Papa Francisc: Audienţă acordată Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun (8 februarie 2021)
Luni, 8 februarie, în Aula Binecuvântărilor din Palatul Apostolic Vatican, Sfântul Părinte Francisc i-a primit în audienţă pe membrii Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun. După cuvintele introductive ale decanului Corpului Diplomatic, ES domnul George Poulides, ambasador al Ciprului pe lângă Sfântul Scaun, papa a rostit discursul pe care-l prezentăm în continuare:
Excelenţe, doamnelor şi domnilor,
Mulţumesc decanului, Excelenţa Sa domnul George Poulides, ambasador al Ciprului, pentru cuvintele respectuoase şi urările pe care le-a exprimat în numele vostru al tuturor şi cer scuze înainte de toate pentru inconvenientele pe care anularea întâlnirii prevăzute pentru 25 ianuarie poate că vi le-au provocat. Vă sunt recunoscător pentru înţelegere şi răbdare şi pentru că aţi acceptat invitaţia de a fi prezenţi în această dimineaţă, în pofida dificultăţilor, pentru întâlnirea noastră tradiţională.
Ne întâlnim în această dimineaţă în cadrul mai spaţios al Aulei Binecuvântărilor, pentru a respecta exigenţa distanţării personale mai mari la care ne obligă pandemia. Totuşi, distanţa este numai fizică. Întâlnirea noastră simbolizează mai degrabă contrariul. Ea este un semn de apropiere, al acelei apropieri şi sprijin reciproc la care trebuie să aspire familia naţiunilor. În acest timp de pandemie este vorba de o obligaţie şi mai inderogabilă, pentru că este clar pentru toţi că virusul nu cunoaşte bariere nici nu poate fi izolat cu uşurinţă. De aceea, înfrângerea lui este o responsabilitate care cheamă în cauză pe fiecare dintre noi personal, precum şi ţările noastre.
De aceea vă sunt recunoscător pentru angajarea pe care zilnic o depuneţi pentru a favoriza raporturile dintre ţările voastre şi organizaţiile internaţionale pe care le reprezentaţi şi Sfântul Scaun. Sunt numeroase mărturiile de apropiere reciprocă pe care am putut să o schimbăm între noi în decursul acestor luni, graţie şi folosirii noilor tehnologii, care au permis să se depăşească limitările provocate de pandemie.
Fără îndoială, cu toţii aspirăm să reluăm cât mai curând contactele în prezenţă şi întâlnirea noastră de astăzi vrea să fie un semn de bun auspiciu în acest sens. La fel, este dorinţa mea să reiau în scurt timp călătoriile apostolice, începând cu aceea în Irak, prevăzută în luna martie. De fapt, călătoriile constituie un aspect important al grijii succesorului lui Petru faţă de poporul lui Dumnezeu răspândit în toată lumea, precum şi al dialogului Sfântului Scaun cu statele. În afară de asta, ele sunt adesea ocazia propice pentru a aprofunda, în spirit de împărtăşire şi de dialog, raportul dintre religii diferite. În timpul nostru, dialogul interreligios este o componentă importantă în întâlnirea dintre popoare şi culturi. Când este înţeles nu ca renunţare la propria identitate, ci ca ocazie de cunoaştere mai mare şi îmbogăţire reciprocă, el constituie o oportunitate pentru liderii religioşi şi pentru credincioşii din diferitele confesiuni şi poate să susţină opera liderilor politici în responsabilitatea lor de a edifica binele comun.
La fel de importante sunt acordurile internaţionale, care permit să se aprofundeze legăturile de încredere reciprocă şi permit Bisericii să coopereze cu eficacitate mai mare la bunăstarea spirituală şi socială a ţărilor voastre. În această perspectivă, doresc să menţionez aici schimbul de instrumentele de ratificare a acordului-cadru între Sfântul Scaun şi Republica Democratică din Congo şi a acordului despre statutul juridic al Bisericii catolice în Burkina Faso, precum şi semnarea celui de-al şaptelea acord adiţional între Sfântul Scaun şi Republica Austriacă la Convenţia pentru Regulamentul de Raporturi Patrimoniale din 23 iunie 1960. În afară de asta, la 22 octombrie 2020, Sfântul Scaun şi Republica Populară Chineză au concordat să prelungească, pentru alţi doi ani, validitatea Acordului Provizoriu cu privire la numirea episcopilor în China, semnat la Pechin în 2018. Este vorba de o înţelegere cu caracter esenţialmente pastoral şi Sfântul Scaun doreşte ca drumul întreprins să continue, în spirit de respect şi de încredere reciprocă, ulterior contribuind la soluţionarea problemelor de interes comun.
