Papa Benedict al XVI-lea a consacrat biserica "Sagrada Familia" din Barcelona, Spania, duminică, 7 noiembrie 2010. Prezentăm în continuare omilia Sfântului Părinte.
În catalană:
Preaiubiţi fraţi şi surori în Domnul,
"Această zi este consacrată Domnului, Dumnezeului vostru; nu jeliţi şi nu plângeţi... Bucuria Domnului este puterea voastră" (Neh 8,9-11). Cu aceste cuvinte din prima lectură pe care am proclamat-o doresc să vă salut pe voi toţi care sunteţi aici prezenţi pentru a participa la această celebrare. Adresez un salut afectuos Maiestăţilor Lor Regeşti ai Spaniei, care au voit în mod cordial să fie uniţi cu noi. Salutul meu recunoscător se îndreaptă spre cardinalul Lluís Martínez Sistach, arhiepiscop de Barcelona, pentru cuvintele de bun-venit şi pentru invitaţia sa de a dedica această biserică a Sfintei Familii, sinteză minunată de tehnică, de artă şi de credinţă. Îl salut şi pe cardinalul Ricardo María Carles Gordó, arhiepiscop emerit de Barcelona, pe ceilalţi domni cardinali şi Fraţi întru Episcopat, în special pe episcopul auxiliar al acestei Biserici particulare, precum şi pe numeroşii preoţi, diaconi, seminarişti, călugări şi credincioşi care participă la această solemnă celebrare. În acelaşi timp, adresez salutul meu respectuos autorităţilor naţionale, regionale şi locale, precum şi membrilor altor comunităţi creştine, care se unesc la bucuria şi lauda noastră recunoscătoare adusă lui Dumnezeu.
În spaniolă:
Această zi este un punct semnificativ într-o lungă istorie de aspiraţii, de muncă şi de generozitate, care durează de mai mult de un secol. În aceste momente, aş vrea să amintesc fiecăreia dintre persoanele care au făcut posibilă bucuria care ne pătrunde astăzi pe noi toţi: de la promotori până la executanţii acestei opere; de la arhitecţii şi zidarii ei la toţi cei care au oferit, într-un mod sau altul, contribuţia lor de neînlocuit pentru a face posibilă progresiva construire a acestui edificiu. Şi, mai ales, amintim pe cel care a fost sufletul şi artizanul acestui proiect: Antoni Gaudí, arhitect genial şi creştin coerent, a cărui flacără a credinţei a ars până la sfârşitul vieţii sale, trăită cu demnitate şi austeritate absolută. Acest eveniment este, într-un fel, şi punctul culminant şi deblocarea unei istorii a acestui ţinut catalan care, mai ales începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a dat o mulţime de sfinţi şi de fondatori, de martiri şi de poeţi creştini. Istorie de sfinţenie, de creaţii artistice şi poetice, născute din credinţă, pe care astăzi le culegem şi le prezentăm ca ofrandă lui Dumnezeu în această Euharistie.
Bucuria pe care o simt în a putea prezida această celebrare s-a mărit atunci când am auzit că acest edificiu sacru, încă de la originile sale, este strâns legat de figura sfântului Iosif. M-a emoţionat în special siguranţa cu care Gaudí, în faţa nenumăratelor dificultăţi pe care a trebuit să le înfrunte, se încrederea în Providenţa divină: "Sfântul Iosif va termina templul". Pentru aceasta, acum nu este lipsit de semnificaţie faptul că un papă al cărui nume de botez este Iosif dedică acest templu.
Ce înseamnă a dedica această biserică? În inima lumii, în faţa privirii lui Dumnezeu şi a oamenilor, într-un umil şi bucuros act de credinţă, am înălţat o imensă masă de materie, rod al naturii şi al unui incalculabil efort al inteligenţei umane, constructoare a acestei opere de artă. Ea este un semn vizibil al lui Dumnezeu invizibil, spre a cărui glorie se înalţă semeţe aceste turnuri, săgeţi care indică absolutul luminii şi al celui care este înseşi lumina, înălţimea şi frumuseţea.
