Consacrarea altarului şi sfinţirea bisericii parohiale din localitatea Valea Mică, dedicată fericitului Ieremia Valahul, s-a celebrat duminică, 24 mai 2009, începând cu ora 11.00.
PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi, însoţit de ÎPS Ioan Robu, arhiepiscop şi mitropolit de Bucureşti, şi de PS Anton Coşa, episcop de Chişinău, au sosit la Valea Mică la ora 10.30. Înalţii ierarhi au fost întâmpinaţi de preoţi şi credincioşi, dar şi de oficialităţi civile.
După salutul de "Bun venit!", a fost amintită truda fiului satului, pr. Ioan Ciuraru, de fericită amintire, dar şi munca pr. Mihai Cucuteanu. Toţi s-au îndreptat apoi în procesiune, rugându-se litania fericitului Ieremia, spre lăcaşul de cult ce urma să fie consacrat şi sfinţit, după mai mult de 20 de ani de trudă, rugăciuni şi jertfe.
La dorinţa PS Petru Gherghel, sfânta Liturghie de sfinţire a bisericii a fost prezidată de ÎPS Ioan Robu, cuvântul de învăţătură fiind rostit de PS Anton Coşa.
Au fost stropiţi cu apă sfinţită pereţii exteriori ai bisericii, care era înconjurată de 100 de naşi, iar un bătrân în vârstă de 86 de ani a înmânat episcopului de Iaşi cheile bisericii rostind aceste cuvinte: "Asemenea bătrânului Simeon din evanghelie, care l-a ţinut în braţe pe Isus în templu, cu smerenie ţin azi în mâinile mele cheile bisericii noastre gătite de sfinţire şi-i spun Domnului: «Stăpâne, ochii mei au văzut minunea ta!»".
Plini de bucurie şi sfântă emoţie, cei prezenţi au păşit în casa Domnului, gătită cu adevărat ca o mireasă, împodobită cu aproape 150 de aranjamente florale, semn al frumuseţii şi măreţiei templului lui Dumnezeu printre oameni, la aceasta contribuind din plin şi vocile corului care s-a pregătit cu mult entuziasm pentru această unică şi irepetabilă sărbătoare.
Pe parcursul celebrării au fost aşezate în altar fragmente din moaştele fericitului Ieremia şi relicve ale sfintei Tereza a Pruncului Isus.
A fost consacrat altarul şi însemnaţi cu ulei sfânt pereţii bisericii, într-o atmosferă de profundă credinţă şi bucurie creştină. Fumul de tămâie a umplut de miresme alese casa lui Isus, ca semn al rugăciunilor care se vor înălţa spre cer, dorind să fie primite şi ascultate de mirele ceresc. Când s-au aprins toate luminile în biserică, mai cu seamă ale splendidului candelabru, în timp ce se cânta "Cristos a înviat!", bucuria a atins cote maxime. S-au adus mulţumiri lui Dumnezeu, căruia îi place să locuiască împreună cu fiii oamenilor.
La sfârşit, episcopul Petru Gherghel a mulţumit lui Dumnezeu şi tuturor celor care, ştiuţi sau nu, au trudit la ridicarea acestui lăcaş. În memoria acestui eveniment episcopul a promulgat decretul episcopal cu numărul 1.000 pentru consacrarea altarului şi sfinţirea bisericii din Valea Mică. Ca semn al preţuirii din partea episcopului a fost conferită Crucea sinodală de merit a Diecezei de Iaşi pr. Mihai Cucuteanu, fost paroh de Gheorghe Doja, în administraţia căruia a fost comunitatea din Valea Mică până în 2004. De asemenea, Crucea sinodală a fost conferită şi actualului paroh, pr. Daniel Cimpu.
Plini de recunoştinţă, înalţii ierarhi, împreună cu preoţii şi credincioşii, s-au îndreptat apoi spre cimitirul parohiei, pentru a aduce un omagiu creştin pr. Ioan Ciuraru, de vrednică amintire.
Bucuria sărbătorii a continuat la casa parohială pentru episcopi, preoţi şi oficialităţi, iar pentru toţi pelerinii au fost pregătite merinde de către cuvioasele creştine ale Parohiei "Fericitul Ieremia".
Diacon Felician Hârja
* * *
Predica PS Anton Coşa la dedicarea bisericii din Valea Mică
Excelenţele voastre, dragi confraţi preoţi, onorate autorităţi, dragi oaspeţi, iubit popor al lui Dumnezeu!
Sfinţirea unei biserici este un eveniment ce depăşeşte dimensiunea normalului de fiecare zi; ea marchează şi pecetluieşte istoria oricărei comunităţi, pentru că presupune o adâncă credinţă şi o totală încredere în providenţa divină, reprezintă încoronarea unor eforturi deosebite din partea acelei comunităţi, şi deschide o nouă perspectivă de creştere spirituală. Câte biserici noi nu au apărut în aceşti ani pe harta Diecezei de Iaşi? Poate nici nu le mai numără nimeni, dar şi o evaluare ar putea demonstra că an de an în Dieceza de Iaşi au loc mai multe sfinţiri de biserici. Biserici se construiesc şi în Arhidieceza de Bucureşti şi în Dieceza de Chişinău, şi în toate diecezele din ţară. Biserici noi se construiesc şi în mitropoliile şi episcopiile ortodoxe din România, precum şi în cadrul celorlalte culte existente în ţară.