Dragi ambasadori,
Anul încheiat de puţin timp a lăsat în urma sa o încărcătură de frică, descurajare şi disperare, împreună cu multe dolii. El a pus persoanele într-un vârtej de dezlipire şi de suspiciune reciprocă şi a determinat statele să construiască bariere. Lumea interconectată cu care eram obişnuiţi a cedat locul unei lumi fragmentate şi divizate din nou. Cu toate acestea, repercusiunile pandemiei sunt cu adevărat globale, fie pentru că ea implică de fapt toată omenirea şi ţările din lume, fie pentru că are incidenţă asupra aspectelor multiple ale vieţii noastre, contribuind la agravarea „crizelor puternic interconectate între ele, cum sunt cele climatică, alimentară, economică şi migratoare”[1]. În lumina acestei consideraţii, am considerat oportun să creez Comisia Vaticană Covid-19, cu scopul de a coordona răspunsul Sfântului Scaun şi al Bisericii la solicitările venite de la diecezele din toată lumea, pentru a face faţă urgenţei sanitare şi necesităţilor pe care pandemia le-a scos în evidenţă.
De fapt, încă de la început a părut evident că pandemia va avea incidenţă în mod considerabil asupra stilului de viaţă cu care eram obişnuiţi, făcând să dispară comodităţi şi certitudini consolidate. Ea ne-a pus în criză, arătându-ne faţa unei lumi bolnave nu numai din cauza virusului, ci şi în ambient, în procesele economice şi politice, şi mai mult încă în raporturile umane. A scos în evidenţă riscurile şi consecinţele unui mod de a trăi dominat de egoism şi cultură a rebutului şi ne pus în faţa unei alternative: să continuăm pe drumul parcurs până acum sau să întreprindem un drum nou.
Aşadar, aş vrea să mă opresc asupra câtorva din crizele provocate sau evidenţiate de pandemie, privind în acelaşi timp la oportunităţile care derivă din ele pentru a edifica o lume mai umană, dreaptă, solidară şi paşnică.
Criza sanitară
Pandemia ne-a repus cu putere în faţa a două dimensiuni incontestabile ale existenţei umane: boala şi moartea. Tocmai pentru aceasta aminteşte de valoarea vieţii, a fiecărei vieţi umane şi a demnităţii sale, în fiecare clipă a itinerarului său pământesc, de la zămislirea în sânul matern până la sfârşitul său natural. Din păcate, doare să constatăm că, având pretextul de a garanta presupuse drepturi subiective, un număr crescând de legislaţii din lume apare că se depărtează de obligaţia de care nu se poate face abstracţie de a ocroti viaţa umană în fiecare fază a sa.
Pandemia ne aminteşte şi dreptul la îngrijire, al cărei destinatar este fiecare fiinţă umană, aşa cum am evidenţiat şi în mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii, celebrate la 1 ianuarie. „Fiecare persoană umană – de fapt – este un scop în ea însăşi, nu este niciodată pur şi simplu un instrument de apreciat numai datorită utilităţii sale, şi este creată pentru a trăi împreună în familie, în comunitate, în societate, unde toţi membrii sunt egali în demnitate. Din această demnitate derivă drepturile umane, precum şi obligaţiile, care amintesc de exemplu de responsabilitatea de a primi şi a ajuta pe cei săraci, pe bolnavi, pe marginalizaţi”[2]. Dacă se suprimă dreptul la viaţă al celor mai slabi, cum se vor putea garanta cu eficacitate toate celelalte drepturi?
În această perspectivă, reînnoiesc apelul meu pentru ca fiecărei persoane umane să-i fie oferite îngrijirile şi asistenţa de care are nevoie. În acest scop, este indispensabil ca aceia care au responsabilităţi politice şi de conducere să se străduiască pentru a favoriza înainte de toate accesul universal la asistenţa sanitară de bază, stimulând şi crearea de ajutoare medicale locale şi de structuri sanitare corespunzătoare exigenţelor reale ale populaţiei, precum şi disponibilitatea de terapii şi medicamente. De fapt, nu logica profitului poate să conducă un domeniu aşa de delicat cum este cel al asistenţei sanitare şi al îngrijirii.
După aceea, este indispensabil ca însemnatele progrese medicale şi ştiinţifice făcute în decursul anilor, care au permis să se sintetizeze în timpuri destul de scurte vaccinuri care se prospectează a fi eficace împotriva coronavirusului, să fie în folosul întregii omeniri. De aceea, îndemn toate statele să contribuie activ la iniţiativele internaţionale menite să asigure o distribuire egală a vaccinurilor, nu după criterii pur economice, ci ţinând cont de necesităţile tuturor, în special de cele ale populaţiilor mai nevoiaşe.
În orice caz, în faţa unui duşman viclean şi imprevizibil cum este Covid-19, accesibilitatea la vaccinuri trebuie să fie însoţită mereu de comportamente personale responsabile menite să împiedice răspândirea bolii, prin măsurile de prevenţie necesare cu care ne-am obişnuit de acum în acest luni. Ar fi fatal să se pună încrederea numai în vaccin, ca şi cum ar fi leac care scuteşte de la angajarea constantă a fiecăruia pentru sănătatea proprie şi a celuilalt. Pandemia ne-a arătat că nimeni nu este o insulă, evocând expresia celebră a poetului englez John Donne, şi că „moartea oricărui om mă diminuează, pentru că eu sunt parte a omenirii”[3].
Criza ambientală
Nu numai fiinţa umană este bolnavă, este bolnav şi pământul nostru. Pandemia ne-a arătat încă o dată cât de fragil şi cu nevoia de a îngrijiri este şi el.
Desigur, există diferenţe profunde între criza sanitară provocată de pandemie şi criza ecologică provocată de o exploatare nediscriminată a resurselor naturale. Aceasta din urmă are o dimensiune mult mai complexă şi permanentă şi cere soluţii împărtăşite pe perioadă lungă. În realitate, de exemplu, impactele schimbării climatice, fie ele directe, cum sunt evenimentele atmosferice extreme ca inundaţiile şi seceta, sau indirecte, cum sunt malnutriţia sau bolile respiratorii, sunt adesea încărcate de consecinţe care rămân timp îndelungat.
Rezolvarea acestor crize cere o colaborare internaţională pentru îngrijirea casei noastre comune. De aceea doresc ca următoarea Conferinţă a Naţiunilor Unite despre climă (COP26), prevăzută la Glasgow în noiembrie, să permită găsirea unei înţelegeri eficace pentru a înfrunta consecinţele schimbării climatice. Acesta este timpul de a acţiona, pentru că putem deja atinge cu mâna efectele unei inacţiuni prelungite.
Mă gândesc de exemplu la repercusiunile asupra numeroaselor insule mici din Oceanul Pacific care riscă treptat să dispară. Este o tragedie care provoacă nu numai distrugerea de sate întregi, ci constrânge şi comunităţile locale, şi mai alese familiile, să se mute încontinuu, pierzând identitate şi cultură. Mă gândesc şi la inundaţiile din sud-estul asiatic, în special în Vietnam şi în Filipine, care au provocat victime şi au lăsat familii întregi fără mijloace de subzistenţă. Nici nu se poate aminti încălzirea progresivă a pământului, care a provocat incendii devastatoare în Australia şi în California.
Şi în Africa schimbările climatice, agravate de intervenţii nesăbuite ale omului şi acum şi de pandemie, sunt cauză de gravă îngrijorare. Mă refer înainte de toate la nesiguranţa alimentară care în cursul ultimului an a lovit îndeosebi Burkina Faso, Mali şi Niger, cu milioane de persoane care îndură foamea; precum şi la situaţia din Sudanul de Sud, unde există pericolul unei foamete şi unde există de altfel o gravă urgenţă umanitară: peste un milion de copii au lipsuri alimentare, în timp ce coridoarele umanitare sunt adesea împiedicate şi prezenţa agenţiilor umanitare în teritoriu este limitată. Şi pentru a face faţă acestei situaţii este deosebit de urgent ca autorităţile sud-sudaneze să depăşească neînţelegerile şi să continue în dialogul politic pentru o reconciliere naţională deplină.
Criza economică şi socială
Obiectivul de stopare a coronavirusului a determinat multe guverne să adopte măsuri restrictive ale libertăţii de circulaţie, care au comportat, timp de mai multe luni, închiderea activităţilor comerciale şi încetinirea generală a activităţilor de producţie, cu repercusiuni grave asupra firmelor, mai ales cele mijlocii-mici, asupra ocupaţiei şi prin urmare asupra vieţii familiilor şi a unor întregi pături ale societăţii, îndeosebi cele mai slabe.
Criza economică rezultată a scos în evidenţă o altă boală care loveşte timpul nostru: cea a unei economii bazate pe exploatarea şi pe rebutarea fie a persoanelor fie a resurselor naturale. S-au uitat prea des solidaritatea şi celelalte valori care permit economiei să fie în slujba dezvoltării umane integrale, şi nu a intereselor particulare, şi s-a pierdut din vedere valenţa socială a activităţii economice şi destinaţia universală a bunurilor şi a resurselor.
Aşadar criza actuală este ocazia propice pentru a regândi raportul dintre persoană şi economie. Este nevoie de un soi de „nouă revoluţie copernicană” care să repună economia în slujba omului şi nu viceversa, „începând să se studieze şi să se practice o economie diferită, aceea care face să se trăiască şi nu ucide, include şi nu exclude, umanizează şi nu dezumanizează, se îngrijeşte de creaţie şi n-o prăduieşte”[4].
Pentru a face faţă consecinţelor negative ale acestei crize, numeroase guverne au prevăzut diferite iniţiative şi alocare de finanţări uriaşe. Totuşi, adesea au prevalat stimulente de a căuta soluţii particulare la o problemă care are în schimb dimensiuni globale. Astăzi mai puţin ca oricând se poate gândi că ne descurcăm singuri. Este nevoie de iniţiative comune şi împărtăşite şi la nivel internaţional, mai ales în sprijinul ocupaţiei şi al protecţiei păturilor mai sărace ale populaţiei. În această perspectivă, consideră semnificativă angajarea Uniunii Europene şi a statelor sale membre, care deşi în mijlocul dificultăţilor, au ştiut să arate că se poate lucra cu angajare pentru a ajunge la compromisuri satisfăcătoare în folosul tuturor cetăţenilor. Alocarea propusă de planul Next Generation EU reprezintă un exemplu semnificativ despre cum colaborarea şi împărtăşirea resurselor în spirit de solidaritate sunt nu numai obiective de dorit, ci realmente accesibile.