În acest ambient, Gaudí a voit să unească inspiraţia care-i venea de la cele trei cărţi mari din care se hrănea ca om, ca şi credincios şi ca arhitect: cartea naturii, cartea Sfintei Scripturi şi cartea Liturgiei. Astfel a unit realitatea lumii şi istoria mântuirii, aşa cum ne este relatată în Biblie şi făcută prezentă în Liturgie. A introdus în edificiu pietre sacre, copaci şi viaţă umană, pentru ca toată creaţia să conveargă în lauda divină, dar, în acelaşi timp, a scos în afară "altarele", pentru a pune în faţa oamenilor misterul lui Dumnezeu revelat în naşterea, pătimirea, moartea şi învierea lui Isus Cristos. În felul acesta, a colaborat în manieră genială la edificarea unei conştiinţe umane ancorată în lume, deschisă la Dumnezeu, iluminată şi sfinţită de Cristos. Şi a realizat ceea ce astăzi este una din îndatoririle cele mai importante: depăşirea rupturii dintre conştiinţa umană şi conştiinţa creştină, dintre existenţa în această lume vremelnică şi deschiderea la viaţa veşnică, dintre frumuseţea lucrurilor şi Dumnezeu ca frumuseţe. Antoni Gaudí nu a realizat toate acestea cu cuvinte, ci cu pietre, linii, suprafeţe şi turnuri. În realitate, frumuseţea este marea necesitate a omului; este rădăcina din care vin trunchiul păcii noastre şi roadele speranţei noastre. Frumuseţea este şi revelatoarea lui Dumnezeu deoarece, asemenea Lui, opera frumoasă este pură gratuitate, invită la libertate şi smulge din egoism.
Am dedicat acest spaţiu sacru lui Dumnezeu, care s-a revelat şi ni s-a dăruit nouă în Cristos pentru a fi definitiv Dumnezeu cu oamenii. Cuvântul revelat, omenitatea lui Cristos şi Biserica sa sunt cele trei exprimări maxime ale manifestării sale şi ale darului său oferit oamenilor. "Fiecare să fie atent cum construieşte. De fapt, nimeni nu pune o temelie diferită de cea care este deja, care este Isus Cristos" (1Cor 3,10-11), spune sfântul Paul în lectura a doua. Domnul Isus este piatra care susţine povara lumii, care menţine coeziunea Bisericii şi adună în ultimă unitate toate cuceririle umanităţii. În El avem Cuvântul şi prezenţa lui Dumnezeu şi de la El Biserica primeşte propria viaţă, propria doctrină şi propria misiune. Biserica nu are consistenţă de la ea însăşi; este chemată să fie semn şi instrument al lui Cristos, în pură docilitate faţă de autoritatea sa şi în totală slujire faţă de mandatul său. Unicul Cristos întemeiază unica Biserică; El este stânca pe care se întemeiază credinţa noastră. Bazaţi pe această credinţă, încercăm împreună să arătăm lumii faţa lui Dumnezeu, care este iubire şi este unicul care poate răspunde la dorinţa de plinătate a omului. Aceasta este marea îndatorire, a arăta tuturor că Dumnezeu este Dumnezeu al păcii şi nu al violenţei, al libertăţii şi nu al constrângerii, al înţelegerii şi nu al discordiei. În acest sens, cred că dedicarea acestei biserici a Sfintei Familii, într-o epocă în care omul pretinde să edifice viaţa sa în spatele lui Dumnezeu, ca şi cum n-ar mai avea nimic să-i spună, este un eveniment cu mare semnificaţie. Gaudí, cu opera sa, ne arată că Dumnezeu este adevărata măsură a omului, că secretul adevăratei originalităţi constă, aşa cum spunea el, în a ne întoarce la originea care este Dumnezeu. El însuşi, deschizând în felul acesta spiritul spre Dumnezeu, a fost capabil să creeze în acest oraş un spaţiu de frumuseţe, de credinţă şi de speranţă, care-l conduce pe om la întâlnirea cu acela care este adevărul şi frumuseţea însăşi. Aşa exprima arhitectul sentimentele sale: "O biserică [este] unicul lucru vrednic să reprezinte simţirea unui popor, deoarece religia este cel mai înalt lucru în om".
