|
| © Vatican Media |
"Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea" (Mt 16,18). Iubiţi fraţi şi surori, am ascultat aceste cuvinte ale lui Isus în timp ce comemorăm cea de-a 125-a aniversare a sfinţirii acestei biserici, dorită cu tărie de Papa Leon al XIII-lea, care a promovat construcţia ei.
În intenţiile sale această clădire, împreună cu aceea a Colegiului Internaţional anexat, trebuia să contribuie la o întărire a prezenţei benedictine în Biserică şi în lume, printr-o unitate tot mai mare în cadrul Confederaţiei Benedictine, scop pentru care a fost introdusă şi funcţia de Abate Primat. Şi asta pentru că era convins că vechiul vostru Ordin putea fi de mare ajutor pentru binele întregului popor al lui Dumnezeu într-o perioadă bogată în provocări, cum ar fi trecerea de la secolul al XIX-lea la secolul al XX-lea.
Într-adevăr, monahismul, încă de la începuturile sale, a fost o realitate "de frontieră", care a determinat bărbaţi şi femei curajoşi să înfiinţeze centre de rugăciune, muncă şi caritate în cele mai îndepărtate şi inaccesibile locuri, transformând adesea zone pustii în terenuri fertile şi bogate, din punct de vedere agricol şi economic, dar mai ales spiritual. Mănăstirea, astfel, s-a caracterizat tot mai mult ca loc de creştere, de pace, de ospitalitate şi de unitate, chiar şi în cele mai întunecate perioade ale istoriei.
Şi timpul nostru se confruntă cu provocări. Schimbările bruşte la care suntem martori ne provoacă şi ne pun întrebări, ridicând probleme nemaivăzute până acum. Această celebrare ne aminteşte că, asemenea apostolului Petru, şi împreună cu el, Benedict şi atâţia alţii, şi noi vom putea răspunde exigenţelor vocaţiei pe care am primit-o numai punându-l pe Cristos în centrul existenţei noastre şi al misiunii noastre, pornind de la acel act de credinţă care ne face să recunoaştem în el pe Mântuitorul şi traducând asta în rugăciune, în studiu, în angajarea pentru o viaţă sfântă.
Aici, toate acestea se realizează în diferite moduri: înainte de toate în liturgie, apoi în Lectio divina, în cercetare, în îngrijirea pastorală, cu implicarea călugărilor veniţi din întreaga lume şi cu deschidere către clerici, călugări şi laici din cele mai diverse origini şi medii. Mănăstirea, Ateneul, Institutul Liturgic, activităţile pastorale legate de biserică, în conformitate cu învăţăturile Sfântului Benedict, trebuie să crească astfel tot mai mult în sinergic ca o autentică "şcoală a slujirii Domnului" (Sf. Benedict, Regula, Prolog, 45).
Din acest motiv, m-am gândit la complexul în care ne aflăm ca la o realitate care trebuie să aspire să devină o inimă pulsantă în marele corp al lumii benedictine având în centru, conform învăţăturilor Sfântului Benedict, pe Biserică.
Prima lectură (cf. Ez 43,1-2.4-7a) ne-a prezentat imaginea râului care curge din Templu. Această imagine se armonizează foarte bine cu aceea a inimii care pompează limfa vitală în corp, astfel încât fiecare membru să poată primi hrană şi forţă spre beneficiul celorlalţi (cf. 1Cor 12,20-27); precum şi cu aceea a edificiului spiritual despre care ne-a vorbit a doua lectură, întemeiat pe stânca solidă care este Cristos (cf. 1Pt 2,4-9).
În stupul harnic al Sfântului Anselm, fie ca acesta să fie locul de unde totul porneşte şi la care totul se întoarce pentru a găsi verificare, confirmare şi aprofundare în faţa lui Dumnezeu, aşa cum a recomandat Sfântul Ioan Paul al II-lea în timpul vizitei sale la Ateneul Pontifical cu ocazia centenarului înfiinţării sale. Referindu-se la sfântul său patron, el a spus: "Sfântul Anselm le aminteşte tuturor [...] că o cunoaştere a misterelor divine nu este atât cucerire a geniului uman, cât mai degrabă dar pe care Dumnezeu îl dăruieşte celor umili şi celor credincioşi" (Discurs, 1 iunie 1986).
Se referea, aşa cum s-a menţionat, la învăţăturile învăţătorului din Aosta, dar vrem să sperăm că acesta va fi şi mesajul profetic care din această Instituţie ajunge la Biserică şi la lume, ca împlinire a misiunii pe care am primit-o cu toţii, de a fi un popor dobândit de Dumnezeu pentru a putea vesti lucrările minunate ale celui care ne-a chemat din întuneric la lumina sa minunată (cf. 1Pt 2,9).
Sfinţirea este momentul solemn din istoria unui edificiu sacru în care este consacrat pentru a fi loc de întâlnire între spaţiu şi timp, între finit şi infinit, între om şi Dumnezeu: o uşă deschisă către veşnicie, unde sufletul găseşte un răspuns la "tensiunea dintre conjunctura momentului şi lumina timpului, a orizontului mai larg [...] care ne deschide către viitor drept cauză finală care atrage" (Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 222) în întâlnirea dintre plinătate şi limitare care însoţeşte drumul nostru pământesc.
Conciliul al II-lea din Vatican descrie toate acestea într-una dintre cele mai frumoase pagini ale sale, când defineşte Biserica drept "umană şi divină, văzută şi înzestrată cu realităţi nevăzute, ferventă în acţiune şi dăruită contemplaţiei, prezentă şi totuşi străină şi călătoare; [...] în aşa fel încât ceea ce este uman în ea să fie orânduit spre ceea ce este divin şi subordonat lui, ceea ce este vizibil invizibilului, acţiunea contemplaţiei şi realitatea prezentă cetăţii viitoare spre care tindem" (Constituţia Sacrosanctum Concilium, 2).
Este experienţa vieţii noastre şi a vieţii fiecărui bărbat şi a fiecărei femei din această lume, în căutarea acelui răspuns ultim şi fundamental pe care "nici carnea, nici sângele" nu-l poate revela, ci numai Tatăl care este în ceruri (cf. Mt 16,17); având nevoie în cele din urmă de Isus, "Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu" (v. 16). Suntem chemaţi să-l căutăm pe el şi la el suntem chemaţi să-i ducem pe toţi cei pe care îi întâlnim, recunoscători pentru darurile pe care ni le-a dăruit şi, mai ales, pentru iubirea cu care ne-a precedat (cf. Rom 5,6). Acest templu va deveni atunci tot mai mult un loc de bucurie, unde vom experimenta frumuseţea de a împărtăşi cu ceilalţi ceea ce am primit gratuit (cf. Mt 10,8).
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