În multe părţi ale lumii, criza a interesat mai ales pe cei care lucrează în sectoare informale, care au fost primele care au văzut dispărând propriile mijloace de subzistenţă. Trăind în afara marginilor economiei formale, nu au acces nici la amortizatoarele sociale, inclusiv asigurarea împotriva şomajului şi asistenţa sanitară. Astfel, determinaţi de disperare, mulţi au căutat alte forme de venit, expunându-se să fie exploataţi prin munca la negru sau silnică, prostituţia şi diferite activităţi delictuoase, între care traficul de persoane.
Dimpotrivă, fiecare fiinţă umană are drept – are drept! – şi trebuie să fie pus în situaţia de a obţine „mijloacele indispensabile şi suficiente pentru un nivel demn de viaţă”[5]. De fapt, este necesar ca să fie asigurată tuturor stabilitatea economică pentru a evita plăgile exploatării şi a contrasta camăta şi corupţia, care chinuiesc multe ţări din lume, şi atâtea alte nedreptăţi care se petrec în fiecare zi în faţa ochilor obosiţi şi distraşi ai societăţii noastre contemporane.
Timpul mai mult petrecut în casă a dus, de asemenea, să se stea mai îndelung în mod alienant în faţa computerului şi a altor mijloace de comunicare, cu repercusiuni grave asupra persoanelor mai vulnerabile, în special săracii şi şomerii. Ei sunt prăzi mai uşoare ale criminalităţii informatice – cybercrime – în exprimările sale cele mai dezumanizante, de la fraude la traficul de fiinţe umane, la exploatarea prostituţiei, inclusiv cea infantilă, precum şi la pornografie infantilă.
Închiderea graniţelor din cauza pandemiei, împreună cu criza economică, a accentuat şi diferite urgenţe umanitare, atât în zonele de conflict cât şi în regiunile lovite de schimbarea climatică şi de secetă, precum şi în lagărele pentru refugiaţi şi migranţi. Mă gândesc îndeosebi la Sudan, unde s-au refugiat mii de persoane care fug din regiunea Tigray, precum şi la alte ţări din Africa sub-sahariană, sau la regiunea Cabo Delgado din Mozambic, unde atâţia au fost constrânşi să părăsească propriul teritoriu şi se află acum în condiţii destul de precare. Gândul meu se îndreaptă şi spre Yemen şi spre iubita Siria, unde, în afară de alte urgenţe grave, nesiguranţa alimentară chinuieşte mare parte din populaţie şi copiii sunt epuizaţi de malnutriţie.
În diferite cazuri crizele umanitare sunt agravate de sancţiunile economice, care, de cele mai multe ori, ajung să se repercuteze îndeosebi asupra păturilor mai slabe ale populaţiei, şi nu asupra responsabililor politici. De aceea, deşi înţelege logica sancţiunilor, Sfântul Scaun nu vede eficacitatea lor şi doreşte o încetinire a lor, pentru a favoriza şi fluxul de ajutoare umanitare, înainte de toate de medicamente şi de instrumente sanitare, deosebit de necesare în acest timp de pandemie.
Conjunctura prin care trecem să fie în mod analog stimulent pentru a ierta, sau măcar a reduce, datoria care apasă asupra ţărilor mai sărace şi care de fapt împiedică recuperarea şi dezvoltarea lor deplină.
Anul trecut a văzut şi o creştere ulterioară a numărului de migranţi, care, în complicitate cu închiderea graniţelor, au trebuit să recurgă la parcursuri tot mai periculoase. Fluxul masiv a întâlnit de altfel o creştere a numărului de respingeri ilegali, realizate adesea pentru a-i împiedica pe migranţi să ceară azil, încălcând principiul non-respingerii (non-refoulement). Mulţi sunt interceptaţi şi repatriaţi în lagăre de adunare şi de detenţie, unde îndură torturi şi încălcări ale drepturilor umane, când nu găsesc moartea străbătând mări şi alte graniţe naturale.
Coridoarele umanitare, implementate în cursul ultimilor ani, contribuie desigur la înfruntarea unora din problemele amintite mai sus, salvând numeroase vieţi. totuşi, însemnătatea crizei face tot mai urgentă înfruntarea la rădăcină a cauzelor care determină la migrare, aşa cum cere şi un efort comun pentru a susţine ţările de primă primire, care iau asupra lor obligaţia morală de a salva vieţi umane. În această privinţă, se aşteaptă cu interes negocierea Noului Pact al Uniunii Europene despre migraţie şi azil, deşi se observă că politici şi mecanisme concrete nu vor funcţiona dacă nu vor fi susţinute de voinţa politică necesară şi de angajarea tuturor părţilor în cauză, inclusiv societatea civilă şi migranţii înşişi.
Sfântul Scaun apreciază toate eforturile făcute în favoarea migranţilor şi sprijină angajarea Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţii (OIM), a cărei a 70-a aniversări a fondării este anul acesta, respectând pe deplin valorile exprimate în constituţia sa şi cultura statelor membre în care acţionează organizaţia. La fel, Sfântul Scaun, ca membru al Comitetului executiv al Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR), rămâne fidel faţă de principiile enunţate în Convenţia de la Geneva din 1951 despre statutul refugiaţilor şi faţă de Protocolul din 1967, care stabilesc definiţia legală de refugiat, drepturile lor, precum şi obligaţia legală a statelor de a-i proteja.
De la al doilea război mondial lumea încă n-a asistat la o creştere aşa de dramatică a numărului de refugiaţi, ca aceea pe care o vedem astăzi. De aceea este urgent ca să se reînnoiască angajarea pentru protejarea lor, precum şi pentru aceea a evacuaţilor interni şi a tuturor persoanelor vulnerabile constrânse să fugă de persecuţie, de violenţă, de conflicte şi de războaie. În această privinţă, în pofida importantelor eforturi făcute de Naţiunile Unite în căutarea de soluţii şi propuneri concrete pentru a înfrunta în mod coerent problema evacuărilor forţate, Sfântul Scaun exprimă propria preocupare faţă de situaţia evacuaţilor în diferite părţi ale lumii. Mă refer înainte de toate la zona centrală Sahel, unde, în mai puţin de doi ani, numărul evacuaţilor interni a crescut de douăzeci de ori.
Criza politicii
Crizele pe care le-am evocat până aici scot în evidenţă o criză mult mai profundă, care într-un fel se află la rădăcina celorlalte, al cărei dramatism este scos în evidenţă chiar de pandemie. Este criza politicii, care de mult timp cuprinde multe societăţi şi ale cărei efecte sfâşietoare s-au evidenţiat în timpul pandemiei.
Unul din factorii emblematici ai acestei crize este creşterea contrapoziţiilor politice şi dificultatea, dacă nu chiar incapacitatea, de a căuta soluţii comune şi împărtăşite la problemele care chinuiesc planeta noastră. Este o tendinţă la care de acum se asistă de mult timp şi care se răspândeşte tot mai mult şi în ţări cu veche tradiţie democratică. A menţine vii realităţile democratice este o provocare în acest moment istoric[6], care interesează îndeaproape toate statele: fie ele mici sau mari, avansate economic sau în curs de dezvoltare. În aceste zile, gândul meu se îndreaptă îndeosebi spre poporul din Myanmar, căruia îi exprim afectul meu şi apropierea mea. Drumul spre democraţie întreprins în ultimii ani a fost întrerupt brusc de lovitura de stat de săptămâna trecută. Ea a dus la încarcerarea a multor lideri politici, care doresc să fie cât mai curând eliberaţi, ca semn de încurajare la un dialog sincer pentru binele ţării.
De altfel, aşa cum afirma Pius al XII-lea în memorabilul său Radio-mesaj de la Crăciunul 1944: „A exprima propria părere cu privire la obligaţii şi sacrificii, care îi sunt impuse; a nu fi constrâns să asculte fără să fi fost ascultat: iată două drepturi ale cetăţeanului, care găsesc în democraţie, aşa cum indică însuşi numele său, exprimarea lor”[7]. Democraţia se bazează pe respectul reciproc, pe posibilitatea tuturor de a colabora la binele societăţii şi pe consideraţia că opinii diferite nu numai că nu ameninţă puterea şi siguranţa statelor, ci, într-o confruntare onestă, îmbogăţesc reciproc şi permit să se găsească soluţii mai adecvate la problemele care trebuie înfruntate. Procesul democratic cere ca să se urmărească un drum de dialog inclusiv, paşnic, constructiv şi respectuos între toate componentele societăţii civile în fiecare oraş şi naţiune. Evenimentele care, deşi în moduri şi în contexte diferite, au caracterizat ultimul an de la orient la occident, şi – repet – în ţări cu lungă tradiţie democratică, spun cât de indispensabilă este această provocare şi că nu ne putem scuti de la obligaţia morală şi socială de a o înfrunta cu atitudine pozitivă. Dezvoltarea unei conştiinţe democratice cere ca să se depăşească personalismele şi să prevaleze respectarea statului de drept. De fapt, dreptul este fundamentul indispensabil pentru exercitarea oricărei puteri şi trebuie să fie garantat de organele conducătoare independent de interesele politice dominante.
Din păcate criza politicii şi a valorilor democratice se repercutează şi la nivel internaţional, cu repercusiuni asupra întregului sistem multilateral şi consecinţa evidentă că organizaţii gândite pentru a favoriza pacea şi dezvoltarea – pe baza dreptului şi nu a „legii celui mai puternic” – văd compromisă eficacitatea lor. Desigur, nu se poate tăgădui că în decursul ultimilor ani sistemul multilateral a arătat şi unele limite. Pandemia este o ocazie care nu trebuie irosită pentru a gândi şi a realiza reforme organice, pentru ca organizaţiile internaţionale să regăsească vocaţia lor esenţială de a sluji familia umană pentru a ocroti viaţa fiecărei persoane şi pacea.
Unul din semnele crizei politicii este tocmai reticenţa care se vede adesea de a întreprinde parcursuri de reformă. Nu trebuie să ne fie frică de reforme, deşi cer sacrificii şi adesea o schimbare de mentalitate. Fiecare corp viu are nevoie încontinuu să se reformeze şi în această perspectivă se situează şi reformele care interesează Sfântul Scaun şi Curia Romană.
În orice caz, nu lipsesc oricum semne încurajatoare, cum ar fi intrarea în vigoare, în urmă cu câteva zile, a Tratatului pentru Interzicerea Armelor Nucleare, precum şi extinderea pentru alţi cinci ani a Noului Tratat despre Reducerea Armelor Strategice (aşa-numitul New START) între Federaţia Rusă şi Statele Unite ale Americii. De altfel, aşa cum am reafirmat şi în recenta enciclică Fratelli tutti, „dacă se iau în consideraţie principalele ameninţări la adresa păcii şi a siguranţei cu multiplele lor dimensiuni în această lume multipolară din secolul al XXI-lea, […] multe îndoieli ies în evidenţă cu privire la nepotrivirea ameninţării nucleare de a răspunde eficient la aceste provocări”[8]. De fapt, nu este „sustenabil este un echilibru bazat pe frică, atunci când el tinde de fapt să mărească frica şi să ameninţe relaţiile de încredere între popoare”[9].
Efortul în domeniul dezarmării şi al neproliferării armamentelor nucleare, care, deşi între dificultăţi şi reticenţe, trebuie intensificat, ar trebui să fie condus la fel cu privire la armele chimice şi în privinţa armelor convenţionale. Prea multe arme sunt în lume! „Dreptatea, înţelepciunea şi umanitatea cer ca să fie oprită cursa înarmărilor [şi ca] să se reducă simultan şi reciproc armamentele existente deja”[10], afirma în 1963 Sfântul Ioan al XXIII-lea. Şi, în timp ce cu înmulţirea armelor creşte violenţa la fiecare nivel şi vedem în jurul nostru o lume sfâşiată de războaie şi diviziuni, simţim crescând tot mai mult exigenţa de pace, de o pace care „nu este numai lipsă a războiului, ci este viaţa bogată de sens, bazată şi trăită în realizarea personală şi în împărtăşirea fraternă cu ceilalţi”[11].
Cât aş vrea ca anul 2021 să fie anul în care să se scrie în cele din urmă cuvântul sfârşit la conflictul sirian, început de acum în urmă cu zece ani! Pentru ca să se întâmple asta, este necesar un interes reînnoit şi din partea comunităţii internaţionale să înfrunte cu sinceritate şi curaj cauzele conflictului şi să se caute soluţii prin care toţi, independent de apartenenţa etnică şi religioasă, să poată contribui drept cetăţeni la viitorul ţării.
Dorinţa mea de pace se îndreaptă desigur spre Ţara Sfântă. Încrederea reciprocă între israelieni şi palestinieni trebuie să fie baza pentru un dialog direct reînnoit şi rezolutiv între părţi pentru a rezolva un conflict care durează de prea mult timp. Invit comunitatea internaţională să susţină şi să faciliteze acest dialog direct, fără a pretinde să dicteze soluţii care să nu aibă ca orizont binele tuturor. Palestinieni şi israelieni – sunt sigur de asta – nutresc ambii dorinţa de a putea trăi în pace.
La fel, doresc o reînnoită angajare politică naţională şi internaţională pentru a favoriza stabilitatea Libanului, care este străbătut de o criză internă şi riscă să piardă identitatea sa şi să se afle şi mai implicat în tensiunile regionale. Este deosebit de necesar ca ţara să menţină identitatea sa unică, şi pentru a asigura un Orient Mijlociu plural, tolerant şi diversificat, în care prezenţa creştină să poată oferi propria contribuţie şi să nu fie redusă la o minoritate de protejat. Creştinii constituie ţesutul conector istoric şi social al Libanului şi lor, prin multiplele opere educative, sanitare şi caritative, trebuie asigurată posibilitatea de a continua să acţioneze pentru binele ţării, ai cărei fondatori au fost. A slăbi comunitatea creştină riscă să distrugă echilibrul intern şi însăşi realitatea libaneză. În această optică trebuie înfruntată şi prezenţa refugiaţilor sirieni şi palestinieni. În afară de asta, fără un urgent proces de redresare economică şi de reconstrucţie, se riscă falimentul ţării, cu posibila consecinţă de derive fundamentaliste periculoase. Aşadar este necesar ca toţi liderii politici şi religioşi, punând deoparte propriile interese, să se angajeze în urmărirea dreptăţii şi în realizarea de adevărate reforme pentru binele cetăţenilor, acţionând în mod transparent şi asumându-şi responsabilitatea propriilor acţiuni.