Această afirmare a lui Dumnezeu aduce cu sine suprema afirmare şi tutelă a demnităţii fiecărui om şi a tuturor oamenilor: "Nu ştiţi voi că sunteţi templul lui Dumnezeu?... Sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi" (1Cor 3,16-17). Iată aici unite adevărul şi demnitatea lui Dumnezeu cu adevărul şi demnitatea omului. Consacrând altarul din această biserică, ţinând cont că Isus Cristos este temelia sa, noi îl prezentăm lumii pe Dumnezeu care este prieten al oamenilor şi îi invităm pe oameni să fie prieteni ai lui Dumnezeu. Aşa cum învaţă episodul cu Zaheu, despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi (cf. Lc 19,1-10), dacă omul îl lasă pe Dumnezeu să intre în viaţa sa şi în lumea sa, dacă-l lasă pe Cristos să trăiască în inima sa, nu-i va părea rău, ba chiar va experimenta bucuria de a împărtăşi însăşi viaţa sa, fiind destinatar al iubirii sale infinite.
Iniţiativa construirii acestei biserici se datorează Asociaţiei Prietenilor Sfântului Iosif, care au voit s-o dedice Sfintei Familii din Nazare. Din totdeauna, sălaşul format din Isus, Maria şi Iosif a fost considerat o şcoală de iubire, rugăciune şi muncă. Cei care au patronat această biserică voiau să arate lumii iubirea, munca şi slujirea trăite în faţa lui Dumnezeu, aşa cum le-a trăit Sfânta Familie din Nazaret. Condiţiile de viaţă sunt profund schimbate şi cu ele s-a înaintat enorm în domeniile tehnice, sociale şi culturale. Nu putem să ne mulţumim cu aceste progrese. Cu ele trebuie să fie mereu prezente progresele morale, cum sunt atenţia, ocrotirea şi ajutorul dat familiei, deoarece iubirea generoasă şi indisolubilă dintre un bărbat şi o femeie este tabloul eficace şi fundamentul vieţii umane în gestaţia sa, în naşterea sa, în creşterea sa şi în sfârşitul său natural. Numai acolo unde există iubirea şi fidelitatea se naşte şi durează adevărata libertate. De aceea, Biserica invocă adecvate măsuri economice şi sociale pentru ca femeia să poată găsi deplina sa realizare în casă şi în muncă, pentru ca bărbatul şi femeia care se unesc în căsătorie şi formează o familie să fie în mod cert susţinuţi de stat, pentru ca să se apere ca sacră şi inviolabilă viaţa copiilor din momentul zămislirii lor, pentru ca natalitatea să fie stimulată, valorizată şi susţinută pe planul juridic, social şi legislativ. Pentru aceasta, Biserica se opune oricărei forme de negare a vieţii umane şi susţine ceea ce promovează ordinea naturală în cadrul instituţiei familiare.
Contemplând acest ambient sfânt cu frumuseţe încântătoare, cu atâta istorie de credinţă, îi cer lui Dumnezeu ca în acest ţinut catalan să se înmulţească şi să se consolideze noi martori de sfinţenie, care să ofere lumii marea slujire pe care Biserica poate şi trebuie s-o dea umanităţii: să fie icoană a frumuseţii divine, flacără aprinsă de caritate, canal pentru ca lumea să creadă în Cel pe care Dumnezeu l-a trimis (cf. In 6,29).
Iubiţi fraţi, dedicând această splendidă biserică îl implor, în acelaşi timp, pe Stăpânul vieţilor noastre ca din acest altar, care acum va fi uns cu ulei sfânt şi pe care se va consuma sacrificiul de iubire al lui Cristos, să izvorască un fluviu continuu de har şi de caritate peste acest oraş Barcelona şi peste locuitorii săi şi asupra lumii întregi. Fie ca aceste ape fecunde să umple de credinţă şi de vitalitate apostolică această Biserică arhidiecezană, pe păstorii şi credincioşii săi.
În catalană:
În sfârşit, doresc să încredinţez ocrotirii iubitoare a Maicii lui Dumnezeu, Preasfânta Maria, "Trandafirul din aprilie", "Maica Răsplăţii", pe voi toţi cei prezenţi aici şi pe toţi cei care cu cuvinte şi fapte, cu tăcerea sau cu rugăciunea, au făcut posibilă această minune arhitectonică. Fie ca ea să-i prezinte Fiului său divin şi bucuriile şi suferinţele celor care vor ajunge în viitor în acest loc sacru, pentru ca, aşa cum se celebrează Liturgia dedicării bisericilor, săracii să poată găsi milostivire, cei asupriţi să dobândească adevărata libertate şi toţi oamenii să se îmbrace cu demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. Amin.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu