruieşte Dumnezeu. Eu vă rog: luaţi, într-una din aceste zile, Biblia şi luaţi Cartea Iuditei: este micuţă, se citeşte uşor, sunt zece pagini, nu mai mult. Citiţi această istorie a unei femei curajoase care se termină aşa, cu duioşie, cu generozitate, o femeie la înălţime. Şi aşa aş vrea eu ca să fie bunicile noastre. Toate aşa: curajoase, înţelepte şi să lase moştenirea nu a banilor, ci moştenirea înţelepciunii, semănată în nepoţii lor.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