Pace doresc şi pentru Libia, sfâşiată şi ea de un conflict lung de acum, cu speranţa ca recentul „Forum al dialogului politic libian”, ţinut în Tunisia în noiembrie 2020 sub egida Naţiunilor Unite, să permită efectiv demararea aşteptatului proces de reconciliere a ţării.
Provoacă preocupare şi alte zone din lume. Mă refer în primul rând la tensiunile politice şi sociale în Republica Centrafricană; precum şi la cele care interesează în general America Latină, care au rădăcinile în inegalităţile profunde, în dreptăţile şi în sărăcia care ofensează demnitatea persoanelor. La fel, urmăresc cu atenţie deosebită deteriorarea raporturilor din Peninsula coreeană, care a culminat cu distrugerea oficiului de legătură inter-coreeană de la Kaesong; şi în afară de asta, situaţia din Caucazul de sud, unde rămân diferite conflicte congelate, unele reaprinse în cursul anului trecut, care ameninţă stabilitatea şi siguranţa întregii regiuni.
În sfârşit, nu pot uita o altă plagă gravă din acest timp al nostru: terorismul, care în fiecare an seceră în toată lumea numeroase victime în rândul populaţiei civile lipsite de apărare. Este un rău care a crescut începând din anii ’70 din secolul trecut şi care a avut un moment culminant în atentatele care la 11 septembrie 2001 au interesat Statele Unite ale Americii, ucigând aproape trei mii de persoane. Din păcate, numărul atentatelor s-a intensificat în ultimii douăzeci de ani, lovind diferite ţări în toate continentele. Mă refer în mod deosebit la terorismul care loveşte mai ales în Africa sub-sahariană, dar şi în Asia şi în Europa. Gândul meu se îndreaptă spre toate victimele şi spre cei din familiile lor, care au văzut smulgându-li-se persoane dragi de către o violenţă oarbă, motivată de distorsiuni ideologice ale religiei. De altfel, obiectivele acestor atacuri sunt adesea chiar locurile de cult, în care sunt adunaţi credincioşi în rugăciune. În această privinţă, aş vrea să subliniez că protejarea locurilor de cult este o consecinţă directă a apărării libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de religie şi este o obligaţie pentru autorităţile civile, independent de culoarea politică şi de apartenenţa religioasă.
Excelenţe, doamnelor şi domnilor,
Îndreptându-mă spre încheierea consideraţiilor mele, doresc să mă mai opresc asupra unei ultime crize, care, între toate, este probabil cea mai gravă: criza raporturilor umane, exprimare a unei crize antropologice generale, care se referă la însăşi concepţia despre persoana umană şi demnitatea sa transcendentă.
Pandemia, care ne-a constrâns la luni lungi de izolare şi adesea de singurătate, a evidenţiat necesitatea pe care o are fiecare persoană de a avea raporturi umane. Mă gândesc înainte de toate la studenţi, care n-au putut să meargă în mod obişnuit la şcoală sau la universitate. „Pretutindeni s-a încercat să se activeze un răspuns rapid prin platformele educative informatice, care au arătat nu numai o disparitate marcată a oportunităţilor educative şi tehnologice, ci şi că, din cauza izolării şi a atâtor carenţe existente deja, mulţi copii şi adolescenţi au rămas în urmă în procesul natural de dezvoltare pedagogică”[12]. În afară de asta, creşterea didacticii la distanţă a comportat şi o dependenţă mai mare a copiilor şi adolescenţilor de internet şi în general de forme de comunicare virtuale, făcându-i de altfel mai vulnerabili şi supraexpuşi activităţilor delictuoase online.
Asistăm la un soi de „catastrofă educativă”. Aş vrea să repet: asistăm la un soi de „catastrofă educativă”, în faţa căreia nu putem rămâne inerţi, pentru binele viitoarelor generaţii şi al întregii societăţi. „Astăzi este nevoie de o perioadă reînnoită de angajare educativă, care să implice toate componentele societăţii”[13], deoarece educaţia este „antidot natural la cultura individualistă, care uneori degenerează în adevărat cult al eu-lui şi în primatul indiferenţei. Viitorul nostru nu poate să fie dezbinarea, sărăcirea facultăţilor de gândire şi de imaginaţie, de ascultare, de dialog şi de înţelegere reciprocă”[14].
Însă perioadele lungi de izolare au permis şi să se petreacă mai mult timp în familie. Pentru mulţi a fost vorba de un moment important pentru a redescoperi raporturile cele mai dragi. De altfel, căsătoria şi familia „constituie unul din cele mai preţioase bunuri ale omenirii”[15] şi leagănul fiecărei societăţi civile. Marele papă Sfântul Ioan Paul al II-lea, al cărui centenar al naşterii l-am celebrat anul trecut, în magisteriul său preţios cu privire la familie amintea: „În faţa dimensiunii mondiale care caracterizează astăzi diferitele probleme sociale, familia vede lărgindu-se în mod complet nou misiunea sa faţă de dezvoltarea societăţii” şi o îndeplineşte înainte de toate „oferind copiilor un model de viaţă întemeiat pe valorile adevărului, libertăţii, dreptăţii şi iubirii”[16]. Totuşi, nu toţi au putut trăi cu seninătate în propria casă şi unele convieţuiri au degenerat în violenţe familiale. Îi îndemn pe toţi, autorităţi publice şi societate civilă, să sprijine victimele violenţei din familie: din păcate ştim că femeile, adesea împreună cu copiii lor, sunt cei care plătesc cel mai mare preţ.
Exigenţele de a bloca răspândirea virusului au avut ramificaţii şi asupra diferitelor libertăţi fundamentale, inclusiv libertatea de religie, limitând cultul şi activităţile educative şi caritative ale comunităţilor de credinţă. Totuşi, nu trebuie neglijat că dimensiunea religioasă constituie un aspect fundamental al personalităţii umane şi al societăţii, care nu poate să fie şters; şi că, în pofida faptului că se încearcă să se protejeze vieţile umane de răspândirea virusului, nu se poate considera dimensiunea spirituală şi morală a persoanei ca secundară faţă de sănătatea fizică.
De altfel, libertatea de cult nu constituie un corolar al libertăţii de reunire, ci derivă esenţialmente din dreptul la libertatea religioasă, care este primul şi fundamentalul drept uman. Aşadar, este necesar ca ea să fie respectată, protejată şi apărată de autorităţile civile, cum sunt sănătatea şi integritatea fizică. De altfel, o bună îngrijire a trupului nu poate face abstracţie niciodată de îngrijirea sufletului.
Scriind lui Cangrande della Scala, Dante Alighieri subliniază scopul Comediei sale: „A-i îndepărta pe cei care trăiesc această viaţă de la starea de mizerie şi a-i conduce la o stare de fericire”[17]. Aceasta, deşi cu roluri şi în domenii diferite, este şi misiunea atât a autorităţilor religioase cât şi a celor civile. Criza raporturilor umane şi, prin urmare, celelalte crize pe care le-am menţionat nu se pot învinge decât salvgardând demnitatea transcendentă a fiecărei persoane umane, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Amintindu-l pe marele poet florentin, al cărui al şaptelea centenar al morţii este anul acesta, doresc să adresez un gând deosebit şi poporului italian, care cel dintâi în Europa a ajuns să se confrunte cu gravele consecinţe ale pandemiei, îndemnându-l să nu se lase doborât de dificultăţile actuale, ci să lucreze unit pentru a construi o societate în care nimeni să nu fie rebutat sau uitat.
Dragi ambasadori,
Anul 2021 este un timp care nu trebuie pierdut. Şi nu va fi irosit în măsura în care vom şti să colaborăm cu generozitate şi angajare. În acest sens consider că fraternitatea este adevăratul remediu la pandemie şi la multele rele care ne-au lovit. Fraternitatea şi speranţa sunt ca nişte medicamente de care are nevoie astăzi lumea, la fel ca de vaccinuri.
Asupra fiecăruia dintre voi şi asupra ţărilor voastre invoc daruri cereşti îmbelşugate, cu urarea ca anul acest să fie propice pentru a aprofunda legăturile de fraternitate care leagă întreaga familie umană.
Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Mesaj pentru a LIV-a Zi Mondială a Păcii (8 decembrie 2020), 1.
[2] Ibid., 6.
[3] J. Donne, Meditaţie XVII, în: Devozioni per occasioni d’emergenza [Devoţiuni pentru ocazii de urgenţă], Editori Riuniti, Roma 1994, 112-113.
[4] Scrisoare pentru evenimentul „Economy of Francesco” (1 mai 2019).
[5] Sfântul Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris (11 aprilie 1963), 6.
[6] Cf. Discurs la Parlamentul European, Strasbourg (25 noiembrie 2014).
[7] Mesaj radio adresat popoarelor din întreaga lume, 24 decembrie 1944.
[8] Mesaj adresat Conferinţei ONU pentru negocierea unui instrument obligatoriu din punct de vedere juridic despre interzicerea armelor nucleare (23 martie 2017): AAS 109 (2017), 394-396; Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 262.
[9] Ibid.
[10] Sfântul Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris (11 aprilie 1963), 60.
[11] Angelus, 1 ianuarie 2021.
[12] Mesaj video cu ocazia Întâlnirii „Global compact on education. Together to look beyond” (15 octombrie 2020).
[13] Ibid.
[14] Ibid.
[15] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 1.
[16] Ibid., 48.
[17] Epistola XIII, 39.