Şi acest lucru dovedeşte fără îndoială faptul că românii şi-au redescoperit vocaţia lor creştină, iar cuvintele profetice ale Sfântului Părinte papa Ioan Paul al II-lea, rostite la memorabila sa vizită în România, cu zece ani în urmă, care vedea România "grădina Maicii Domnului", au fost primite nu doar ca simple cuvinte ce sună frumos, ci ca un moto comun, un angajament al tuturor la creştere spirituală. "România - grădina Maicii Domnului", iată un testament spiritual lăsat nouă românilor de acest mare papă. Un testament ce trebuie îndeplinit!
Fiecare biserică nouă dă mărturie despre credinţa, calităţile şi meritele unui popor, despre vivacitatea şi capacitatea sa de a rezista în istorie cu o fizionomie proprie. Dorinţa oricărui păstor de dieceză este aceea ca pretutindeni unde există o comunitate, un popor constituit în numele Domnului, să fie ridicat un locaş sfânt, destinat cultului divin, care să fie o mărturie a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi unde generaţiile de creştini să se educe în spiritul iubirii lui Dumnezeu.
Din păcate, în lumea modernă, chiar astăzi există şi altfel de experienţe cu totul contrare celor spuse mai înainte. Există şi astăzi episcopi care nu pot construi biserici, care se luptă prin tot felul de mijloace să obţină permisiune să deschidă o capelă. Nu departe de noi, ceva mai încolo de locurile pe care le păstoresc, există biserici catolice construite în trecut dar astăzi închise sau transformate în birouri, arhive, săli de concerte, în schimb credincioşii sunt obligaţi să se roage afară, în condiţii dificile, uneori alungaţi de miliţie, alteori distraţi şi deranjaţi de grupuri de scandalagii. Iar episcopii nu pot face nimic decât să încurajeze poporul şi să continue demersurile pentru a convinge autorităţile.
Zilele trecute citeam despre un caz delicat în care se află arhiepiscopul ortodox al Noii Justiniana şi a întregului Cipru, Crhysostomos al II-lea, care se adresează către curtea europeană pentru drepturile omului în apărarea patrimoniului Bisericii sale rămas în teritoriul de nord, care din 1974 se află sub jurisdicţie turcă. El deplânge situaţia religioasă a creştinilor din acest teritoriu, ale căror biserici sunt transformate în moschee sau chiar în săli de cultură, care nu mai pot desfăşura liber cultul divin.
În occident, în schimb, unii episcopi se văd nevoiţi să închidă biserici, sau să le vândă ori să le transforme în structuri de utilitate socială. Pentru că societatea desacralizată şi materializată nu mai lasă loc lui Dumnezeu. Cui mai trebuie o biserică fără un popor credincios. Când oamenii au de toate, la ce mai trebuie Dumnezeu, la ce mai trebuie biserica! Dar Dumnezeu nu poate fi distrus nici de răutatea şi nici măcar de indiferenţa oamenilor!
În schimb, astăzi la Valea Mică participăm la o altă realitate, plină de bucurie sfântă, de emoţie şi satisfacţie imensă. Iată că o comunitate mică dar cu tradiţii creştine seculare, cu o credinţă vie de nezdruncinat, care şi-a acceptat cu resemnare durerea propriei neputinţe de a nu avea o biserică, recuperând acel impuls extraordinar ieşit de la fiul satului, un vrednic şi zelos apostol al zilelor noastre, în persoana răposatului pr. Ioan Ciuraru, în sfârşit a ajuns ziua binecuvântării propriei lor bisericii şi dedicării altarului ei. Într-o comunitate în care Dumnezeu este pe locul întâi, este iubit şi respectat, chiar şi fără fonduri suficiente, când în alte ţări se distrug biserici, aici se ele zidesc cu mari sacrificii spre lauda lui Dumnezeu şi spre binele sufletesc al creştinilor.
Iubiţi fraţi şi surori! Această biserică va fi sfinţită îndată, iar altarul de piatră va fi consacrat prin ungerea cu uleiul sfânt. Prin aceasta biserica dobândeşte o demnitate deosebită. Ea devine casa lui Dumnezeu între oameni şi pentru oameni, în sensul în care înţelege acest lucru şi regele Solomon, în frumoasa sa rugăciune pe care am citit-o în prima lectură. Nici o construcţie umană nu poate cuprinde pe Dumnezeu, însă prin sfinţire şi ungere cu ulei sfinţit biserica este dedicată şi dăruită lui Dumnezeu, devine locul privilegiat unde credincioşii îşi înalţă rugăciunile lor la Dumnezeu, iar Dumnezeu se face prezent sub diferite forme.
Ritul prevăzut de sfânta Biserică pentru sfinţirea oricărui locaş sfânt aminteşte de mai multe momente importante din istoria poporul ales şi, mai apoi, a poporului Noului Testament, care au conştientizat această prezenţă, creând lui Dumnezeu un spaţiu rezervat în mijlocul lor.
Este amintit cortul construit de către Moise în care era păstrată şi arca alianţei, locul prezenţei lui Jahve în mijlocul poporului său. Se aminteşte templul construit de către Solomon, de mai multe ori distrus şi iarăşi zidit la loc, care a devenit centrul religios şi politic al lui Israel şi care a rămas până la sfârşitul timpului lui Isus.
Dar când religiozitatea poporului ales încetul cu încetul a ajuns să se reducă doar la un cult pur legal şi exterior, rupt de conduita morală, a intervenit o schimbare esenţială. Cultul Vechiului Testament îşi pierde valoarea sa iniţială şi fiind înlocuită cu un nou cult, cel al Noului Testament. Când Isus moare pe cruce, aşa cum găsim în evanghelie, catapeteasma templului, ce despărţea sanctuarul de Sfânta Sfintelor, s-a rupt în două părţi, de sus şi până jos (Mc 15,38), semnificând simbolic sfârşitul cultului Vechiului Testament. Şi aceasta pentru că cei care îl construiseră, iudeii, au aruncat piatra unghiulară trimisă lor de Dumnezeu, refuzând să recunoască în Cristos pe Mesia, trimisul Tatălui.
Şi aşa începe timpul Duhului Sfânt. Înainte, când Jahve cobora să vorbească cu Moise "ca şi cu un prieten", pe cortul alianţei din pustiu se aşeza un nor luminos. Când a avut loc dedicarea templului lui Solomon, norul luminos care însemna gloria lui Dumnezeu a umplut tot templul, astfel încât preoţii au trebuit să întrerupă riturile lor. (1Rg 8,10). Dar când Isus este botezat în Iordan, se aude vocea Tatălui şi Duhul Sfânt devine vizibil sub forma unui porumbel care se opreşte deasupra sa, şi atunci are loc proclamarea sa ca Mesia. Despre aceasta dă mărturie însuşi Ioan Botezătorul, care spune: "Eu nu l-am cunoscut, dar cel care m-a trimis să-l botez mi-a spus: omul peste care vei vedea coborând şi rămânând peste el Duhul, el este..." (In 1,32).
Iubiţi fraţi şi surori, cortul şi templul prefigurau adevăratul templu al lui Dumnezeu în care locuieşte plinătatea dumnezeirii, adică pe Isus, templul cel nou şi viu, piatra unghiulară aleasă, preţioasă, consacrată de Duhul Sfânt. Însuşi Domnul confirmă aceasta atunci când îi alungă pe negustorii din templu, şi le spune iudeilor aceste cuvinte: "Distrugeţi acest templu şi eu în trei zile îl voi reface" - la care evanghelistul comentează spunând - "Vorbea despre trupul său".
Într-o zi, Isus se opri la fântâna lui Iacob, care se găsea în teritoriul samaritenilor, consideraţi eretici de către iudeii de la Ierusalim. De dânsul se apropie o femeie samariteană ce dorea să ia apă. Între dânşii începu o discuţie şi la un moment dat femeia îi puse lui Isus o întrebare delicată: dacă aveau dreptate iudeii care îl adorau pe Domnul în templul din Ierusalim sau samaritenii care îl adorau pe muntele Garizim, într-un templu eretic, nu departe de ei. Isus îi răspunde: "Vine timpul, ba a şi venit, când adevăraţii închinători se vor ruga Tatălui în duh şi adevăr; aceştia sunt adoratorii pe care Tatăl îi caută" (In 4,23). Răspunsul lui Isus dat femeii samaritene descoperă acţiunea Duhului în cultul Noului Testament.
Ritual ce urmează este un exemplu ce ne ajută să înţelegem cum gesturile şi simbolurile însoţite de cuvânt ne conduc în inima misterului unde biserica de piatră devine imaginea lui Cristos, templu viu, mare preot, ce oferă unica şi adevărata jertfă, din care a venit la noi mântuirea şi alegerea noastră.
Dragi şi iubiţi credincioşi, participând la această sfinţire, sfânta Biserica cere ca voi înşivă, adunaţi într-o comunitate de credinţă, să deveniţi un edificiu spiritual prin puterea Duhului Sfânt, până la ziua în care Tatăl va fi totul în toţi şi va străluci în veci lumina lui Cristos. Aţi construit această biserică de piatră, de acum să crească edificiul spiritual; iată un nou angajament la care vă chem acum, să vestiţi cu mărturia vieţii voastre acordul vostru, făcându-vă în duh şi adevăr adevăraţi adoratori ai Tatălui. Aşa să vă ajute Dumnezeu. Amin.
* * *
Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 24 mai: Valea Mică: Consacrarea altarului şi sfinţirea bisericii
